The Beatles – Istoria unei trupe de legendă

Alcătuit în jurul nucleului format de Lennon şi McCartney, care au cântat prima dată împreună la Liverpool în 1957, grupul s-a dezvoltat dintr-o pasiune comună pentru rock-and-rollul american. La fel ca toate personalităţile de la începutul rock-and-rollului, Lennon, chitarist şi vocalist, şi McCartney, basist şi vocalist, erau în mare măsură muzicieni autodidacţi. Compozitori precoce, au strâns în jurul lor diverşi instrumentişti pe care îi schimbau permanent;la sfârşitul lui 1957 grupului i s-a alăturat Harrison, chitarist, apoi, în 1960, timp de câteva luni, Sutcliffe, un tânăr pictor promiţător, care a adus în trupă un simţ al stilului boem.

După ce au cântat o perioadă skiffle, un stil vesel de muzică folk, agreat în Marea Britanie la sfârşitul anilor 1950, şi după ce au schimbat numele formaţiei de mai multe ori (the Quarrymen, the Silver Beetles şi, în sfârşit, the Beatles), trupei i s-a alăturat şi un baterist, Best, şi a intrat pe scena mică, dar explozivă a „muzicii beat”, întâi în Liverpool, apoi, în timpul unor vizite lungi între 1960 şi 1962, în Hamburg – alt port la mare plin de marinari însetaţi de rock-and-roll ca fundal pentru paharele de whiskey şi aventurile cu femei.

În toamna lui 1961, Brian Epstein, managerul unui magazin de discuri din Liverpool, a văzut trupa şi s-a îndrăgostit instantaneu de muzica ei. Convins de potenţialul lor comercial, Epstein a devenit impresarul lor şi a început să bombardeze companiile muzicale britanice importante cu scrisori şi casete cu înregistrări ale trupei, obţinând, în final, un contract cu Parlophone, o filială a casei de discuri gigant EMI. Cel care s-a ocupat de cariera lor la Parlophone a fost George Martin, un muzician cu o instruire clasică;el şi-a pus amprenta încă de la început asupra formaţiei, întâi sugerând ca trupa să angajeze un baterist mai cizelat (l-au ales pe Starr), apoi rearanjând a doua piesă pe care o înregistraseră (şi primul hit britanic),  Please Please Me, pe care a transformat-o dintr-o melodie lentă într-una veselă şi ritmată.

Pe parcursul iernii şi în primăvara lui 1963, the Beatles şi-au continuat ascensiunea către faimă în Anglia, producând înregistrări energice ale unor melodii originale şi cântând în acelaşi timp rock-and-roll american clasic la diverse emisiuni de radio ale BBC. În aceste luni, fascinaţia pentru formaţie – la început doar din partea tinerilor fani britanici ai muzicii pop – a depăşit limitele normale de gusturi, clasă şi vârstă, iar discurile şi concertele lor s-au transformat în subiecte de comentariu public pe o scară foarte largă.

În toamna acelui an, când au avut câteva apariţii mult-amânate la televiziunea britanică, frenezia populară i-a determinat pe ziariştii britanici să găsească un nou termen pentru a defini fenomenul:Beatlemania. La începutul lui 1964, după apariţii la fel de tumultuoase la televiziunea americană, acelaşi fenomen a erupt în Statele Unite, provocând aşa-zisa invazie a imitatorilor britanici ai trupei Beatles din Marea Britanie.

Beatlemania era ceva nou. Muzicienii din secolul XIX au stârnit, cu siguranţă, frenezie – un exemplu fiind Franz Liszt – însă înainte ca mass-media moderne să creeze posibilitatea unei frenezii colective. Mai târziu, idoli pop precum Michael Jackson la jumătatea anilor 1980 şi Garth Brooks în anii 1990 au vândut un număr aproape egal de discuri fără să dea naştere unui fenomen care să se apropie măcar de isteria provocată de the Beatles. În vara lui 1964, când au apărut în A Hard Day’s Night, un film despre fenomenul Beatlemania, efectul produs de trupă a fost evident în toată lumea, când nenumăraţi tineri imitau părul lung, umorul şi atitudinea zvăpăiată, caracteristice membrilor trupei.

Zarva generală a avut rolul unui impuls, convingându-i pe Lennon şi McCartney de talentul lor de compozitori şi dând naştere unei efuziuni a experimentului creativ, fără precedent în istoria muzicii rock, care până atunci fusese privită în general (şi cu o oarecare justificare) ca un gen dedicat prin excelenţă adolescenţilor. Între 1965 şi 1967 muzica trupei s-a schimbat rapid şi a evoluat, devenind mai subtilă, mai sofisticată şi mai diversă. Repertoriul lor din acei ani varia de la balada pop Yesterday şi acordurile enigmatice de folk ale melodiei Norwegian Wood (ambele lansate în 1965) până la melodia hard rock halucinantă Tomorrow Never Knows (1966), cu versurile inspirate din ghidul lui Timothy Leaty, Experienţa psihedelică (The Psychedelic Experience, 1964).

De asemenea, includea şi fundalul sonor carnavalesc Being for the Benefit of Mr. Kite! (1967), în care apăreau şi versuri care redau fluxul conştiinţei, scrise de Lennon, şi un aranjament inventiv (al lui George Martin) construit în jurul unor fragmente unite aleatoriu de sunete de orgă înregistrate – un tur de forţă al prestidigitaţiei tehnologice, tipică pentru lucrul în studio al unei trupe din vremurile noastre.

În 1966, the Beatles şi-au anunţat intenţia de a renunţa la concerte pentru a se concentra asupra exploatării resurselor oferite de studioul de înregistrări. Un an mai târziu, în iunie 1967, această perioadă de reînnoire creativă urmărită atent a atins punctul culminant odată cu lansarea Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band, un album care, după cum arată modul în care a fost primit de tinerii din lume, reprezintă dovada indiscutabilă a geniului trupei şi, în acelaşi timp, a unei promisiuni utopice a acelei epoci.

Mai mult decât o trupă de muzicieni, the Beatles au ajuns să întruchipeze în mintea a milioane de tineri ascultători bucuria unei noi contraculturi a hedonismului şi experimentului neinhibat – prin muzică şi printr-un stil nou de viaţă. (În acei ani, diverşi membri ai trupei încercau droguri halucinogene precum LSD şi exerciţii spirituale exotice precum meditaţia transcendentală, o tehnică pe care o învăţaseră de la yoghinul Maharishi Mahesh, un guru recunoscut din India).

restul articolului pe Istorii Regasite