Talleyrand, omul tuturor regimurilor

Talleyrand s-a născut la 2 februarie 1754, la Paris, în sânul înaltei aristocraţii franceze, în familia Talleyrand-Perigod, o familie cu rădăcini în secolul al IX-lea.

Linia Talleyrand-Perigod este, înainte de toate, de înalta viţă nobilă. Originile lui Talleyrand au rădăcini în epoca Capeţienilor şi chiar mai înainte de aceştia, întrucât se pare că Talleyrand-Perigod, a avut o înrudire prin alianţă cu dinastia Carolingiană. Deviza familiei este „Rien que Dieu”(Nimic fără Dumnezeu).

Originea numelui de familie Talleyrand, provine din timpuri îndepărtate:în epocă, unul dintre strămoşii lui Charles-Maurice era supranumit „Tailleran” sau „Talran” (cel care avansează în rang soldaţii). Ca şi în timpurile de demult, familia Talleyrand, a fost atrasă de cariera armelor;când nu a fost cazul sau nu a fost posibil, unii dntre membrii săi s-au ocupat cu predicarea şi răspândirea sfântului cuvânt:Calea bisericească, pe care Talleyrand o va urma, în prima fază a tinereţii sale.

A fost educat în sânul elitei, însă el nu a avut  relaţie adevărată cu părinţii săi, care locuiau în cea mai mare parte a timpului la curte. Copilăria sa a fost marcată foarte devreme de un accident care avea să-l afecteze fizic pe mai departe.

La 4 ani, cea care trebuia să aibă grijă de sănătatea şi conduita tânărului Charles-Mauriuce, l-a lovit de un dulap, vătămându-i piciorul drept. Au trecut mai multe luni, însă bona nu a pomenit un cuvânt părinţilor despre ceea ce păţise copilul. Când ei vor afla despre ceea ce s-a întâmplat, va fi prea târziu pentru a-i salva piciorul. Acest nefericit accident îl va marca din punct de vedere fizic tot restul vieţii.

Această variantă a infirmităţii lui Talleyrand o avansează însuşi personajul în cauză, în memoriile sale, însă, conform unor studii medicale care au ca punct central acest subiect, se pare că Talleyrand a fost născut cu un handicap genetic. De asemenea, unchiul său ar fi suferit de aceeaşi boală.

Indiferent de natura infirmităţii lui, aceasta îl va îndepărta de cariera militară pentru tot restul vieţii, parinţii săi „condamnându-l” să intre în ordinea religioasă la 16 ani, pentru a începe o carieră ecleziastică. A devenit pe rând diacon, preot şi episcop D’Autun.

Născut la mijlocul secolului al XVIII-lea, Talleyrand a crescut într-o epocă în care oamenii nu erau foarte dezvoltaţi, cât despre igienă, nutriţie şi sănătate, acestea sunt destul de sărăcăcioase în aceste vremuri. În ciuda acestora, există şi excepţii, precum Talleyrand: era un om de talie mare, inalt, printre oamenii acelei vremi, măsurând 1 m 76 cm.

Chiar dacă nu a fost nicodată atras de lumea ecleziastică, aceasta i-a conferit lui Talleyrand o „rampă de lansare” către lumea politică şi diplomatică a Franţei acelor vremuri.

Cariera ecleziastică i-a permis să acceadă, graţie relaţiilor sale, la funcţii prestigioase precum cea de Controlor General al Clerului, în 1780. Va îmbrăţişa repede cercurile liberale şi filosofice, întâlnindu-i pe Voltaire, Calonne (Controlor General al Finanţelor între 1783 şi 1787) şi familia d’Orleans.

Oricât de mare era povara pe care o reprezenta funcţia bisericească de episcop, aceasta nu-l oprea pe Talleyrand să fie mai puţin „înnebunit” după femei. La sfârşitul vieţii spunea că a rămas doar o „veche maşină de iubit”, prima sa relaţie serioasă fiind cu Adelaine de Flahaut, între 1783 şi 1792, pe când încă purta sutană.

Experienţa şi relaţiile pe care le-a avut, l-au iniţiat foarte devreme în diplomaţie, prima sa experienţă fiind participarea la negocierea unui tratat de comerţ cu Marea Britanie, în 1786, negociat de Calonne.

Revoluţia

Talleyrand a fost un om născut pe culmile secolului XVIII, astfel încât a fost devreme „îmbibat” cu ideologia Luminilor, cea în care se va regăsi pe tot parcursul carierei politice şi de la care Talleyrand va prelua ideea stabilirii unui echilibru între puterile principale ale Europei, evitând primatul uneia asupra celorlalte. Această idee politică a fost aplicată de filosofii iluminişti în Tratatul de la Paris, ca urmare a Războiului de 7 ani, care a fost dezastruos pentru Franţa. Astfel, Talleyrand se găsea a fi un episcop ateu apropiat de mediile iluministe, când s-a confruntat cu evenimentele brutale ale Revoluţiei Franceze.

El însuşi a fost ales deputat al Clerului de la Autun, pentru stările Generale care s-au deschis la Versailles la 5 mai 1789, de Ludovic XVI, care aveau rolul de a  regla problemele financiare ale Regatului. Dar Talleyrand va abandona repede interesele taberei sale şi pe cele ale Bisericii, în schimbul celor ale stării a treia, când deputaţii acestei stări se vor proclama „Adunare Naţională” şi vor trece la elaborarea unei Constituţii.

După evenimentele de la Închisoarea Bastiliei şi cele din 5 octombrie 1789 care au forţat Regele să accepte Constituţia şi să revină la Paris cu familia sa, Franţa a trăit o perioadă plină de reforme. Însă în ciuda abolirii privilegiilor şi a acordării divreselor libertăţi individuale, sitaţia economică devenea din ce în ce mai precară. Pe acest fond, Talleyrand a dat o lovitură destul de grea colegilor săi ecleziaşti:în noiembrie 1789, va propune şi va obţine votul pentru naţionalizarea bunurilor Clerului. Ea a fost deposedată complet de la tipărirea monedei de hărtie:assignanţii. De aici pleacă legenda neagră despre Talleyrand, care îl făcea un infractor care a trădat înteresele ordinului din care făcea parte, astfel încât deja începuseră să circule pamflete care-l criticau pe episcopul apostat.

Jurământul lui La Fayette la Festivalul Federației (14 iulie 1790). Talleyrand, în calitate de episcop de Autun, poate fi văzut în dreapta

Îl vom regăsi pe 14 iulie 1790, celebrând slujba din Champ-de-Mars, în timp ce Ludovic XVI depunea jurământul de fidelitate faţă de Naţiune şi faţă de Constituţie. În acelaşi an va depune jurământ pe Constituţia civiă a Clerului care introducea religia în stat. Papa Pius al VI-lea va condamna această reformă, care provoca o gravă sciziune între Clerii juraţi care au acceptat să depună jurământ pe această Constituţie Civilă şi Clerul refractar de largă majoritate, care a rămas fidel Papei.

În acelaşi an, Talleyrand va demisiona din sarcina sa de episcop, ceea ce-i va atrage mânia Papei Pius VI.

Începuturile în diplomaţie

Începând cu 1792, Talleyrand va începe cu adevărat cariera sa diplomatică, realizând misiuni în Anglia, care îl vor ajuta foarte mult în a înţelege relaţiile pe care le va avea Franţa cu Marea Britanie. Talleyrand suţinea că această ţară trebuia să fie un partener privilegiat al Franţei, pentru menţinerea unui echilibru între puterile Europei. Dar Talleyrand nu a uitat niciun moment Franţa, unde evenimentele îl îngrijorau din ce în ce mai mult. Chiar după căderea monarhiei, la 10 august 1792, el a avut prudenţa şi discreţia de a se retrage din ţara mamă şi de a pleca în exil în Anglia, profitând de misiunile diplomatice pe care Danton i le-a încredinţat acolo.

Din Anglia, va asista la proclamarea Republicii şi la execuţia Regelui. În 1793, el a fost clasat pe lista emigranţilor şi a fost declarat duşman al Naţiunii, deoarece s-au descoperit documente secrete ale Regelui, la Tuileries, cum că fusese însărcinat de Ludovic XVI pentru a menţine monarhia. În anii ce au urmat, a fost expulzat în America de către premierul englez William Pitt, de unde va aştepta ca dezordinea revoluţionară să se producă în Franţa.

Talleyrand şi Napoleon

În cele din urmă, la 9 Thermidor al anului III al Revoluţiei (28 iulie 1794), Robespierre, omul forte al guvernului Revoluţionar al Convenţiei Naţionale a fost răsturnat şi ghilotinat, punându-se astfel capăt masacrelor Terorii. Datorită relaţiilor sale de la înalt nivel, Talleyrand a fost radiat de pe lista emigranţilor, revenind  în Franţa unde Directoratul s-a proclamat în septembrie 1795. Relaţiile sale cu Germaine de Stael (fiica fostului ministru Necker şi mare intelectuală de salon), i-au permis să se apropie de Barras, principalul om al Directoratului, cu care va participa la lovitura de stat din 18 Fructidor, care va dizolva Consiliul celor 500 şi pe cel al Bătrânilor, dar şi pe deputaţii regalişti care erau majoritari. Această lovitură de stat i-a permis sa acceadă, în sfârşit, la postul de ministru al afacerilor străine, în iulie 1797.

În această perioadă, Talleyrand a început să se intereseze de tânărul general Napoleon Bonaparte.

Reaţiile dintre cele două personaje, au alcătuit un melanj de fascinaţie şi respingere reciprocă, iar legătura lor s-a bazat pe faptul că amândoi ştiau că au nevoie unul de celălalt. În 1797, Bonaparte era un tânăr general victorios care a câştigat în faţa austriecilor, după o formidabilă campanie militară în Italia. Talleyrand a intuit imediat potenţialul, capacitatea şi ambiţia tânăruli militar de 28 de ani. În 1797, Talleyrand şi Bonaparte doreau aceleaşi lucruri:încetarea necazurilor cauzate de revoluţie şi regăsirea păcii în interior şi exterior.

De aici, Talleyrand a devenit unul dintre principalii consilieri ai lui Napoleon, susţinând plecarea sa în Egipt pentru a aştepta momentul propice pentru preluarea puterii. „ Dacă circumstanţele o vor cere, voi merge până la Constantinopol pentru a vă explica expediţia”, i-a spus Talleyrand lui Bonaparte, dar va avea grijă să nu o facă.

Le va fi dificil să păstreze legătura pe parcursul acestei campanii militare, astfel încât Talleyrand îşi va pune la un moment-dat problema apropierii de un alt militar cu presitgiu, în cazul în care Bonaparte nu va mai reveni din nisipurile Egiptului.

Dar aceste temeri vor dispărea odată cu întoarcerea lui Bonaparte la Paris, în 1799.

Pentru a prelua puterea „legal”, Bonaparte şi Talleyrand s-au înţeles cu Sieyès, unul dintre cei cinci Directori ai puterii executive, revoluţionar din prima clipă;şi cu Lucien Bonaparte, fratele generalului, deputat în Consiliul celor 500 şi Preşedinte al acestuia după lovitura din 18 Brumar. Această lovitură de stat a determinat demisia lui Barras, decapitând Directoratul, acesta fiind înlocuit de Consulat, Napoleon devenind Prim-Consul.

Pacificarea Franţei în cursul Consulatului, a fost apogeul drumului comun al celor doi. Această pacificare s-a înfăptuit (e adevărat, nu pentru mult timp), prin semnarea păcilor de la Luneville (cu austriecii, în 1801) şi de la Amiens (cu Anglia, în 1802), iar semnarea Concordatului cu Papa Pius al VII-lea, stabilea pacea religioasă. Acestea au fost operele lor comune.

În acelaşi timp, Talleyrand se căsătorea cu Doamna Grand, care a fost mult timp amanta sa, după care Bonaparte l-a obligat să o ia de soţie, în 1802. Deşi s-au despărţit în 1809, divorţul s-a hotărât abia în 1815.

Dar drumurile lui Talleyrand şi Bonaparte au început aproape imediat să fie divergente. Acestea fiind cauzate de afirmarea dorinţei lui Bonaparte de a face din Franţa prima putere a Europei, însoţită de anexările şi reorganizările teritoriale, precum Republica Italiană, unde se va proclama preşedinte în 1803. Toate acestea, stărnind nemulţumirile Angliei, care a rupt pacea de la Amiens în acelaşi an, spre nemulţumirea lui Talleyrand.

Cazul ducelui D’Enghien

Sosirea la putere a lui Bonaparte, i-a făcut pe regalişti să spere că acesta va fi un nou general Monck (general englez care a restabilit monarhia după dictatura lui Cronwell). Sperau într-o apropiere de Primul Consul prin intermediul lui Talleyrand. Unii, precum Chateaubriand, chiar s-au pus în slujba lui Napoleon. Însă, regaliştii, şi-au dat destul de repede seama că Bonaparte avea intenţia de a păstra şi extinde puterea doar pentru el, astfel încât aceştia au trecut la acţiuni directe de istigare la atentate, precum cel din Strada Saint Nicase, la 25 decembrie 1800. În martie, 1804, ministrul poliţiei Fouche, va demantela conspiraţia regalistului Cadoudal care viza eliminarea lui Bonaparte şi în care au fost implicate nume importante precum Pichegru şi Moreau. Conspiratorii au fost arestaţi, iar cea mai mare parte dintre ei susţineau venirea iminentă a unui prinţ din exil, care să stabilească în Franţa un guvern de tranziţie care să restabilească monarhia, odată ce Bonaparte era eliminat. Talleyrand îl va avertiza pe Primul Consul de prezenţa Ducelui D’Enghien, prinţ înrudit cu Bourbonii, care a emigrat la Marele Conte al Badenului  şi îl sfătuia să-l execute pe tânăr, într-o scrisoare datată 8 martie 1804:„M-am gândit mult la ceea ce mi-aţi făcut onoarea să-mii spuneţi ieri seară. (...) Iată că avem ocazia de a disipa toate aceste nelinişti. O lăsaţi să vă scape? Ea vă va permite să îi puneţi în faţa justiţiei pe autorii, actorii şi complicii acestei conspiraţii recent descoperită. Oamenii Frictidorului sunt cu cei din Vendee, care îi secondează. Un prinţ din casa de Bourbon îi dirijează. Scopul este asasinarea dumneavoastră. Acţionaţi în baza dreptului la apărarea propriei persoane. Dacă justiţia trebuie să pedepsească cu rigoare, ea trebuie să nu ţină cont de diferenţe sau detalii. Gândiţi-vă bine!”

Ducele D’Enghien a fost ridicat din regiunea Baden, dus la Paris, judecat şi condamnat fără cea mai mică probă, la 21 martie 1804 şi executat în aceeaşi seară în temniţele castelului Vincennes. Talleyrand s-a implicat în accelerarea procedurii, interceptând o scrisoare a Ducelui adresată lui Bonaparte, nepermiţănd ca aceasta să ajungă la timp, încât execuţia era deja săvârşită. Chiar dacă va regreta maniera alarmantă în care Talleyrand a dus la capăt operaţiunea, Bonaparte a dorit aceast act, care avea menirea de a-i deschide porţile proclamării Imperiului, la 18 mai 1804. Ulterior, Talleyrand nu va fi reţinut în a-şi cere scuze şi a condamna această „afacere”:„ Este mai mult decât o crimă, este o eroare.”

În 1814 va confisca şi va arde dosarul „Afacerea Enghien”, cu excepţia câtorva părţi compromiţătoare la care nu a avut acces.

Ideea de echilibru european

O dată Imperiul proclamat, Talleyrand îl va încuraja pe Napoleon să fie încoronat Împărat de către Papă.

Între timp, războiul a revenit pe continent.  În anul următor, Austria, Rusia, Neapole şi Suedia s-au coalizat contra Franţei, fiind încurajate de Marea Britanie, reactivând proiectul lui Talleyrand care vedea o Franţă într-un echilibru european. Acesta a fost momentul în care modalitatea în care percepea Talleyrand lucrurile, va întra în conflict cu cea a lui Napoleon.

După victoria de la Ulm, contra Austriecilor, în octombrie 1805, Talleyrand va elabora de la Strasbourg un raport Împăratului, în care preconiza organizarea acestui faimos echilibru european între puterile momentului:Franţa, Anglia, Prusia, Rusia şi Austria, afirmând că acest echilibru trebuie să se formeze printr-o alianţă cu Austria care era văduvită de putere. În aceast concept, găsim ideologia Iluministă, care a marcat tinereţea lui Talleyrand. Această idee, a unui concert de mari puteri, o vom regăsi mai târziu, la Congresul de la Viena.

Politica Franţei în secolul al XVIII-lea, a cunoscut acest echilibru prin alianţa între Viena şi Paris, chiar înainte de Războiul de 7 Ani. Dar Franţa Napoleoniană, dorea să asigure un echilibru fără a reactiva acel vechi concept al echilibrului european, care nu-i convenea deloc lui Napoleon.

Faţă de omul secolului XVIII, în care se găsea Talleyrand ca gândire, Napoleon se găsea în secolul precedent, XVII, cel al lui Richelieu şi Ludovic XIV, unde echilibrul european nu se putea concepe fără un primat al Franţei asupra celorlalte monarhii.

Napoleon şi Talleyrand erau aşadar diametral-opuşi ca viziune, iar Talleyrand nu avea decât să regrete victoria obţinută de Împărat la Austerlitz, aducând Austria la picioarele sale şi impunându-i o pace foarte severă, făcând ca Împăratul să fie şi mai optimist în ideile sale.

Ruptura cu Napoleon

Sciziunea se va produce clar în 1807, după campania din Prusia şi Polonia, unde Napoleon îşi va zdrobi încă o dată adversarii.

Talleyrand nu îl va mai servi pe Împărat, întrucât acesta nu-i mai asculta sfaturile, urmându-şi propriile idei:la Tilsit, în iulie 1807, Napoleon va stabili o alianţă cu Rusia pentru a instala un echilibru european între cele două puteri, din acest motiv el nu va recrea decât parţial Polonia prin Marele Ducat al Varşoviei, în timp ce Talleyrand dorea recrearea cu adevărat a unui regat al Poloniei pentru a contrabalansa Rusia. Talleyrand va deminsiona din funcţia de ministru de externe, la 10 august 1807, datorită faptului că politica externă dusă de Napoleon intra în totală contradicţie cu ceea ce dorea el, dar Napoleon, care nu-l putea lăsa fără să-i fie măcar sfătuiror, îl va numi Vice-Mare Elector („singurul vice care îi mai lipsea”, spunea ironic Fouche). Talleyrand va ţese intrigi până va ajunge la trădare.

În 1808, Talleyrand îl va încuraja pe Napoleon să înceapă expediţita în Spania, unde erau trimise trupe pentru a cuceri Portugalia, forţând închiderea porturilor pentru Anglia.

O lovitură de Palat la Madrid a declanşat o criză între Carol IV al Spaniei (un burbon descendent din Ludovic XIV) şi fiul său Ferdinand VII. În faţa acestei crize, Napoleon l-a pus pe fratele său Joseph pe tronul Spaniei, pentru a intra în stăpânirea peninsulei, crezând că spaniolii îl vor primi cu braţele deschise. Talleyrand credea, în acest sens, că doar se va recupera o moştenire legitimă obţinută de Ludovic XIV, în 1700. Acest sfat „frumos”, care a dus la destituirea celor doi regi,   a dus la izbucnirea unei revolte generale anti-franceze, în toată ţara, silind pe Napoleon să trimită Marea Armată pentru a regla conflictul. Acest act  se va dovedi una din cele două greşeli, alături de campania din Rusia, care vor duce la căderea Imperiului. Dar înainte de a merge în Spania, Napoleon dorea să se asigure că Austria nu va face vreo mişcare care să implice trădarea. Astfel, îi va convoca pe prinţii germani şi pe Ţar la Congresul de la Erfur, unde va participa şi Talleyrand.

Aici, Talleyrand a devenit pe faţă capul trădării. Scopul lui Napoleon, era de a se servi de Rusia pentru a supraveghea Austria, în timp ce împăratul trebuia să regleze furia spaniolă. Dar Talleyrand, care fusese trimis în acest scop la Ţarul Alexandru, nici pe departe nu şi-a îndeplinit misiunea, ci, din contră, a avut o atitudine total împotriva celor indicate de stăpânul său. Un fragment din dialogul lui Talleyrand cu Ţarul vădeşte acest fapt:

„Sire, ce aţi venit să faceţi aici? De dumneavoastră depinde salvarea Europei şi nu veţi reuşi decât dacă ţineţi capul sus în faţa lui Napoleon. Poporul francez este civilizat, suveranul său, nu este;suveranul Rusiei este civilizat, poporul său nu este;deci suveranul Rusiei trebuie să fie aliatul poporului francez.”

Talleyrand a mers pe ideea unui eşec pentru Napoleon în cadrul acestui Congres, care nu a reuşit decât să obţină vagi asigurări din partea Ţarului. Talleyrand declara mai târziu:„La Erfurt, am salvat Europa”.

De îndată ce Napoleon a plecat în Spania, Talleyrand s-a înţeles cu Fouche şi cu Caroline Bonaparte (sora lui Napoleon) pentru a favoriza succesiunea lui Murat, în cazul în care Napoleon nu mai revenea din expediţie. Însă speranţele lor au fost spulberate atunci când Napoleon s-a întors cu o victorie provizorie, în ianuarie 1809.

Când a aflat de conspiraţie, Împăratul îşi va ieşi din pepeni. La 28 ianuarie, în cursul unei şedinţe memorabile, îl va acoperi pe Talleyrand de injurii timp de o jumătate de oră:

„ Eşti un hoţ! Un laş! Un om fără credinţă! Tu nu crezi în Dumnezeu! Toată viaţa ţi-ai încălcat datoriile, ai înşelat, ai trădat pe toată lumea;nimic nu este sacru pentru tine;ţi-ai vinde până şi tatăl! (...) Te-am umplut de daruri, însă nimic nu te face să nu fii împotriva mea! Ai merita să te fac bucăţi ca pe un geam, am puterea, dar m-aş deranja prea mult, nu se merită. (...) Uită-te la tine, eşti un rahat într-un ciorap de mătase”.

„Ce păcat că un asemenea mare om este într-atât de prost-crescut”, declara Talleyrand, deloc mişcat, la ieşirea din acea şedinţă. Nu a fost totuşi înlăturat din funcţia sa de Şamberlan, dar şi-a pierdut-o pe cea de Vice-Mare Elector, Napoleon nefiind decis să se despartă de el definitiv.

După o scurtă revenire datorată căsătoriei lui Napoleon cu Maria Luiza, prin intermediul căreia s-a produs o mult-dorită reapropiere de Austria, războiul a reînceput, în 1812, împotriva Rusiei, terminându-se cu o retragere dezastruoasă. Talleyrand a înţeles din acel moment că prăbuşirea Imperiului nu era decât o chestiune de timp. Tot acum, el va începe să stabilească legături cu Bourbonii din exil.

Aşa cum a prevăzut Talleyrand, Napoleon a fost învins, în 1814, în faţa armatelor coaliţiei.

Restauraţia

După înfrângerea lui Napoleon, în 1813, la Leipzig, în faţa trupelor reunite ale prinţilor Europei, Franţa a fost invadată, iar Napoleon, în ciuda unei rezistenţe remarcabile în Franţa, nu a putut să-i împiedice pe aliaţi să ajungă la Paris, la sfârşitul lui martie 1814. Talleyrand nu a încetat să conspire pentru aducerea Bourbonilor la Paris, a reuşit să îl convingă pe mareşalul Marmont (este unul dintre puţinii mareşali ai imperiului al cărui nume nu este purtat de vreun bulevard parizian), să se retragă şi să predea Parisul Coaliţiei. Talleyrand va râmâne în Paris, fiind singura autoritate cu care Aliaţii au putut să poarte tratative. Îi va primi la hotelul său pe regele Prusiei şi pe Ţar şi va obţine de la aceştia restauraţia Bourbonilor, după consultarea Senatului. De asemenea, la 2 aprilie 1814, Talleyrand a proclamat căderea lui Napoleon. Acesta, neavând încotro decât să abdice pe 6 aprilie, abandonat fiind de mareşalii săi. Talleyrand a reuşit să-i aducă pe Bourboni în mai 1814 (Ludovic XVIII).

Talleyrand intra astfel în pas de defilare în această restauraţie, primind mandatul de Preşedinte de Consiliu, de la Ludovic XVIII. El va semna, în calitate de şef de guvern, primul tratat de la Paris cu Aliaţii, care stabilea frontierele Franţei din 1792.

Tot în această perioadă, Talleyrand va începe cea mai mare poveste de dragoste a vieţii lui, cu soţia nepotului său, Ducesa Dino, fiica fostei sale amante, Ducesa de Courlande, în vârstă de numai 18 ani, în timp ce acesta avea 60 de ani.

Omniprezentul regimurilor

Mai târziu, el va participa la un şi mai mare eveniment diplomatic din cariera sa:Congresul de la Viena. Aceasta, în mijlocul balurilor şi a bogăţiilor de la Schönbrunn, în faţa învingătorilor lui Napoleon care redesenau harta Europei. Luând cât mai multe teritorii cu putinţă, a reuşit să-şi realizeze visul:divizarea aliaţilor, reintegrând Franţa în concertul european al Marilor Naţiuni şi semnând un tratat secret de alianţă între Franţa, Anglia şi Austria, contra ambiţiilor Prusiei şi Rusiei. Dar acest vis va fi repede spulberat de întoarcerea lui Napoleon din insula Elba, în martie 1815. Talleyrand a fost de îndată exclus de la negocieri, iar echilibrul european pe care aproape îl atinsese se termina fără el, deşi el însuşi a redactat actul contrasemnat de puteri, prin care se desfiinţau legile lui Napoleon.

După înfrângerea de la Waterloo, Talleyrand se va apropia de Ducele de Wellington pentru a lua legătura cu Fouche, preşedintele guvernului provizoriu după a doua abdicare a lui Napoleon. Se vor înţelege pentru o a doua Restauraţie, iar în acest sens Chateaubriand notează în „Memorii de dincolo de mormânt” (Memoires d’outre tombe):

„M-am dus la Majestatea Sa:intrând într-una dintre camerele care o precedau pe cea a regelui, nu am întâlnit pe nimeni;m-am aşezat într-un colţ şi am aşteptat. Dintr-o dată se deschide o uşă:intră silenţios vicele susţinut de braţul crimei, M. Talleyrand sprijinit de M. Fouche;priveliştea infernală a trecut uşor prin faţa mea, intrând în cabinetul regelui şi dispărând. Fouche venise să jure credinţă şi să depună omagiu suveranului său;regicidul vasal, în genunchi, a pus mâinile care au tăiat capul lui Ludovic XVI, în mâinile fratelui regelui martir;episcopul apostat a fost martor la jurământ.”

Talleyrand va semna al doilea tratat de la Paris cu Aliaţii, un tratat mult mai sever cu Franţa, în care îşi va găsi postul de preşedinte al consiliului, dar va demisiona din această funcţie în septembrie 1815 fiind în opoziţie cu ultraregaliştii. Ludovic XVIII îl va numi Mare Şamberlan, aşa încât să-l ţină aproape de putere. Dar Talleyrand va ataca opoziţia liberală, criticând pe Ducele de Richelieu şi pe Decazes. În 1823, el a fost pus într-o situaţie dificilă de către Savary, fostul secretar la lui Napoleon, care l-a acuzat în afacerea Enghien. Talleyrand a venit să se apere, iar Ludovic XVIII l-a susţinut. El a fost sprijinit în special de imensa reţea de relaţii pe care o avea.

În 1824, după moartea lui Ludovic XVIII, venirea lui Carol X îi va reactiva speranţele de revenire la putere. În acest moment el va stabili legături cu Adolphe Thiers şi cu Ducele D’Orleans, care vor juca un rol de prim-plan în revoluţia celor 3 zile glorioase.

„Talleyrand, omul cu șase capete”, o caricatură din 1815 care ironizează rolul important jucat de acesta în șase regimuri diferite

Talleyrand va participa la aceasta, dar din umbră, favorizând accesul la putere al lui Louis Philippe după abdicare lui Carol X. Acesta îl va numi ambasador extraordinar la Londra pentru a se asigura de neutralitatea şi alianţa cu Anglia, ceea ce Talleyrand a şi reuşit. De asemenea el s-a implicat în organizarea Belgiei ca stat independent. Ulterior, Talleyrand va merge în direcţia Antantei Cordiale, între Franţa şi Marea Britanie, iar mai târziu, în 18 aprilie 1834, va rezulta cvadrupla alianţă între Franţa, Spania, Anglia şi Belgia. După această ultimă realizare, Talleyrand va renunţa la postul său, plictisit de relaţiile cu omologul său britanic Lordul Palmerston. Se va retrage la castelul său din Valencay, unde va sta până în 1837. Va reveni la hotelul său din Paris din Strada Saint Florentin, unde va muri, pe 17 mai 1838, la 84 de ani, înconjurat de dragostea nepoatei sale, Ducesa de Dino.

Concluzie

În final, marea şi veritabila operă a lui Talleyrand, filosofia politică faţă de care a fost fidel în întreaga sa carieră, a fost aceea a echilibrului european între puterile Europei, pe care a căutat să-l impună prin Congresul de la Viena. Dar acest echilibru european a afectat primatul francez în Europa în beneficiul Angliei, acest primat fiind pierdut definitiv, în ciuda tentativei de afirmare din timpul lui Napoleon III.

Franţa nu va mai fi fost cea din timpul Imperiului. Politica pe care a dus-o Talleyrand nu a servit în primul rând Franţa, ci Europa. Putem spune că Talleyrand a fost mai întâi un bun european, decât un bun francez.

Credem că Talleyrand poate fi judecat pentru nerespectarea celor 14 jurăminte de fidelitate pe care le-a depus regimurilor pe care le-a slujit. Aceste trădări au fost reale, însă ele au survenit pe o linie logică a ideilor lui Talleyrand, pe care o avea în materie de politică internă şi externă, căreia acesta i-a rămas fidel.

Ceea ce frapează la Talleyrand este longevitatea politică, indiferent de regimuri. Influenţa pe care acesta şi-a exercitat-o constant timp de 50 de ani, făcându-l în toată acea perioadă, prin cultura lui politică şi imensa listă de relaţii şi legături, să fie indispensabil regimurilor cunoscute de Franţa acelei perioade. Talleyrand, dincolo de o figură neagră, din anumite puncte de vedere, este predecesorul imaginii omului politic modern, iar imaginea globală pe care a avut-o ca rezolvare la problematica europeană, îl transformă pe acest vizionar într-un „părinte” al ideii de Europă unită.

Notă:

Cea mai mare parte a citatelor folosite în lucrarea de faţă sunt preluate şi traduse de noi de pe următoarele site-uri:

Bibliografie:

Charles-Maurice de Talleyrand

Paleo, 2004

E.V. Tarle, E.S.P.L.A., 1960

, Jean Orieux, Historia, 2008