Take Ionescu – Portret subiectiv

“Îl cunoşteam bine de mulţi ani, îl cunoscusem întâi la vârsta de treisprezece ani când, în calitatea sa de ministru al instrucţiei, a prezidat la Ateneu distribuirea premiilor şi când Mitropolitul Ghenadie mi-a pus pe frunte obişnuita cunună a premiantului întâi, iar el mi-a înmânat, legat cu o panglică tricoloră, volumul “Letopiseţilor” lui Kogălniceanu. Îl întâlnisem apoi adesea la Buftea în casele Principelui Alexandru Ştirbey şi la Sinaia, în diferite ocazii şi la feluriţi prieteni.

Întors în ţară, mijlocisem pe lângă el ca să ocup o catedră la şcoala de ştiinţe de stat, unde ţineam să fac o serie de prelegeri asupra vieţii şi concepţiilor politice ale câtorva englezi şi, cu acest prilej, îmi arătase o deosebită şi cordială bunăvoinţă. Când a venit în 1904 ca ministru de finanţe în guvernul lui G.Gr. Cantacuzino, deşi nu aveam decât 24 de ani, îmi oferise să fiu secretarul său general. Între 1904-1907 fusese şeful meu ierarhic, întrucât centrala Băncilor Populare depindea pe vremea aceea de departamentul finanţelor şi păstrasem cea mai frumoasă amintire a acestei colaborări între un ministru supraîncărcat de muncă şi un modest director, care, spre a obţine câteva hotărâri şi câteva iscălituri, trebuia să-l pândească între două audienţe, să-l calce dimineaţa în odaia lui de culcare pe când îşi făcea toaleta, sau seara pe la miezul nopţii când, în sfârşit, valul solicitatorilor începea să se rărească. […]

Bineînţeles îl admirasem la tribuna parlamentară, al cărei podoabă a fost atâtea decenii, deşi adesea condamnat să vorbească în grabă şi între două procese, cuvântările se resimţeau de lipsa lui de pregătire. Nu erau de ajuns de gândite, uşurinţa de a improviza neputând să compenseze întotdeauna maturitatea de cugetare şi îngrijirea formei. Elocinţa lui era însă simpatică, clară, logică, fără artificii multe. Pe la sfârşitul carierei sale era cam aplecată spre confidenţe, spre repetări, dar în zilele lui bune era plină de avânt şi de înaripare, cucerind auditoriul prin bogăţia cunoştinţelor şi profunzimea talentului.

În sfârşit, avusesem cu el o scenă din cele mai caracteristice, când a aflat că vreau să intru în viaţa politică. Mă chemase şi a făcut pe lângă mine un călduros apel ca să mă înscriu în partidul conservator. După ce i-am mulţumit pentru măgulitoarele lui aprecieri şi pentru prieteneasca solicitudine pe care mi-a manifestat-o în toate împrejurările, i-am arătat că nu pot răspunde dorinţei lui, fiindcă toate credinţele mele sunt potrivnice ideologiei conservatoare. Convingerea mea adâncă, formaţiunea mea intelectuală mă împing spre o politică de hotărâtă democratizare a societăţii româneşti, politică ce nu văd cu putinţă să fie realizată în configuraţia de atunci a României decât de partidul liberal. Dacă ar fi, am adăugat, să mă călăuzesc de consideraţiuni de ordin personal, ar trebui să intru în partidul conservator. Nicu Filipescu îmi este unchi şi a stăruit adesea pe lângă mine. “Dumneata îmi vorbeşti cum nimeni altul nu mi-a vorbit până azi, marea majoritate a prietenilor de familie şi a cunoscuţilor mei sunt în lagărul conservator. La liberali nu cunosc aproape pe nimeni, afară de fraţii Brătianu, care au fost în tinereţea lor elevii tatălui meu, dar nu pot spune că între ei şi mine există vreo intimitate. Totuşi nu aş putea pentru nimic în lume să lupt pentru o cauză în care nu cred”.

M-a ascultat, a insistat din nou, pe urmă sa uitat în ochii mei şi, schimbând deodată tonul, mi-a zis:“Grozav aş fi vrut să te câştig de partea noastră şi de aceea am stăruit atâta, dar fiindcă văd că nu am reuşit, conştiinţa mea este împăcată şi pot acuma să-ţi spun tot gândul meu:ai dreptate. În locul dumitale aş face acelaşi lucru şi, dacă am un regret în viaţă, este că am fost mai slab decât dumneata. La solicitările conservatorilor, îndeosebi la cele ale lui Alexandru Lahovary nu am avut tăria să rezist. Când am trecut în partidul conservator, Eugen Stătescu m-a vestit că mă voi căi de hotărârea pe care o luasem. Ce dreptate a avut! Până la mormânt voi purta povara greşelii mele, căci de atunci şi până azi viaţa mea este o tragedie. Nu ştii ce înseamnă să fii condamnat a apăra un ideal care de fapt nu este al tău. Urmează-ţi glasul conştiinţei şi să dea Cel Atotputernic, întrucât nu ai făcut greşeala mea, să poţi înfăptui credinţele tinereţelor dumitale”.

Când am debutat în toamna anului 1907 în parlament rostind primul meu discurs la legea tocmelilor agricole, deşi de acuma adversar politic, mi-a scris seara o scrisoare mişcătoare spunându-mi că socoteşte debutul meu drept cel mai frumos din ultimele decenii şi că trebuie să se întoarcă tocmai la vremurile în care şi-a făcut pentru prima oară apariţia la tribuna parlamentară generaţia lui Dissescu, Djuvara, Arion şi Marghiloman pentru a-i găsi echivalentul. Îl combătusem în cameră şi la întruniri publice, bineînţeles cu decenţa pe care mi-o impuneau vârsta, situaţiile noastre respective şi amintirile mai sus pomenite, dar cu toată hotărârea reclamată de lupta dintre două partide opuse în doctrine, ca şi în modalităţile lor de înfăptuire. […]

În intimitatea, în adevărata intimitate a lui Take Ionescu nu pătrunsesem însă, îndeaproape mi-a fost dat abia atunci la Titulescu să-l cunosc, şi când îl dibuiai astfel nu puteai să nu fii fermecat, fiindcă de faptera mai presus de toate un om fermecător. Dar farmecul lui nu izvora atât din inteligenţa, cât din sufletul său. Desigur, inteligenţa lui era sclipitoare, vie, receptivă, înţelegătoare, adaptabilă la orice mediu şi la orice împrejurări, însetată de noutate. Totul îl interesa şi totul îl pasiona, conversaţia lui era de asemenea plină de colorit, amintiri, anecdote, descrieri de o minunată putere evocatoare, observaţiuni subtile, un orizont larg întinzându-se cu mult peste contingentele locale şi judecăţile momentane.

Dar, la o analiză mai adâncă, această inteligenţă îţi pricinuia unele deziluziişi, sub strălucirea conversaţiei, descopereai repede multe scăderi. Într-adevăr, inteligenţa atingea lucrurile, nu le pătrundea;iar în această privinţă scrisul său era simbolic, pana lui parcă flutura numai peste hârtie. Organica predispoziţie de a adânci lucrurile îi lipsea, de acolo poate şi lipsa lui de principii, de credinţe adevărate, uşurinţa cu care trecea de la o convingere la alta, toate sfârşeau fireşte prin a da – şi nu fără temei – inteligenţei sale un caracter de superficialitate, o notă de oportunism, care îi umbreau farmecul.

Tot astfel şi conversaţia lui, la o cercetare mai amănunţită îţi apărea lipsită de un fond real, vorbea prea mult şi ce trebuia şi ce nu trebuia, iar în acest amalgam cele interesante se pierdeau prea des în banalităţi şi chiar în inutile trivialităţi. Cu o uşurinţă surprinzătoare deşerta tot ce-i venea în minte, în faţa oricui îi ieşea în cale, iar sforţările intimilor de a pune strajă gurii sale rămâneau neîncoronate de succes. Conversaţia lui avea tendinţa vădită de-a degenera într-o logomahie care îi umbrea farmecul.

În schimb, sufletul lui te câştiga definitiv şi fără de rezerve, fiindcă dintr-însul se desprindeau luminoase şi într-o măsură neîntrecută bunătatea, înţelegerea aproapelui şi intuiţia profetică a lucrurilor. Da, Take Ionescu era bun, bun în toată puterea cuvântului, nu a fost om care să bată la uşa lui fără să-şi vadă durerea alinată, sau nevoia împlinită, dând cu aceeaşi dărnicie din tezaurul statului, ca şi din punga lui. Cu drept cuvânt i s-a adus învinuirea de a fi inaugurat, când era la putere, nenorocita politică a “revărsării Nilului”, singura ei explicaţie, dacă nu justificare, este că ea nu era decât manifestaţia oficială a practicii de toate zilele din viaţa lui privată. Într-adevăr, acasă, la guvern şi în opoziţie era toată ziua cu mâna în buzunar. El plătea chiria cluburilor, el subvenţiona ziarele partidului, el alimenta fondurile campaniilor electorale, el ajuta prietenii în nevoie, el plătea operaţiile partizanilor bolnavi, iar când nu mai avea bani iscălea poliţe în dreapta şi în stânga, gira şi pe cei solvabili şi pe cei pentru care ştia foarte bine că la urma urmei tot el va trebui să le achite datoria. Acest om, care a câştigat ca avocat mai mult decât toţi contemporanii săi, a reuşit astfel să ducă veşnic lipsă de bani şi să fie dator până şi la cămătarii de rând.

Acuzaţia ce i s-a adus mereu că tolerează ceea ce un om de stat nu trebuie să tolereze partizanilor sai, era pe deplin întemeiată. Dar indulgenţele vinovate ale lui Take Ionescu nu proveneau dintr-o lipsă de simţ moral, ci din această bunătate a sa împinsă până la slăbiciune. Era incapabil să reziste unei intervenţii în care se făcea apel la inima lui şi ajungea în acest chip să admită procedee şi compromisuri a căror elasticitate morală era pe urmă cel dintâi să o recunoască şi să o regrete.

Tot astfel bunătatea, adânca, infinita sa bunatate îl împiedica să aibă resentimente. Puţini oameni au fost mai violent, mai pătimaş atacaţi, nimeni însă nu uita mai repede şi nu ierta mai uşor, mai fără de urmă decât el. Ca şi Nicu Filipescu, s-a definit pe sine mai bine decât l-ar putea caracteriza vreunul din noi, când a spus:“Nedreptăţile pe care mi le-au făcut alţii, nu cer nimănui să le regrete, căci eu le uit;acelea pe care le-am făcut eu altora, nu cer nimănui să le uite, căci eu le regret”. Tot sufletul lui Take Ionescu stă în această admirabilă formulă;deşi de pe urma acestei bunătăţi el a cules de-a lungul zbuciumatei sale vieţi politice mai multă ingratitudine decât recunoştinţă, totuşi a ţinut parcă întotdeauna să răspundă ingratitudinilor cu mai multă bunătate încă, aşa încât se poate spune că adesea bunătatea lui lua înfăţişări de adevărată măreţie.

De asemenea, facultatea sa de-a înţelege pe aproapele lui, de a-i pătrunde psihologia, de a i se substitui, era uimitoare. Vorbind cu el, simţeai îndată că te pricepe, că îţi împărtăşeşte necazurile, durerile, zbuciumările sufleteşti, că între tine şi el s-a stabilit o sinceră şi deplină comunitate sufletească.

Ne povestea într-o seară că visul cel mai mare al lui ar fi fost să fie Papa de la Roma. Se înşela, ar fi trebuit mai repede să spună duhovnic. Prin toată firea lui avea sufletul ideal al unui neîntrecut confesor şi, de fapt, puţini oameni ştiau mai bine decât el să atragă confidenţele semenilor săi. Am cunoscut chiar femei tinere şi frumoase care simţeau nevoia să i se spovedească, încredinţate că nimeni nu le poate mai bine înţelege frământările lăuntrice şi strigătul simţurilor. Numeroasele lui prietenii în ţări atât de deosebite şi în cercuri atât de variate aveau la temelia lor acest dar de a privi lucrurile sub prisma psihică a interlocutorului. Iar lipsa de dârzenie care îl caracteriza în orice negocieri, predispoziţia lui de a ceda părţii adverse, tendinţa de a recurge mereu în procese ca şi în politică la tranzacţii, proveneau în chip natural din faptul că, fără să vrea, se punea întotdeauna în locul, în mentalitatea, în felul de a percepe, de a reacţiona al adversarului său şi nu-i venea să ceară altuia ceea ce atât de limpede simţea că nu ar putea face el. Din punctul de vedere al cerinţelor politice era desigur, o mare slăbiciune, dar din punct de vedere pur omenesc, ce interesantă, ce atrăgătoare însuşire!

Fireşte că înţelegând toate slăbiciunile şi toate patimile oamenilor, aluneca prea lesne pe povârnişul indulgenţelor exagerate, aşa încât Take Ionescu a cules poate pe ogorul politic mai multe neajunsuri decât foloase pe urma acestor două însuşiri dominante. Este lesne de înţeles că orice om fiind atras din fire de bunătatea şi de înţelegerea psihologiei sale, era astfel uşor cucerit de Take Ionescu. Dar puterea farmecului creştea încă atunci când intervenea şi intuiţia sa, minunata şi adesea profetica sa intuiţie a lucrurilor. Ea nu era la el un proces de celebralitate, de raţionament, de logică, de argumentare, ci un proces de supra-acuitate a simţurilor, un proces din domeniul misterios al subconştienţei şi al vederilor profetice.

Într-un grad mai mare decât toţi contemporanii săi a avut viziunea celor ce aveau să vie. Vorbele pe care le-a spus la izbucnirea războiului mondial sunt impresionante:“Acesta e războide cinci ani. Va intra Anglia;va intra Italia, vom intra noi şi nu se poate să nu intre şi America. Până şi Japonia va intra. Va fi vai de omenire. Dar de un lucru sunt sigur:că Aliaţii vor fi definitiv victorioşi şi că voi vedea cu ochii România Mare. Şi vom vedea alte lucruri mari. Vom vedea multe tronuri prăbuşindu-se;vom vedea născând atotputernicia Americii;vom vedea preponderenţa rasei anglo-saxone, vom vedea omenirea făcând un mare pas spre stânga, spre socialismul revoluţionar. Vom vedea multe lucruri mari, dar zguduirea generală va fi aşa de formidabilă, că o sărăcie groaznică va stăpâni omenirea foarte mulţi ani. Dintr-o criză vom intra într-alta şi ţine bine minte:generaţia mea şi a ta vor vedea România Mare, dar nu vor mai vedea zile bune!” […]

Aşa se explică şi tinereţea sentimentelor lui, la 60 de ani era îndrăgostit ca un studentşi toată viaţa a fost veşnic amorezat şi un mare, un incorigibil sentimental. Take Ionescu a fost comparat cu o antenă de telegrafie fără fir, un receptacol de o sensibilitate extremă, înregistrând toate undele invizibile şi retransmiţându-le pretutindeni ca verdicte poruncitoare ale întregii sale fiinţe. În această comparaţie este mult adevăr şi, aşa fiind, era natural ca el să fi trăit într-un fel de exaltare permanentă de entuziasm romantic. În capul lui se perindau fel de fel de visuri, imagini succedau imaginilor şi euforia iluziilor alterna cu trista constatare a realităţilor.

Bineînţeles, ca toţi senzitivii, Take Ionescu era foarte impresionabil, încă un mare defect pentru un bărbat de stat. Dar puterea lui înnăscută de entuziasm reacţiona cu o surprinzătoare uşurinţă şi îl îndruma repede pe calea speranţelor înviorătoare. Îmi aduc aminte că într-un consiliu de miniştri la Iaşi, Vintilă Brătianu i-a adus imputarea că este prea impresionabil. Răspunsul său a fost tipic:“Ai dreptate, sunt impresionabil, foarte impresionabil, sunt însă ca o minge de cauciuc, cad uşor la pământ, dar cu cât cad mai tare, cu atât sar mai mult în sus, aşa încât la drept vorbind, viaţa mea este o veşnică alternanţă de depresiuni şi de reacţiuni imediate. Mă întreb singur, adesea, dacă aceste reacţiuni nu depăşesc cu mult netăgăduitele mele descurajări”.Avea dreptate;în bilanţul final al carierei sale, consecinţele entuziasmului au întrecut cu mult neajunsurile impresionabilităţii.

În orice caz, prin aceste trei însuşiri sufleteşti atât de profund omeneşti era cu neputinţă ca Take Ionescu să nu te farmece, de-altminteri nu ştiu dacă el însuşi conştient, ori ba, ţinea să-ţi câştige toată simpatia. Era vesel, amabil, îndatoritor, îşi cheltuia personalitatea cu aceeaşi prodigalitate ca şi averea, căutând să cucerească pe oricine îl apropia. Tot la Titulescu am adus într-o zi la masă pe fiul meu, pe atunci un băiat de 12-13 ani, şi de îndată ce l-a văzut nu a ştiut ce să născocească ca să-l distreze, ca să se pună la nivelul său, ca să-l încânte. Cred că pentru a captiva pe cea mai frumoasă femeie din lume nu ar fi putut desfăşura mai multă osteneală şi mai multă artă. De aceea se şi poate spune că în afară de Ion Brătianu tatăl, nici unul din oamenii publici ai României contemporane nu a reuşit să închege prietenii mai entuziaste şi să-şi asigure devotamente mai desăvârşite decât Take Ionescu. Când a trebuit să plece din partidul conservator democrat, lumea nu s-a grupat în jurul unei doctrine, ci exclusiv în jurul persoanei sale şi, tot astfel, când persoana lui a dispărut, s-a desfiinţat şi partidul.

Războiul mondial i-a asigurat un nume nepieritor în istoria întregirii neamului nostru. Cu extraordinara sa putere de intuiţie Take Ionescu a înţeles din prima clipă că a sunat ceasul cel mare al realizării visului nostru secular şi, fără alte preocupări lăturalnice, a pus toată inteligenţa, tot talentul, toată munca lui în slujba înfăptuirii României Mari. Din acel moment, partidul căruia până atunci îi sacrificase totul nu a mai existat, intuiţia îi arăta doară că într-o Românie întregită cadrele înguste ale formaţiunilor politice antebelice se vor sparge şi vor fi înlocuite prin alte înjghebări, prin exponenţii unor curente sociale mai largi şi cu totul deosebite. Din acel moment a rupt toate legăturile care de atâţia ani îl încătuşau unei politici căreia de fapt i se supusese numai din consideraţii de ambiţiuni subalterne şi mediocre şi s-a avântat în politica mare a cerinţelor poruncitoare epocii noastre. În această acţiune, însuşirile lui caracteristice şiau găsit un minunat teren de dezvoltare, facultăţile sale de intuiţie, de acuma nestânjenite, se puteau manifesta în toată splendoarea lor. Defectele înseşi ale lui Take Ionescu nu mai aveau aceeaşi importanţă, excesul de contradicţii mărunte, impresionabilitatea, oportunismul, spiritul de compromis, indulgenţele împinse până la slăbiciune şi până la imoralitate, ce mai reprezentau ele în vârtejul formidabil din care trebuia să iasă o patrie mărită şi o lume nouă? Şi astfel, Take Ionescu a putut aduce ţării sale şi neamului său în timpul neutralităţii, în timpul războiului şi după război, servicii de o istorică însemnătate.

M-am întrebat adesea dacă în solicitudinea sa norocul nu a mers şi mai departe răpindu-l la timp ca să nu apuce vremuri de frământări secundare, în care vanitatea, combinaţiile de culise, antecedentele sale de politician l-ar fi ispitit să cadă din nou în păcatele antebelice şi să-şi sfârşească, astfel, cariera în aceleaşi condiţiuni controversabile şi lipsite de înaripare, în care şi-o începuse. Cel puţin dânsul a murit într-o apoteoză ale cărei raze întârziate luminează şi azi, cu o vie strălucire, destinul său politic.

Oricum ar fi, îi vom păstra pururea o duioasă amintire pentru complexul său de însuşiri, cât şi pentru partea pur omenească a personalităţii sale.”

*****

I.G. Duca, Amintiri politice, vol.III, Jon Dumitru, Munchen, 1981, pag. 111-118

sursa:istoriiregastie.wordpress.com