Tacitus – unul dintre cei mai mari istorici ai antichitãţii

📁 Biografii
Autor: Irina Manea

Strălucind nu numai prin discursul sãu istoric captivant, Tacitus este totodatã un martor şi judecãtor de mare valoare a condiţiei umane, ceea ce îi oferã un loc de cinste printre cei mai mari istorici ai antichitãţii şi nu numai.

Viaţa autorului

Nu se poate realiza o biografie detaliatã a istoricului din cauza lipsei informaţiilor, totuşi se pot trasa câteva repere cronologice. Analizând vârstele necesare pentru a îndeplini anumite magistraturi, data naşterii este undeva între 54 şi 58 p. Cr., în prima parte a domniei lui Nero (54-68). Pentru prenumele sãu se gãsesc în izvoare mai multe variante:în corespondenţa cu Plinius cel Tânãr apare doar drept Cornelius Tacitus;Sidonius Appolinaris (sec. V) îl numeşte Gaius, iar în alte surse apare Publius, care este de altfel varianta acceptatã de cercetãtori:Publius Cornelius Tacitus.

Deşi din atitudinea pe care o afişeaza în operele sale s-ar deduce cã ar fi fost membru al aristocraţiei, conform unei mãrturii a lui Plinius cel Bãtrân referitoare la guvernatorul Galliei Belgice, cavalerul Cornelius Tacitus, probabil tatãl sãu, se pare cã a aparţinut clasei cavalerilor. Oraşul de provenienţã nu se cunoaşte exact, dar cert este cã istoricul şi magistratul şi-a petrecut viaţa la Roma. Se dedicã retoricii, audiindu-l probabil pe Quintilianus, pentru care Vespasian a inaugurat catedra publicã de retoricã de la Roma, dar şi pe Marcus Aper şi Iulius Secundus. Datoritã talentului şi culturii sale, devine încã de foarte tânãr cunoscut în for. Legãtura matrimonialã cu fiica lui Iulius Agricola, viitor guvernator al Britanniei, a avut un rol benefic în ascensiunea sa politicã. Obţine quaestura în 79, ediliciul sau tribunatul plebei în timpul lui Titus, praetura în 88, precum şi intrarea în colegiul quindecemvirilor. La sfârşitul praeturii, în 89, pãrãseşte Roma pentru 4 ani, ipoteza cea mai credibilã care sã explice plecarea fiind cea a exercitãrii unei funcţii administrative, cea de guvernator de provincie (Gallia Belgica probabil) cu rangul de propraetor. Tacitus se întoarce la Roma în contextul politic în care Domitianus condamnã la moarte cetãţenii bogaţi şi le confiscã averile, din cauza secãtuirii fiscului imperial şi temerilor faţã de politicienii care i-ar putea face concurenţã, chiar Iulius Agricola zvonindu-se cã ar fi cãzut pradã unui complot al împãratului.

Tacitus trãieşte teroarea ultimilor ani de domnie a împãratului, care ia mãsuri şi împotriva filozofilor, dând ordin ca operele cele mai importante sã fie arse în piaţa publicã. Autorul nu cade însã victimã împãratului, retrãgându-se din primul plan al vieţii politice, ceea ce explicã lipsa sa de promovare deşi întrunea standardele necesare pentru a accede la funcţia de consul. El nu se retrage însã în totalitate, mai participã la şedinţele senatului, martor la nedreptãţile pe care le va descrie în opera sa. La venirea pe tron a lui Nerva începe o perioadã prolificã pentru el, în anul 97 fiind ridicat la rangul de consul şi în 98 începându-şi activitatea de istoric într-un cadru prielnic. Primele douã lucrãri sunt douã monografii:De vita et moribus I. Agricolae şi De origine et situ germanorum liber, ambele cu caracter complex, depãşind cu mult sfera simplei monografii. Agricola este elogiu funebru, panegiric, manifest politic, cu excursuri geografico-istorice. Germania va fi discutatã în capitolele urmãtoare. Dupã succesul oratoric dobândit la funeraliile predecesorului sãu în funcţia de consul, Tacitus se face remarcat şi în anul 100 în procesul împotriva fostului guvernator al provinciei Africa.

Între 105-107 publicã prima operã de mare amploare, Istorii, din care s-au pãstrat pentru posteritate primele patru cãrţi şi începutul celei de-a cincea. Sunt relatate domniile lui Galba, Otho, Vitelius, Titus şi Domitianus, iar cãrţile rãmase se ocupã de evenimentele anului 69 şi începutul domniei lui Vespasian. Cât despre cariera sa politicã, conform unei inscripţii din Caria, Asia Micã, el primeşte de la Traian proconsulatul provinciei Asia. În anii 115-117 publicã rezultatul investigãrii epocii precedente, Analele, cuprinzând în jur de 16 cãrţi pãstrându-se doar cãrţile I-IV, XII-XV şi pãrţi din cãrţile V, VI, XI, XVI. Analele sunt în general considerate apogeul stilistic al operei tacitiene. Autorul mai are proiecte de redactare a unei istorii a lui Nerva şi Traian, precum şi a lui Augustus, dar moartea survenitã în jurul anului 120 îl împiedicã sã le punã în aplicare.

Scriitura taciteicã

Vom trasa doar câteva trãsãturi esenţiale ale creaţiei istorice tacitiene. Deşi cariera lui Tacitus se anunţa a fi politicã, el devenind în scurt timp unul dintre cei mai elocvenţi oratori ai epocii, dovadã fiind pasajele retorice reuşite din opera sa istoricã, el rãmâne în principal cunoscut ca istoric. Tacit reuşeşte sã mediteze asupra condiţiei umane, sã judece, sã mediteze. Are un discurs problematizant, o operã cuprinzãtoare, în care nu se limiteazã doar la simpla expunere fapticã, ci judecã, mediteazã, conchide. Încã de la Agricola se observã îmbinarea de tipare, unificate de caracterul personajului. Aceeaşi complexitate o gãsim si în Germania, lucrare cu numeroase valenţe, de la etnografice pânã la satirice, şi ea însã beneficiind de elementul unificator care îl constituie antinomia roman-germanic. Înclinaţia spre investigaţie şi metodicã este vãditã şi în Dialogul despre Oratori, opuscul din care reiese strânsa legãturã perceputã între oratorie şi istorie. Maturitatea talentului sãu este atinsã în Istorii şi Anale, unde pe de-o parte, face exerciţiul abilitãţilor sale oratorice, apropiind istoria de literaturã, pe de alta, îşi dezvoltã spiritul metodic şi analitic (de altfel termenul de „anale” se referã tocmai la o definire a metodei şi la apartenenţa la şcoala analisticã). Metoda însã este folosită cu limite. Istoricul apelează frecvent la gruparea logică a faptelor, la rânduirea dramatică a evenimentelor şi pune adesea în contrast fenomene petrecute, de fapt, în momente diferite. În genere compoziţia se muleazã pe mesajul dorit.

Formula binecunoscutã de a descrie propriul discurs, „fãrã teamã şi fãrã pãrtinire” are o aplicabilitate relativã, imparţialitatea doritã de autor fiind contrabalansatã de viziunea inevitabil deformantã asupra evenimentelor, de formaţia sa retoricã, de conexiunea între discursul istoric şi cel oratoric, diferenţa între cele douã dorindu-se a fi anihilatã în vederea accederii la adevãruri universale. „Istoricul îşi prezintă demersul istoric ca o întoarcere la metodologia istoriografiei din timpul Republicii. După Actium şi îndeosebi după moartea lui Augustus, relatările istoricilor ar fi fost deformate de adulaţie sau de ură faţă de împăraţii defuncţi. Pe de o parte, Tacit dă seama de părtinirea excesivă a istoriografilor din vremea Imperiului şi de utilizarea critică a izvoarelor sale, dar el nu pledează niciodată pentru imparţialitatea absolută. El se vrea un observator al umanitãţii, iar pentru aceasta este necesar ca el sã şi judece, nu doar sã expunã succesiuni de evenimente, iar judecata sã aibã şi un înveliş artistic, în vederea conturãrii sensului moralizator.

Apologet al cauzalitãţii, Tacitus aspirã ca din faptele mãrunte şi singulare sã desprindã fundamentele fenomenelor istorice, ca triada cauzalã polybianã pe care o aplicã sã îi deschidã calea cãtre semnificaţii morale universale (de pildã, când explicã revolta care îl propulseazã pe Vitellius la putere aduce în prim plan factorul psihologic). Viziunea antropocentristã rezultã din susţinerea unui determinism uman psihologic ce conduce cãtre acţiunea istoricã, transcendentul având un rol minor şi modestia sa accentuând importanţa faptelor omeneşti, istoriei pe care Tacitus o trãieşte empatic. În virtutea filozofiei pragmatice a Noii Academii la care aderã, Tacit se dedicã investigării moravurilor, abordării concrete a problemelor, dar dincolo de probabilismul explicaţiilor sale gãsim drept constantã preocuparea pentru statul roman şi pentru o structurã de ordin mai vechi a societãţii romane aflate, în opinia sa, într-o crizã profundã.

Mentalitatea sa se centreazã pe concepte precum libertas, dignitas sau disciplina în contextul moral-axiologic în care identitatea romanã pare sã-şi fi pierdut valorile ancestrale, pe care Tacitus le vede drept instrumentul ce trebuie recuperat pentru ca societatea sã se regenereze. Principii rãi nu reprezintã decât expresia distorsiunilor morale suferite de întreaga societate. Dar şi pesimismul tacitian are limitele sale:la fel de conştient este cã viitorul Romei, în continuã expansiune, ar putea deveni foarte luminos, dacã s-ar ajunge la un compromis între autoritatea principelui şi libertate;pentru cã o Republicã în forma ei originarã nu se mai poate reface, atunci sã existe o monarhie bazatã pe virtute. Ca exponent al ordinului senatorial, pe Tacitus îl preocupã tirania în care degenereazã monarhia, precum şi frãmântãrile sociale, dar încearcã sã adopte o atitudine a moderaţiei, între schimbãri sociale extraordinare şi stagnare în tradiţionalism.

Relativitatea condiției umane este o constantã a orizontului sãu scriitoricesc. Istoria este interpretatã ca un reflex al virtuţilor şi viciilor, de multe ori mai ales a acelor din urmã, care le-ar camufla pe primele, istoria este o emergenţã a unor trãsãturi psihologice complexe. Dacă extrage concluzii asupra naturii umane, pornind de la un caz particular, el supune unei analize plurivalente fiecare personaj, întâmpinat de discursul său istoric. Comportamentele, mecanismele şi cauzele lor sunt atent disecate. În prezentarea discursului istoric asupra devenirii umane, Tacitus se implicã în el, nu este în afara faptelor expuse, apropiind astfel istoria de literaturã, de genul romanesc. Dedublarea sa se reflectã în intervenţia rarã ca personaj exterior, dar în acelaşi timp personaj care trãieşte din interior ce se întâmplã, ipostazã auctorialã mai importantã. Dintre particularitãţile operei sale ar mai fi de menţionat abundenţa subtilitãţilor, înclinaţia spre stilul conotativ, tehnica manipulãrii zvonurilor, alternanţa între solemnitate şi ironie, amplificarea retoricã, utilizarea pe scarã largã a discursului narativ, dramatizãrile, accentul pe tabloul descriptiv, investigaţia motivaţiilor, concizia, concentrarea. Discursul sãu este plurivalent.Ca sã încheiem aceastã scurtã incursiune în orizontul conceptual al lui Tacitus, vom spune cã el este unul dintre acei autori care surprind şi înţeleg marile procese şi fenomene istorice, cãutându-le cauzele şi sensurile profunde. El se afirmã nu doar ca martor al mersului istoric, ci şi ca moralist şi justiţiar al omului. Pentru aceasta el îşi construieşte un univers dens, tensionat, discontinuu, deschis interpretãrilor pluraliste, a cãrui complexitate de reflecţii şi mesaje îl transformã în artã.

Bibliografie:

Cizek, Eugen, Istoria Literaturii Latine, Societatea Adevãrul, Bucureşti, vol.II, 1994;

Gudeman, Alfred, The Sources of the Germania of Tacitus, Transactions and Proceedings of the American Philological Association, Johns Hopkins University Press, vol. 31, 2007, pp. 93-111;

Weinberg, Petronela, Publius Cornelius Tacitus:de la istorie la interdisciplinaritate, în Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, nr. 4-5, 2000-01, pp. 37-46

Woodman, A.J. (ed.), The Cambridge Companion to Tacitus, Cambridge University Press, New York, 2009.

Mai multe