Spătarul Milescu. Erudit de meserie, diplomat de carieră
Călător înnăscut, cărturar pasionat, diplomat dedicat. De la Răsărit, Europa a cunoscut o mapa mundi a minţii. Din Vaslui în Cetatea Roşie. Spătarul Milescu a fost „moştenitorul” lui Erasmus de la Rotterdam. Marile capitale ale Umanismului i-au stat la picioare. Nicolae Milescu a fost omul din spatele tronului, cel pentru care drumul spre Orientul Îndepărtat nu a fost decât un fir de mătase şi cel care a lăsat busola arătând spre cultură.
Când omul devine zeu
Epoca Întunecată trecuse. Cu toate că Inchiziţia era încă în floare, Europa promitea să fie echilibrată. Investirea în curiozitate şi inteligenţă aducea omul în primul plan. În popor se auzeau poveşti acoperite cu un văl mistic despre tărâmuri depărtate, pline de bogăţii, unde oamenii se închinau unor zei înspăimântători.
Şi de la Apus grăire, punctele cardinale s-au îmbogăţit în drumuri, pământuri, oportunităţi. Europenii, conduşi de Vasco da Gama, şi-au croit noi poteci spre Indii, vâslind în necunoscut, de-a lungul coastei africane, până în Calcutta şi înapoi – pe drumul mirodeniilor şi al caşmirului. Dorinţa de explorare şi cunoaştere l-a dus pe Bartolomeo Diaz până la marginea lumii, în punctul cel mai aproape de sud, portul vasului fantomă al „Olandezului Zburător” – Capul Bunei Speranţe. Legendele se adevereau, mai mult sau mai puţin. Locurile îndepărtate existau, şi urmau a-şi lega existenţa şi viitorul de bătrânul continent: Americile. Columb a găsit Lumea Nouă, un tărâm despre care (încă) se spune că este al tuturor posibilităţilor. Puţin mai la sud, Cortez avea să descopere idolii şi bogăţia: Imperiul Aztec. Oraşele de aur i-au vrăjit pe spanioli. Teotihuacán, oraşul în care omul devine zeu, şi-a pus piramidele la picioarele noilor veniţi. „Piramidele-nvechite/ Urcă-n cer vârful lor mare/ Nu căta în depărtare/ Fericirea ta (…)”. Cortez a ars toate corăbiile, conquistadorii fiind pentru băştinaşi zei între zei.
Cu toate că harta lumii se mărea, Europa rămânea centrul ei. O Europă a Utopiei, în care Omul este suveran. O Europă a omului universal, cult, al omului cărţilor, care mânuieşte la fel de bine penelul, dar şi spada, un om de belle-arte şi deopotrivă un om al artei războiului, un om cu obrazul fin şi limba ascuţită. Humanitas. O Europă a Umanismului. O reîntoarcere în trecut, la Antichitate, pentru o reinterpretare actuală. Omul se dedică acum cunoaşterii. Lucrările antice de filosofie, geografie sau matematică sunt puse în lumina felinarelor. Scrierile Sfinte sunt citite, şi nu lecturate; considerate adevărate tratate. Prin cunoaştere, umaniştii se revoltă împotriva instituţiilor. Doresc crearea unei cetăţi ideale, în care statul este în slujba omului, unde Biserica îşi pierde rolul de instituţie, dar mai ales acela de mediator dintre om şi divinitate. Umaniştii credeau cu tărie în înclinaţia naturii umane spre cunoaştere şi educaţie, de aceea respingeau categoric metodele tradiţionale de la finalul Evului Mediu, unde „bătaia era ruptă din rai”. Valorile umaniste cuceresc Europa. Marile univesităţi adoptă sistemul lor de norme educaţionale, se organizează grupuri de întâlnire – negustori, nobili, regi, oameni ai bisericii. Poligloţi, călători, erudiţi. Umaniştii aveau ca singur ţel cunoaşterea şi punerea ei în slujba omului. „Cuget, deci exist!”, aşa a rezumat cel mai bine René Descartes.
Prima parte a secolului al XVI-lea a fost dedicată frumosului, cunoaşterii, prosperităţii. Liniştea „frumosului secol” nu a fost deranjată decât de indignarea răzbunătoare a bisericii şi de dorinţa lui Carol Quintul de a crea o Europă imperială, sub steagul Sfântului Imperiu. Dar după 1500 , Europa avea să stea sub semnul dezastrului. La poarta habsburgică batea Imperiul otoman. Înăuntru, Europa avea invitaţii de onoare: cei patru cavaleri ai Apocalipsei. Disputată între războaie religioase, contaminată de patru molime de ciumă, săracă şi înfometată, cu morţii putrezind în cimitirele comunale, secolul al XVII-lea a cotinuat cu revolte sociale. Într-o vreme în care sarea era la suprapreţ, nici cardinalilor nu le păsa ca Europa este desculţă.
Învăţăturile antice, privite prin lupa umanismului, nu mai erau suficiente în asemenea timpuri. Limbile pure, vechi – latina, greaca, ebraica – sunt puse la perete. Trăiască limbajul popular! Se trece de la caracterul universal al culturii la spiritul identităţii naţionale. Umanismul căzuse în dizgraţie. Optimismul era dat la schimb cu scepticismul. Nu se dorea întoarcerea în Evul Mediu, dar ideologiile umaniste nu se mai potriveau realităţilor secolului al XVII-lea. Oamenii doreau să reînnoade relaţia cu divinitatea, aşa că au luat din umanism arta şi au creat din ea scara către cer: barocul. Este un secol al sensibilităţii duse la extrem: dragostea religioasă sensibilă dusă la extrem, care, în multe cazuri, a întunecat judecata şi oameni au ars pe rug pentru simplele intrepretări ale cosmosului; onoarea, prea uşor atinsă, care a scris catastiful duelurilor; şi diplomaţia care combină esenţa machiavelică a Principelui cu eticile lui Spinoza.
Privind prin caleidoscopul secolului al XVII-lea, se observă că în Europa nu toate piesele se sincronizează. Statele surate de la est, cele cuprinse între munte şi mare, între câmpie şi fluviu, încercaseră cu greu să facă faţă Semilunii. S-au dat bătălii, dar s-au plătit şi biruri, s-au ars ogoarele, dar şi-au dat şi fiii. Nimic nu a fost îndeajuns. Cele două state române aveau o politică prea mică. Fix la schimbul dintre veacuri, a căzut capul aceluia ce avea un ţel mare, căruia nu i-a fost frică să mânuiască nici cuvântul în faţa mai marilor lumii, dar nici să ridice halebarda pe câmpul de luptă. Începând cu secolul al XVII-lea, Ţările Române erau tabla de şah a Imperiului otoman. Partea „murdară” a politicii cântărea mai mult în balanţa zeiţei Themis: toate stăteau sub semnul banului şi la mâna sultanului. Un drept totuşi al marii nobilimi de a putea domni. Asta până la început de 1700, când peşcheşul şi bacşişul veneau din cartierul grec al Constatinopolelui: epoca fanariotă.
Realitatea politică oferea alţi factori decât în Vest. Zidul otoman nu era însă chiar atât de puternic. Românii se implicau, după posibilităţi, în cruciade, în felurite conflicte armate sau probleme diplomatice. Într-o societate puternic influenţată oriental, în care reminescenţele bizantine se impregnaseră într-o identitate ce abia începea să fie formată, umanismul îşi făcea loc încet, dar sigur. „Republica literelor” cucerea şi Ţările Române. Începutul a fost timid: s-au tipărit slovele bisericeşti la iniţiativa domnului Radu cel Mare şi cu iscusinţa lui Macarie, literatura vedea zorii zilei printre Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, se ctitoreau biserici, iar la poalele munţilor, în Scheii Braşovului, apărea prima şcoală. Din secolul al XVII-lea, umanismul parcă se mutase pe meleagurile pitoreşti, făcând loc în Europa barocului şi clasicismului. Adus de către cărturarii români care au străbătut Apusul, umanismul s-a simţit ca acasă, ţinând cont de faptul că învăţaţii noştri erau iubitori de latină, greacă şi ebraică. Nu realizările materiale contează atât de mult pe cât cele esenţiale, care au schimbat istoria: umanismul a oferit limba română şi conştiinţa identităţii latine. Cultura laică şi cea bisericească s-au completat. Cărturarii şi domnii Moldovei şi Ţării Româneşti au pus cărămidă cu cărămidă la fundaţia culturii române, ca totul să triumfe, în final, cu epoca brâncovenească. Pentru a avea o contribuţie semnificativă, în primul rând se cerea respectarea primei reguli a umanismului: omul universal. Pentru Ţările Române mulţi au fost, dar pentru Europa... puţini au rămas.
Sine qua non
Meridianul zero. Moldavo – lacone. Erudit de meserie, diplomat de carieră. Omul care ştia că în viaţă cunoaşterea înseamnă putere. Umanistul perfect. Cunoscut ca Nicolau Spatharius Moldo-Vlachus Tsaris Autocratis Intrepres L. L. Orientalium, Nicolae Grămăticul, Nicolae Cârnul, Nicolae Spătarul, Nicolai Spathari, Baron Spatarius. Nicolae Milescu. Boier moldovean, cu rădăcini greceşti. Acest lucru îl ştim de la patriarhul Ierusalimului, Dosithei Nottara, care în scrisoarea de recomandare trimisă ţarului Alexei Mihailovici, în 1671, vorbeşte despre „Nicolae, fiul lui Gavril, grec din Pelopones...”. Un alt document, tot din 1671, menţionează că prin Smolensk a trecut „grecul Nicolae spătarul, boier moldovean”. Despre mama sa se spune că se trăgea din boierii familiei Miclescu, de aici, pare-se, numele său. Nicolae s-a născut în 1636, într-un sat vasluian. Era în timpul domniei lui Vasile Lupu, cunoscut pentru dragostea sa faţă de cultură.
La 7 ani, când încă era doar un băieţel, a fost trimis la şcoală. Şi nu oriunde, ci la Şcoala Domnească de la Trei Ierarhi din Iaşi, înfiinţată de către conducătorul Moldovei. Cu toate că aparţinea de mănăstire, instituţia laică de învăţământ i-a luat locul celei monahale. Aici puteau studia însă numai cei care aveau bani. Şcoala Domnească dorea să formeze din învăţăcei viitorii oameni care aveau să slujească ţara şi să reprezinte statul. Această formă nouă de învăţământ făcea parte din curentul umanist abia ajuns în Europa estică, şi care a fost adoptat şi în Moldova. Vasile Lupu dorea ce e mai bun: a adus doctori în filosofie care predau la Kiev, inclusiv pe fostul rector al „Academiei Movilene”, Sofronie Poceacki. Despre modernizarea învăţământului românesc menţionează şi Marco Bandini, pribeag prin Ţările Române: „Şcolile românilor, rutenilor, grecilor, şi armenilor, socotite la un loc, sunt 20 în acest oraş, însă dacă aduni împreună numărul învăţăceilor, abia dacă sunt cu toţii 200. Principele Vasile s-a sârguit mult şi a făcut foarte mare cheltuială ca să aducă studiile latine în Moldova, însă toate încercările au fost zadarnice. În sfârşit, în anul 1647, a desemnat şi a dăruit Societăţii lui Iisus un loc foarte bun şi foarte potrivit ca locaş al studiilor (pro literarum emporio) şi a făgăduit că va clădi şcoli şi case pentru aceşti părinţi.” Între învăţătura latină, europeană şi cea bizantină, a textelor ortodoxe, Milescu n-a ales. A luat totul de la carte. Latină, slavonă, greacă. Retorică, muzică, geometrie, astrologie. Nu i-a scăpat nimic din vedere. Dorinţa de cunoaştere i-a atras atenţia domnului Lupu. Aşa că Nicolae din Vaslui a beneficiat de o bursă domnească: avea să îşi continuie studiile la „Marea Şcoală a Patriarhiei”, din Istanbul. Acolo a plecat cu Ştefăniţă, fiul cel mic al voievodului.
Nicolae a luat aşadar drumul Istanbului. De mic plecat de acasă, el a ajuns să se identifice cu plăcerea de a fi călător. A pornit pe Siret, în jos, urmând calea comercială medievală. Cu cât se îndepărta mai mult de capitala Moldovei, cu atât observa că totul în jurul lui se schimbă: oamenii, casele, portul, relieful. Entuziasmul de a descoperi locurile despre care a citit era de nepreţuit. Şi l-a păstrat toată viaţa. Odată ajuns în Galaţi, avea de ales între două drumuri – pe apă sau pe uscat. L-a ales pe cel din urmă: Galaţi, Urziceni, Bucureşti, Giurgiu, Russe, Pasul Şipca, Edime şi, în final, vestitul Constantinopol, cel mai mare centru universitar din sud-estul Europei. Opt ani a stat pe pământurile fierbinţi ale otomanilor. Filosofia antică devenea un arabesc pe care îl folosea ca semn de carte. Eternitatea era privită altfel din laboratoarele de astronomie otomane, iar infinitul părea destul de limitat, după o privire scurtă pe harta lui Piri Reis. Milescu şi-a perfecţionat cunoştinţele şi a asimilat altele noi. „Marea Şcoală a Patriarhiei” avea o tradiţie: se organizau, ad-hoc deseori, un fel de dezbateri între profesori şi studenţi. Participând sau ascultând, ele erau un câştig. Boierul moldovean a lăsat însă caravanele să traverseze agale plaiul Eskişer şi, după ce a absolvit, s-a întors la Iaşi.
„Ştiut-am să-nvăţ scrisoare, /Sârbească şi românească, încât ajunsei de mic/în casa mitropoliei cel mai isteţ grămătic"
În Moldova, lucrurile se schimbaseră. Fostul său protector, Vasile Lupu, nu mai ocupa tronul Moldovei. Logofătul Gheorghe Ştefan s-a răsculat împotriva voievodului şi, cu puţin ajutor, l-a îndepărtat de la cârmă. Pribeag, Lupu a fugit la cazaci şi tătari ca, în final, să ajungă în mâinile otomanilor. A stat închis la Constantinopol, unde a şi murit, în 1661. În 1653, Gheorghe Ştefan reuşeşte să îşi cumpere de la turci titlul de domn al Moldovei. Fostul logofăt a obţinut uşor aprobarea Porţii, fiind susţinut şi de către Matei Basarab din Ţara Românească şi de Gheorghe Rákóczi al II-lea, din Transilvania.
Tânărul Milescu era unul dintre cei mai învăţaţi oameni din Moldova. Aşa că noul domn nu a ratat ocazia de a-l ţine pe lângă el, la Curte, oferindu-i imediat funcţia de grămătic, secretar în Cancelaria domnească. Trebuia să ţină legătura cu toţi nobilii, să asiste la toate întâlnirile oficiale, să ştie tot ce se face cu voia sau fără voia domnitorului. Prin inteligenţa sa, Milescu avea să devină unul dintre cei mai mari diplomaţi de pe meleagurile române. Mişcările politice care se realizau subtil în acea perioadă le lega de discuţiile pe care le avusese cu învăţaţii din Constantinopol. De atunci se punea la cale dărâmarea Imperiului otoman. Privind în viitorul nu foarte îndepărtat, toate aceste pacturi au dat roade, otomanii intrând în colaps odată cu pierderea celor două bătălii pentru Viena, de la finalul secolului al XVII-lea.
Milescu a observat cu atenţie politica Moldovei. Gheorghe Ştefan avea relaţii strânse cu principele Transilvaniei, relaţii de care s-a folosit pentru a se apropia de ţările baltice, în vederea unei răscoale împotriva turcilor. Europa Occidentală avea problemele ei, iar singura speranţă care începea să apară era din Estul îngheţat: Rusia. Privitor ca la teatru, grămăticul a fost martorul primei mişcări politice neaşteptate: implicarea celor trei domni români într-o alianţă – eşuată – împotriva Poloniei nu a fost pe placul Porţii, aşa că turcii au hotărât destituirea lor. Gheorghe Ştefan a fost obligat să ia calea exilului, mergând din uşă-n uşă: Polonia, Austria, Brandenburg, Moscova și Suedia.
Otomanii îşi continuau jocul: ce te recomandă? Bani? Statut? Fidelitatea către Poartă? Următorul domn părea a îndeplini toate cerinţele. Gheorghe Ghica, întemeietorul familiei boiereşti Ghica, era de origine albaneză, iar în timpul domniei lui Vasile Lupu ocupase postul de Vornic cel Mare al Țării de Jos. Nu era atât de vechi în politică încât să fie periculos pentru Poartă, dar atât cât trebuie încât să aibă relaţii şi cunoştinţe pentru a avea o domnie pe placul tuturor.
Deşi tânăr – numai 22 de primăveri – Milescu a avansat în ierarhie odată cu venirea noului domn. Vtori spătar, al doilea spătar în rang. Poziţia de înalt demnitar la Curtea domnească i-a oferit posibilitatea de îmbina arta cuvântului cu arta războiului. La porunca sultanului, în august 1659, Spătarul Milescu a fost obligat să pornească în Transilvania, în fruntea unei armate de 1000 de oameni. Rákóczi al II-lea voia să îşi recupereze autoritatea de principe. Milescu a ştiut să evite drumul unde ştia ca va fi aşteptat de transilvăneni, evitând astfel lupta. Porniseră oricum prea târziu, căci Rákóczi se reinstalase deja în fruntea Dietei din Transilvania. Acea perioadă a fost una dominată de instabilitate politică. Revolta împotriva otomanilor a lui Mihnea al III-lea în Ţara Românească îi determină pe aceştia să îl îndepărteze de la tron, iar la recomandarea postelnicului Constantin Cantacuzino, Gheorghe Ghica este mutat din Moldova în Ţara Românească.
Întreaga Curte domnească de la Iaşi s-a mutat la Bucureşti. Milescu l-a urmat şi el pe vodă Ghica. Se spune că lupu-şi schimbă părul, dar năravul ba. În cazul boierului moldovean, pasiunea pentu cunoaştere şi pentru cuvinte şi-a făcut din nou loc în timpul mutării. Născut în Moldova şi umblat prin Transilvania, Milescu a terminat puzzle-ul: limba română, cel puţin, şi cel mai evident, îi unea pe locuitorii celor trei zone.
După invaziile turcilor şi tătarilor, Bucureştiul era cam peticit. Cu toate acestea, uliţele erau mai frumoase decât cele din Iaşi, iar în privinţa străzilor se vedea că se acordase o importanţă aparte podurilor. „Aşezarea acestui oraş este foarte frumoasă şi veselă, pe o câmpie neîntreruptă, pe care am străbătut-o încă de la ieşirea din Moldova. (...) Oraşul este mai frumos clădit decât Iaşiul, deşi nu este atât de mare. Aproape toate casele au acoperişul de şindrilă. Bisericile, care sunt foarte frumos zidite, împodobesc oraşul.” Aşa arăta Bucureştiul la mijloc de secol XVII, văzut prin ochii unui pribeag străin. Aici, într-o lume nouă pentru Ghica şi ai săi, Nicolae mai avasează un grad, domnul dorind să îl aibă cât mai aproape. Din decembrie 1659, el devine vel spătar – mare spătar, de atunci fiind cunoscut drept Spătarul Milescu. În anul ce a venit, el s-a ocupat mai mult de studierea noii regiuni, a oamenilor, dar şi a arhivelor, cărturarul primând diplomatului. Dar Ţara Românească era din nou prigonită de soartă. Asupra ei se abătuse ciuma, iar vistieria era din ce în ce mai goală. Aşa că, prin toamna anului 1660, Nicolae a hotărât să fac drum întors în Moldova.
Prinţ şi cerşetor
De la Iaşi venise ştire cum că după plecarea lui Ghica, pe tron venise un domn tânăr, Ştefăniţă vodă Lupu, cel de-al doilea fiu al protectorului său din copilărie, Vasile Lupu. Cei doi au devenit prieteni buni, iar Milescu şi-a reluat funcţia de secretar în Cancelaria domnească. „Era un boiar anume Neculai Milescul, spatariul, de la Vaslui, de moşiia lui, pre învăţat şi cărturar, şi ştiia la fel multe limbi: elineşte, sloveneşte, greceşte şi turceşte. Şi era mândru şi bogat, şi umbla cu povodnici înnainte, domneşti, cu buzdugane şi cu paloşie, cu soltare tot sirmă la cai. Şi lui Ştefăniţă-vodă îi era pre drag, şi-l ţinea pre bine, şi tot la masă îl punea şi se giuca în cărţi cu dânsul, şi la sfaturi, că era atuncia grammatic la dânsu.” Tabloul descris de Ion Neculce, în O samă de cuvinte, confirmă viaţa pe care o ducea Milescu în Moldova.
Cu alură de aristocrat, tânărul spătar adoptase stilul de viaţă al boierilor bogaţi. Traiul de lux i-l oferea chiar domnul, punându-i la dispoziţie până chiar şi slugile de la Curte sau caii domneşti. În acest timp, Milescu îşi continua muncă de erudit: prima traducere a unui text patristic din greacă în română. „Carte cu multe întrebări foarte de folos pentru multe trebi ale credinţei noastre” este un atestat al originii latine a limbii noastre, dovedită de Milescu în 1661.
Luxul şi traiul îmbelşugat i-au adus însă mulţi duşmani din rândul nobililor moldoveni. În acelaşi timp, calităţile de om politic şi le-a şlefuit câştigându-i încrederea lui Ştefăniţă: Milescu devenise omul din spatele tronului. Boierii nu au putut să valorifice calităţile sale şi, prin uneltiri şi vicleşug, au creat o poveste cu iz de trădare. Ştefăniţă vodă a crezut-o şi, conform legendei populare, a vrut să-i taie spătarului nasul. Pedepsirea a fost însă puţin mai îngăduitoare: urmând tradiţia bizantină, lui Nicolae i-a fost tăiat cartilajul dintre cele două nări. Procedeul, numit rhinotmeză, nu era ireversibil nici atunci. Doctorii dibaci de la Berlin i-au reparat înfăţişarea. Cu toate că nu i-a rămas nici măcar o cicatrice, el a primit porecla de Nicolae Cârnul.
Pribeag şi umilit, Milescu voia să se întoarcă pe plaiurile mioritice. Înapoi în Moldova, nici vorbă! Ştefăniţă era o fire răzbunătoare, căruia nu îi trebuia mult să se aprindă-n obraji. Se decisese: înapoi la Bucureşti. Era iarnă, iar în Câmpia Română viscolul îngropa orice îi ieşea în cale. Nimic nu conta. S-a urcat în sania trasă de cai şi a pornit către capitala de pe malul Dâmboviţei. În Ţara Românească era domn fiul lui Gheorghe Ghica, Grigore. S-au înţeles bine cât a fost mâna dreapta a tatălui său, iar acum îi cerea adăpost. Aici nu a mai fost loc pentru onoruri şi politeţuri. Ghica ştia că este în prezenţa unui mare cărturar, dar şi a unui fin politician. Aşa că, fără să stea pe gânduri, i-a încredinţat lui Milescu misiunea de capuchehaie, reprezentant al Ţării Române la Istanbul.
Moştenirea de la Rotterdam
Fostul spătar, acum ambasador, a plecat pe acelaşi drum ca în copilărie. Istanbulul era acelaşi. Timpul se scurgea la fel în clepsidra otomană. Altfel decât la noi. Poarta cu tunuri a Topkapî-ului îşi menţinea cu fală semiluna, iar destul de noua mândrie otomană, Moscheea Albastră, părea că închide în ea poveştile Şeherezadei. Trecând peste feericul oriental, Milescu a avut parte şi de surprize: oamenii pe care îi cunoscuse în timpul şederii sale mai erau încă acolo. Unii aveau funcţii importante în cadrul imperiului, alţii îşi păstraseră încă spiritul revoluţionar. Pentru ei, Problema Orientală era iminentă – şi nu doreau decât să îi dea un imbold. Umanismul şi Reforma din Vest erau aduse printre cărţile drumeţilor – învăţaţi, diplomaţi sau doar simpli călători. Între două întâlniri... culturale, Milescu era tot cu gândul acasă. Cât timp a stat la Constantinopol, se pare că a tradus Vechiul Testament, care mai târziu a stat la baza Bibliei de la Bucureşti.
Implicat în politică, umanistul Milescu urmează, adaptează tiparul lui Eramus din Rotterdam. Acasă, în Ţara Românească, nu era linişte. Intrigile de la Curte, care pulsau pe lângă suspiciunile otomane, păreau că au blestemat tronul românesc. Domnul Ghica este mazilit şi este nevoit să fugă. Automat, nici trimisul său la Constantinopol nu avea o soartă mai bună. Milescu era însă deja cunoscut la marile curţi europene. Lumea vorbea despre eruditul diplomat moldovean, aşa că i-a fost destul de uşor să îşi găsească refugiu într-o mare capitală occidentală. Destinaţia pe care şi-a ales-o a fost Berlin, unde, timp de doi ani, a stat la Curtea regelui Frederich Wilhelm al IV-lea. Capitala Prusiei impresiona prin gradoarea edificiilor; o cetate care aprecia meşteşugurile, dar care se lăsa dominată de palatul regal.
Europa Centrală era însă ceva nou pentru spătar, iar la întâlnirea cu realitatea cărţile păreau că nu sunt suficiente. Călător înnăscut, Milescu a ajuns în 1666 în regiunea Pomeraniei. Acolo, pe ţărmul Mării Baltice, în orăşelul Stettin îl întâlneşte pe Gheorghe Ştefan, primul domn pentru care lucrase. Aflat în exil, dar cu o dorinţă nestăvilită de a se întoarce pe tronul Moldovei, el îl roagă pe Milescu să îl ajute. Mai precis, să ducă o scrisoare din partea sa regelui Franţei, Ludovic al XIV-lea. Sensibilizat de bătrânul fost conducător, Milescu acceptă.
Prima oprire a fost la Stockholm, unde, în octombrie 1666, l-a întâlnit pe Arnaud de Pomponne, ambasadorul Franţei în Suedia. Cu toate că nu era în vârstă, Spătarul Milescu era tratat ca un bătrânel înţelept, care ştia toate ascunzişurile oamenilor. Educat în spiritul umanist, el părea persoana cea potrivită pentru promovarea unei opinii. Apreciindu-l la fel de mult precum pe patriarh, ambasadorul l-a rugat pe Nicolae să îl ajute în disputa dintre calvini şi ortodocşi. Spătarul a considerat că răspunsul cel mai potrivit este chiar o lucrare. În 1667, pe când gerul aspru nordic crăpa geamurile, românul a scris lucrarea „Enkiridion sive Stella Orientalis Occidentali splendens, is est sensus Ecclesiae Orientalis, scilicet graecae, de transubstantione Corporis Domini Aliisque controversii”. A fost scrisă în greacă, iar apoi tradusă în latină. Acestă paralelă între creştinism şi calvinism nu era numai o prezentare ideologică sau o incursiune în istoria dogmelor, ci o comparaţie critică şi actuală. Limbajul folosit şi modalitatea de expunere l-au făcut pe Milescu celebru în întreaga Europă. Ambasadarul Pomponne, prieten declarat al boierului, i-a oferit înainte de plecare câteva ponturi de etichetă, căci la Curtea Regelui Soare detaliile făceau diferenţa.
Ajuns la Paris, Spătarul Milescu a descoperit o lume cu totul nouă, chiar în mijlocul Europei. Aristocraţia umpluse întreaga zare cu palate, deasupra tuturor tronând Louvre-ul. Parisul era atunci un oraş al contrastelor: pe de o parte erau cei care dădeau tonul în materie de lux şi cultură, pe de cealaltă parte, sărăcia care putrezea străzile şi casele oamenilor. Separarea claselor sociale se făcea în funcţie de haine, ordin de la Rege. Şi, cu toate astea, Parisul aflat la mijlocul secolului al XVII-lea îl găsim dansând la un bal, în Sala Oglinzilor, în surâsul discret ascuns după un eventai dantelat sau în cupa cu vin închinată la ceas de seară. Ajuns la Curtea regală, diplomatul român nu l-a găsit pe rege acasă: Ludovic al XIV-lea era plecat în Tournay, unde rezolva problemele ce se iveau la cucerirea unui nou teritoriu. În schimb, Milescu a fost primit de către ministrul de Externe francez, Hugues de Lionnes. Scrisoarea pe care acesta o aducea conţinea o propunere interesantă: pornirea unei noi cruciade antiotomane, în urma căreia Gheorghe Ştefan şi-ar fi recuperat tronul Moldovei de la turci. Lucrurile s-au mişcat rapid. Scrisoarea fostului domn împreună cu recomandarea regelui Suediei, Carol al XI-lea, pe care Milescu o obţinuse la Stockholm, au fost livrate imediat regelui. Cum le-a primit, Ludovic a dat ordin trimisului său la Constantinopol să medieze întoarcerea pe tron a lui Gheorghe Ştefan. Se părea că totul merge în direcţia bună. Regele l-a invitat pe Milescu să rămână la Paris, până când de la Poartă se va primi confirmarea. Două luni a stat Milescu pe malul Senei. Timpul şi l-a petrecut printre erudiţii francezi, cei aflaţi în Cartierul Latin, dar şi învăţând limba franceză. După ce s-a bucurat de oportunităţile pe care i le oferea Oraşul Luminilor, Spătarul a primit o veste care l-a întristat. Relaţiile dintre Franţa şi Imperiul otoman nu erau tensionate, aşa că un răspuns mulţumitor nu ar fi venit prea curând.
Înapoi către Răsărit
Dezamăgit, Spătarul Milescu porneşte înapoi spre Ţările Române. O parte din drum o face prin oraşele germane, amprentate cu esenţă gotică: Stuttgart, Munchen, Koln. Pe tronul Moldovei era un domn nou, Iliaş Alexandru, educat şi crescut printre otomani. Iaşiul era aşa cum îl ştia. „De departe, oraşul se arată celor care-l privesc ca o nouă Romă, deoarece turlele, bisericile şi mănăstirile oferă ochilor oarecare măreţie, iar dacă intră cineva, nu află înăuntru decât colibe şi cocioabe, şi nici chiar marii boieri foarte bogaţi nu au case măreţe, şi nu le construiesc decât cu pereţii din lemn acoperit cu lut. (...) unii mari boieri au de gând să ridice case de piatră, întrucât din cauza deselor incendii nu există nicio siguranţă în construcţiile de lemn.”
Pentru Milescu, întoarcerea în Moldova a fost mai mult ca o retragere spre meditaţie. Schimbările violente îl obosiseră. Avea de asimilat informaţii, de plănuit speranţe, de găsit noi busole. Renunţase la stilul de viaţă extravagant care îl pusese pe lista neagră a boierilor. Un anotimp cât o gură de oxigen. Însă istoria s-a repetat: Iliaş a fost mazilit şi, surprinzător, s-a întors la Constantinopol, fiind însoţit chiar de Milescu. Prieten cu pastorul anglican Thomas Smith, devenit ulterior şi ambasador în Istanbul, Nicolae şi-a reluat cu sârg activitatea intelectuală. Convins că românul este un erudit de nepreţuit al Europei, Smith l-a invitat pe el şi pe fostul domn să locuiască la Ambasada britanică. Prin scrierile redactate aici, Milescu a oferit lumii cultura românească. El i-a dăruit pastorului elementele cheie pentru înţelegerea „românescului”: alfabetul moldovenilor şi muntenilor, rugăciunea Tatăl Nostru scrisă în greacă, dar tradusă fonetic în română, Crezul scris în română şi greacă.
Din jurnalul de viaţă al Spătarului Milescu lipsesc însă câteva file. La finalul anului 1668 se afla la Constantinopol. Timp de doi ani, până la marea sa călătorie, lucrurile nu sunt clare. În urma descoperirii unui manuscris, în 1908, de către Nicolae Iorga, s-ar presupune că moldoveanul şi-ar fi petrecut timpul în compania anticului Herodot, traducându-i Istoriile.
De la Răsărit se auzea că ţarul Alexei Mihailovici îşi căuta un cărturar de încredere, un poliglot căruia să nu îi îngheţe cuvintele în minte. Romanovul iubea cultura occidentală, în special lumea stelelor. Veştile circulau repede şi în acea vreme, iar când erai un om cu ştaiful lui Milescu nu aveai cum să nu fii pe lista scurtă a nominalizaţilor. Renumele său ajunsese până în Rusia. După câteva verificări – mai ales în urma incidentului usturător cu Ştefăniţă vodă – dar şi la îndemnul patriarhului ortodox Dosofthei Nottara, cărturarul moldovean a fost chemat la Palat. În vara lui 1671, Spătarul Milescu s-a înfăţişat înaintea ţarului Alexei cu două recomandări la purtător: una de la prietenul său de la Istanbul, marele dragoman Panaiot Nicoussious, şi cea a patriarhului. Şi cum spiritualitatea era obligatorie pe fişa postului, Milescu era perfect pentru slujba la Curtea ţarului. „Un drept-credincios al bisericii orientale, supus poruncilor celor mari şi foarte discret, care a străbătut multe ţări şi împărăţii pentru a se instrui şi este ca un chronograf în care sunt adunate toate lucrurile din lume”, aşa îl caracteriza Dosofthei în scrisoarea sa. După ce a petrecut o perioadă la Moscova pentru a se acomoda cu oamenii şi cu locurile, pe 14 decembrie 1971, Nicolae a fost angajat în cadrul Posolskii Prikaz drept „traducător de limbă greacă veche şi nouă, limbă latină şi limbă română”. Statutul său printre învăţaţii Europei i-a adus şi o recunoaştere financiară: salariul său era triplu faţă de cel al unui traducător obişnuit.
Zi de zi traducea documente, scrisori, manuscrise. Erau însă acte mici, fără valoare. Se pare că marele Milescu era ţinut într-o perioadă de probă. Munca lui era supravegheată de către liderul departamentului solilor, Artemon Sergheevici Matveev, umanist şi el la origine. Inteligenţa cameleonică a moldoveanului l-a impresionat pe rus. Reuşise să îşi creeze propriul sistem de lucru, jonglând cu cunoştinţele sale, pe fundamentul latin. Nicolae adusese ceva din lumea universitară pe care a cunoscut-o în Constantinopol. A strâns cărturarii şi călătorii din Imperiul Ţarist în jurul său, impunându-se prin inteligenţă şi farmec. Nu a uitat nicio clipă ceea ce ştia de mic: cunoaşterea înseamnă putere. Toate acestea au fost apreciate de către Matveev, care i-a comunicat evoluţia sa lui Alexei. Aşa că actualul traducător de la Curtea rusească a primit o mărire de leafă considerabilă. Trecuse cu brio testul loialităţii. Înainte de toate, ţarul voia să se asigure că preferatul lui Dosofthei îi era credincios. Milescu se ridica la nivelul pretenţiilor de la Kremlin. Aşa că, din 1674, el a primit spre traducere corespondenţa monarhului cu ambasadorii ruşi sau cu alţi lideri de stat.
Elegant la vorbă şi frumos la port, fin cunoscător al cutumelor protocolare din Occident, şi având experienţa de ambasador şi diplomat, lui Milescu i-a fost încredinţată misiunea de a fi aproape de invitaţii străini sosiţi la Moscova. Pentru el, ocazia de a petrece timp pe lângă oameni din diferite ţări era o adevărată răsplată sufletească. Le studia mişcările şi comportamentul, personalitatea şi microcosmosul personal. Fiecare aducea cu sine informaţii şi obiceiuri, toţi purtau parfumul tărâmurilor pe care le reprezentau şi amprenta culturii natale. Românul ştia, şi cu meticulozitate le strângea pe toate într-un cufăr al minţii. În privinţa înalţilor demnitari de la Curte, care mânuiau secretele ţării, legea cerea ca ei să depună un jurământ de credinţă, în cadrul unei procesiuni bisericeşti. Venise şi rândul lui Milescu, astfel, el a devenit oficial unul dintre cei mai de încredere oameni de la Kremlin, pe care ţarul ştia că se putea baza oricând.
Cu toate că era în plină dezvoltare, imperiul rus se afla la ananghie. Dorea control absolut asupra îngheţatei regiuni siberiene, acolo unde parcă toate vânturile din est îşi făcuseră sălaş. Ruşii moşteniseră şi realizările foştilor mongoli, dar ei voiau mai mult. Mai mult însemna extindere, şi nu numai teritorială, ci şi în privinţa relaţiilor diplomatice cu alte mari puteri. Pentru Rusia, relaţia destul de fragilă cu China era prioritară. Ţarul s-a consultat cu Matveev. Aveau nevoie de un om loial coroanei, cu orizonturi largi, capabil de a face faţă necunoscutului şi a se plia pe capcanele lui. „Mânătarcă-ntr-un picior, ghici ciupercă ce-i!” Nicolae Milescu. La începutul lui 1675, Alexei i-a comunicat că va trebui să îşi facă bagajele şi să porneasă spre ţara uneia dintre cele mai vechi culturi din istorie. China.
Spătarul Milescu pleacă în China
Hartă, astrolab, compas, busolă
Omul universal în acțiune. Prima regulă: revenirea la trecut. Fețele cubului rubik nu au putut fi niciodată potrivite de către același om. Pentru europeni, Orientul Îndepărtat era prea îndepărtat. Dacă au descoperit Drumul Mătăsii, China le-a închis porțile cu obiceiuri și cutume. Alții au făcut cale-ntoarsă din fața necunoscutului. Milescu auzise de negustorul venețian care, în temnița unei închisori, visa că până nu demult își afundase picioarele în pământul mlăștinos al orezului. A merge pe drumul lui Marco Polo putea fi o variantă, dar numai atunci când acesta este mai mult decât un deja vu.
Așa că românul se trezise din visare și, fiind totuși o fire pragmatică, el s-a orientat către a consulta documentele pe care foștii ambasadori ruși le lăsaseră ca dovadă a călătoriei lor în China. Căci da, țarul mai încercase în trecutul apropiat să reia legăturile cu China. Dar solii de dinainte nu au putut lega relații cu mandarinii împăratului. După ce a studiat cu atenție, și-a adunat informațiile necesare din trecut și le-a arhivat la fundul bagajului. Avea să fie călătoria vieții lui. Nu voia să vadă China prin ochii altcuiva. Iar pentru asta, Milescu a pus pe lista de cumpărături cele necesare unui explorator: un compas, un astrolab și un dicționar latino-chinez. Ba chiar și-a luat și o busolă. Întotdeauna a avut una, care indiferent de locurile unde l-au purtat pașii, i-a indicat mereu Răsăritul. Știa că înainte de toate călătoria era o misiune diplomatică și își dorea ca toate lucrurile să meargă conform planului. Pentru a putea deține controlul, acesta primește gradul de colonel.
3 martie 1675: Milescu pornește în descifrarea necunoscutului oriental. Încărcat cu daruri pentru împărat și scrisori confidențiale de care țineau soarta relațiilor ruso-chineze, românul a părăsit Moscova însoțit de un echipaj format din nici 50 de oameni. Prima oprire: Tobolsk, vechea capitală a Siberiei. Drumul l-a parcurs relativ repede, în numai 30 de zile. Acolo a stat o lună, timp în care s-a pregătit cu tot ce era necesar unui drum atât de lung. Urmau să treacă prin zone pustii, despre care se spunea că sunt împânzite cu tâlhari. Aşa că din Tobolsk s-au alăturat grupului câţiva călăreţi cazaci, antrenaţi pentru lupte. Spătarul a tot adunat informaţii – a întrebat în stânga şi-n dreapta despre drumuri şi vreme, despre oameni şi animale. Dervişii, unii dintre cei mai buni cunoscători ai răspântiilor către Orient, i-au spus că drumul cel mai cunoscut, drumul calmucilor, era primejdios, fiind o zonă de conflict între localnici. Vremea era bună, cu vânt prielnic, aşa că Milescu a hotărât să pornească pe apă. Temerarii aveau la dispoziţie nişte vase speciale, care erau dirijate prin vâsle şi vânt, iar în caz de nevoie, li se puteau ataşa roţi şi fi folosite pe pământ.
Au pornit pe Irtîş, afluent al fluviului Obi. Ţarul îi ceruse lui Milescu să redacteze un jurnal de călătorie, doar că el a făcut mai mult de atât. Din verstă în verstă, diplomatul român descria tot ceea ce îl înconjura, interpretând subtil obiceiurile oamenilor din acele părţi, şi aducând informaţii în plus din cunoştinţele sale. „Râul acesta nu are nume rusesc, se numeşte Irtici în limba tătărască, iar nu rusească. (...) n-a fost cunoscut nici de geografii antici, nici de cei moderni, eleni sau romani. Obârşiile sale, cursul său, câmpiile întinse prin mijlocul cărora trece, ei nu le ştiu; şi nici cu auzul n-au auzit despre pâraiele care se varsă în el, nici despre popoarele care locuiesc pe laturile lui, nici despre cel mai principal măcar din ele”, nota el în jurnal. De pe Irtîş pe Ken, apoi pe Enisei. Din râu în râu. Reţeaua de ape siberiană îi era drumul către China. El scrie despre păduri întunecoase şi câmpii pustii, despre oameni ai diferitor popoare. Oameni simpli, negustori sau agricultori. Şi despre multele biserici aflate de-o parte şi de alta a râului. Aflată la intersecţia dintre Europa şi Asia, Siberia primea influenţe de ambele părţi. Aşa se explică, poate, obiceiurile ciudate care au format grupurile de oameni, şi pe care Milescu le-a notat în amănunt. Plecat cu misiune oficială, el a ajuns să fie un antropolog pe apă.
Până la graniţă mai era puţin. Septembrie venise, iar în Siberia toamna nu este deloc romantică. Ninsorile începuseră să îşi facă apariţia, iar natura era din ce în ce mai ostilă. „Prăpăstii şi stânci, într-un cuvânt un loc înspăimântător, mai ales pentru aceia care nu au fost mai nainte pe acolo, pentru că peste tot, de jur împrejur, se înaltă munţi foarte înalţi, înzăpeziţi şi acoperiţi cu păduri nestrăbătute şi stânci prăpăstioase”. Norocul a fost de partea lui, şi echipajul a ajuns cu bine la gura de vărsare a râului Angara. Milescu a fost, poate, primul român care a văzut cum un lac se transformă în mare: Baikal. Despre cel mai mare lac din lume spunea că „apa este atât de limpede încât se vede fundul ei până la adâncime de mai mulţi stânjeni, iar pentru băut este foarte plăcută şi foarte igienică”.
După ce a străbătut Marea Baikalska, aşa cum numea cărturarul lacul, a ştiut că a părăsit domeniul de gheaţă al Siberiei şi a păşit pe pământ mongolez. Cele două lumi erau despărţite de bătrânul Amur. Acolo au întâlnit o stepă de o pustietate înţepătoare. În cale le-a ieşit un oraş fantomă – fortificat, dar fără niciun suflet care să-l locuiască. Căciulile mongoleze din blană de samur parcă îşi făceau apariţia de după ziduri, vestind venirea lui Ginghis-Han. Iarna i-a sleit de puteri, echipajul era obosit şi înfrigurat, iar multe dintre animale muriseră. 10 ianuarie 1676. Pe prima colină de pe teritoriul chinez, oamenii împăratului îl aşteptau.
China, cea dintâi lume
Spre deosebire de locurile despre care se auzeau tot soiul de legende, locuri încă nedescoperite, China era altfel. Despre ea s-a ştiut că e acolo, la capătul lumii. Dintotdeauna. Şi cu toate astea, nu mulţi au ajuns la ea. China avea un mister aparte, care impunea respect. China e simplă. Şi răbdătoare, şi calmă. Tocmai de aceea, de multe ori, fiind europeni cu sânge fierbinte, nu au înţeles-o. Spătarul Milescu a ştiut însă că frumuseţea unui bonsai este să îi auzi frunzele crescând.
Corpul diplomatic de la Moscova a fost cazat pentru început într-o localitate numită Naun, unde aveau să aştepte un mandarin, înalt demnitar de la Beijing. Mai bine de o lună au aşteptat musafirii. Marele mandarin, askamiama, venise în primul rând să vadă care era motivul venirii lui în China. Suspiciunile erau întemeiate – ţara se afla deja într-un război civil, iar un conflict extern nu i-ar fi încântat deloc. Mandarinul i-a cerut lui Milescu să citească scrisoarea din partea ţarului. Românul a refuzat, explicându-i politicos că solia este adusă strict pentru împărat şi va fi înmânată personal, cu onorurile cuvenite, numai acestuia. Chinezul, odată întors la Beijing, a creat vâlvă: ruşii au trimis un sol care vine cu gânduri de război. Atent şi diplomat, prefăcându-se că nu ştie ce se întâmplă în capitală, Milescu le-a trimis în semn de prietenie ouă încondeiate, căci delegaţia rusă sărbătorea Paştele. Sensibili în prezenţa artei, chinezilor le-a fost câştigată încrederea. Nu a trecut mult timp, şi Spătarul avea să fie înştiinţat că este aşteptat de către împărat.
„Asia cuprinde multe şi mari împărăţii, totuşi, dintre toate acestea niciuna nu se poate asemui cu împărăţia Chinei, pentru că ea este cea mai veche dintre toate: şi ceea ce la alte împărăţii lipsea, chinezii cunoşteau, căci ei aveau obiceiuri cetăţeneşti şi stăpâneau şi cultura artelor”. Aşa descria Milescu cea mai de seamă ţară din Orientul Îndepărtat. Obiceiurile lor erau cu mult diferite de ceea ce văzuse la alte curţi regale europene; şi se respectau cu sfinţenie. Pe parcursul drumului lor la Beijing, totul era organizat ca la carte: în fiecare zi animalele erau schimbate, pentru a nu merge cu unele deja obosite, şi de asemenea mâncarea şi adăpostul erau la înălţime.
De la Naun la Beijing era distanţă de 29 de zile de mers pe jos. Curiozitatea exploratorului şi pasiunea călătorului l-au urmat pe Milescu până în China. Văzuse aproape marile centre ale culturii din Europa, felurite oraşe şi regiuni, în minte ţesându-se la nesfârşit o pânză de păianjen cu toate detaliile. Sistemul lui de comparaţii şi legături între semne şi simboluri, între culturi şi identităţi, între istorii şi legende, a fost dat peste cap când a cunoscut China. Era altfel decât orice văzuse până atunci. China avea „oraşe foarte mari şi foarte bogate (...) toate aceste oraşe sunt înconjurate cu ziduri mari de piatră şi cu şanţuri, însă înafară de acestea se găsesc multe târguri şi cetăţi şi palate şi sate mari, poate mai mari decât satele noastre. Într-un cuvânt, se poate spune despre China că dacă marele zid ar fi înconjurat întreaga împărăţie chineză, s-ar fi putut crede că toată China este un singur oraş”.
Ajuns în Beijing, la reşedinţa bogdihanului, Milescu şi oamenii lui au fost găzduţi într-o clădire destinată ambasadorilor străini. Negocierea protocolului începuse. Românul era cu băgare de seamă, căci ştia că mandarinii sunt pretenţioşi şi sensibili când cutumele lor sunt în joc. Aici pierduseră cei doi diplomaţi ruşi care veniseră cu ceva ani înaintea sa. Chinezii au adus ca intermediar un bătrân misionar papal, Ferdinand Verbiest, care locuia în China de peste 15 ani. S-a înţeles de minune cu Spătarul, amândoi fiind vorbitori de latină. Lucrurile se clarificau, în sfârşit – trimişii împăratului erau convinşi că ruşii vin cu gânduri de pace. Cu toate acestea, zile după zile s-au întâlnit la cancelaria solilor unde au dezbătut aceeaşi problemă – cedarea scrisorii ţarului. Nicolae refuza, el fiindu-i loial lui Alexei. Între timp, catolicul Verbiest îi oferea tot soiul de informaţii despre China şi obiceiurile de la Curte. I-a spus despre han că este tânăr, şi că va fi interesat să audă ce are de spus. Pe 4 iunie, Milescu a fost anunţat că împăratul vrea să îl vadă. Pe 13 iunie, în zori, aveau să oficializeze schimbul de daruri.
Pe 15 iunie, Spătarul Milescu trebuia să se înfăţişeze înaintea împăratului Kangsi. Tatăl său, Ksun-Hi, fusese întemeietorul dinastiei Qing. Până la Curtea hanului a fost o întreagă procesiune. Chinezii şi ambasadorul au mers până la Curtea bogdihanului călare, drumul fiindu-le luminat de felinare. Reşedinţa hanului era pregătită ca de sărbătoare. Peste 50 de elefanţi ţinuţi cu hamuri aurii aşteptau invitaţii. Tobele băteau. Şi o mulţime de oameni făceau atmosferă. Tot fastul era galben, galben imperial. „Hainele pe care le poartă împăratul şi cei din neamul său şi toţi oamenii săi de curte sunt de culoare galbenă. Şi nu numai hainele, ci şi vasele, acoperişurile, orice lucru şi orice clădire împărătească, oriunde priveşti este de culoare galbenă. Nu îndrăzneşte nimeni să folosească, în afară de cei care sun născuţi în neamul împărătesc, iar dacă află pe careva în această culoare, îndată îl pedepseşte cu moartea”. După ce au trecut de curtea cea mare, au păstruns într-o curte interioară mai mică, destinată împăratului. La venirea sa, muzica a început să cânte, iar toţi oficialii îi acordau onorul cuvenit. Milescu a fost chemat în faţa hanului. Îmbrăcat elegant, cu o haină din blană de samur, el s-a aşezat turceşte, pe o pernă, aşa cum era obiceiul. Au servit ceai fiert cu unt şi lapte, apoi hanul s-a retras. Aceasta era prima etapă la o întâlnire dintre han şi ambasadori, conform cutumelor.
Oficialii chinezi au început să privească altfel venirea solilor ruşi. Au urmat prânzuri de afaceri, în cadrul cărora s-a discutat problema negoţului între cele două state, dar şi întâlniri de curtoazie. Mandarinii realizaseră că Milescu nu este asemnea predecesorilor săi, şi că este mai mult decât un simplu sol. Cea de-a doua parte a ceremonialului de întâlnire dintre liderul chinez şi ruşi a fost o cină organizată la palat, dar la care împăratul nu a participat. Milescu începuse deja să îşi facă prieteni. Pe timpul şederii sale la Beijing, el a cunoscut un grup de europeni, mai precis nemţi, în preajma cărora s-a simţit ca acasă. Pe 19 iulie, Verbiest, care devenise între timp traducătorul oficial al Curţii, l-a informat că bogdihanul îl invită la masă. Împăratul Kangsi îl aştepta într-o sală mai mică de ceremonie. Hanul era îmbrăcat cu un caftan auriu şi peste o haină neagră. Pe cap purta, asemenea mandarinilor, o pălărie care în faţă era ornată cu un mărgăritar. Totul a decurs cât se poate de simplu. Împăratul, care respecta întocmai tradiţia, l-a întrebat pe Nicolae câte ceva despre ţar – dacă este bine, câţi ani are, ce înălţime are şi de cât timp domneşte. Simplu, precum filosofia lor de viaţă. Ceea ce a surprins pe majoritatea a fost că hanul l-a întrebat pe Spătar câţi ani are şi dacă ştie matematică, filosofie şi trigonometrie. Milescu i-a răspuns că are 40 de ani şi că a studiat cele trei domenii. Probabil curiozitatea hanului a fost aceea dacă toţi europenii cu funcţii înalte sunt învăţaţi, căci el însuşi luase lecţii de la iezuiţi. Apoi, toată lumea s-a ospătat: fructe, vin şi ceai. Era ultima seară a lui Milescu la Curtea hanului. Obiceiul spunea că solii, după cea de-a treia întâlnire cu hanul, trebuie sa plece. Iezuitul Verbiest i-a oferit ţarului o carte scrisă de el, Hărţi chinezeşti, dar şi o scrisoare pe care i-a încredinţat-o cu viaţa lui Milescu. Românul a primit de la Beijing „un bol cu pietre scumpe”, însă cel mai de preţ lucru a fost un rubin cât un ou de porumbel, care avea să stea pe coroana ţarinei Anna. Era 1 septembrie 1676 şi Spătarul Milescu îşi potrivea din nou busola.
Buddha siberian
Drumul spre casă a fost mai scurt şi mai rapid. Frigul deja începea să se simtă cu cât se apropiau mai mult de graniţa cu Siberia. Era început de octombrie şi viforul venise. Sosirea iernii le-a oprit înaintarea către Kremlin. Aşa că, jumătate de an, au rămas blocaţi în oraşul Selenginsk. În lunga iarnă siberiană, călătoria în China i se părea că a fost un vis. „Pe lume nu se află nicio altă împărăţie în care să fie atât de preţuite scrierea şi învăţătura ca în împărăţia chineză”. Să fi fost aievea o aşa civilizaţie?
„Orice om care doreşte cât de cât să scrie trebuie să cunoască nu mai puţin de 10 000 de semne, în cel mai rău caz. De aceea trebuie să aibă o ţinere de minte straşnică, iar osteneala e mare pentru că ei nu au nici litere, nici silabe, ci câte cuvinte şi lucruri ştiu, tot atâtea semne trebuie să cunoască. Din pricina asta îi cinstesc atât pe învăţaţi, căci îşi dau seama cu câtă trudă şi-au însuşit ei învăţătura şi scrierea”. Adesea, prin faţa ochilor îi trecea o siluetă feminină. Doar o iluzie. Niciunde în lume nu ai găsi femei atât de micuţe şi gingaşe, îmbrăcate cu rochii drepte, fără vreun volan, fără vreo dantelă. Căci doar în toată Europa exuberanţa şi excentricitatea fac eleganţa. „Veşmintele femeilor sunt fără seamăn de frumoase şi le acoperă aşa ca în afară de obraz să nu se vadă nimic şi numai picioarele sunt puţin descoperite pentru a se putea zări ceea ce socotesc ei că vădeşte frumuseţea. Veşmintele de mătase le sunt brodate cu tot felul de păsări şi flori, la cap se leagă cu fel de fel de buchete de flori, iar între buchete aşază pietre scumpe, care sunt tot de mătase ca şi hainele”.
Gerul siberian îngheţa şi focul în sobă. Printre notiţele din călătorie şi documentele oficiale, o cană cu ceai s-ar fi potrivit perfect tabloului. Aşa că, dintr-un săculeţ de pânză cusut cu fir de aur, scoate frunze înmiresmate. „Chinezii au băuturi de toate felurile, pe care le fac din orez ori din altele, au vii multe, dar nu fac vinul din struguri, ci îl fac din orez şi din altele, mai ai o băutură ce se numeşte tarasun şi o alta asemănătoare cu romanea. Orice băutură chinezii o beau caldă şi niciodată rece, fie vin, fie ceai, fie apă, fie orice altceva, ceai, mai ales, beau întruna. (...) sunt cu mult mai sănătoşi decât europenii noştri”. Printre aburii de ceai, lumea spirituală a lui Milescu se distorsiona. „În munţi creşte un soi de iarbă pe care dacă o mănâncă cineva îndată îi alungă orice mâhnire şi îi produce bucurie şi râs”. Idoli de aur? A citit despre ei în cărţi, dar să fi fost aievea? „ (...) în oraşe şi pe munţi multe temple, mari şi mici, în care sunt aşezaţi o mulţime fără număr de idoli din aur, argint, pământ, marmură, lemn şi aramă. În loc de Dumnezeu îl au pe primul filosof şi începător al credinţei lor, care se numeşte Confucius”. Nici nu a realizat când totul s-a petrecut, iarna a trecut, dar amintirea Chinei avea să îl marcheze pe Milescu.
Primăvara nu aducea veşti bune de acasă. Tocmai când se pregătea să plece din Selenginsk, dinspre Moscova se vedea fumul doliului: ţarul Alexei Mihailovici murise. Iar tronul Rusiei devenise mărul discordiei între familiile Narîşkin şi Miloslavski. Cu inima îndoită, Milescu a plecat spre casă. Pe 7 iunie, înainte de a acosta la Eniseisk, Spătarul şi restul echipajului au fost opriţi şi percheziţionaţi. Bunurile lor au fost confiscate şi trimise la Moscova. Cu toate că pe tronul ţării era fiul cel mare al lui Alexei, Feodor Alexeevici, familia rivală nu a încetat atacurile. Primul vizat: omul de încredere al fostului ţar, Matveev. Acuzat de magie neagră, cancelarul a fost trimis la judecată. Apărarea rusului era de prisos! În cadrul procesului, Milescu a primit şi el o lovitură: era acuzat că a colaborat cu Matveev la practici oculte, dar şi de trădare a Coroanei în misiunea sa diplomatică din China. Argumentul lor: faptul că Nicolae a oferit bisericii iezuite din Beijing o icoana ortodoxă. Mai mult chiar: Milescu a fost acuzat c-ar fi fost spion – o hartă secretă a Rusiei și a Siberiei ar fi ajuns în mâinile chinezilor. În cele din urmă, spiritele s-au calmat, şi acuzaţiile au fost retrase.
Cu Petru cel Mare la conducere, Rusia își relua planul de occidentalizare. Misiunea diplomatică a lui Milescu revenise la ordinea zilei. Petru dorea același lucru precum tatăl său: portretul Orientului în oameni și meridiane. Surprinzător de repede, la nicio lună după primirea poruncii, Spătarul a pus pe masa Kremlinului trei cărți și o hartă. Rodul muncii sale era vânat acum în întreaga Europă. Călătoria lui în China făcuse vâlvă la toate curțile mari. Ghinionul lor, căci manuscrisele erau documente secrete, iar Milescu era credincios țarului. Primarul Amsterdamului, Nicolaus Witsen, cunoscut al lui Petru, a cerut prin intermediul ambasadorului țarist la Istanbul detalii despre călătorie. De asemenea, Patriarhul Dosithei i-a trimis lui Nicolae o scrisoare prin care îl ruga să-i ofere amănunte despre cărturarii din China. Niciunul nu a avut noroc – manuscrisele rămâneau secrete. Ușor, ușor însă, pentru rezolvarea unor probleme de stat, sau în interes personal, Descrierea Chinei a ajuns la diverși oameni, mai mult sau mai puțin bine intenționați. Itinerariul spre China a ajuns în posesia primarului din Smolensk, iar un altul, redactat chiar de Milescu, se află în arhivele Bibliotecii Naționale a Franței.
Cu toate că iniţial Milescu fusese îndepărat de la departamentul solilor, el a fost repus în funcţie. Cărturar fără pereche şi unul dintre cei mai cunoscuţi diplomaţi din Europa, el a devenit mâna dreaptă a ţarului Petru cel Mare. Ţarului îi era aproape de suflet încă de mic, căci înainte de a pleca în China, românul îi fusese dascăl. Pentru a-și dovedi afecțiunea față de Milescu, Petru cel Mare i-a acordat o onoare de care nu se mai bucurase nimeni. „Și când au ras barbeli împăratul, a moscalilor, atuncea când s-au schimbat portul atuncea sîngur împăratul i-au ras barba, cu mâna lui”. Romanovul care se afla la conducerea țării aducea Occidentul în Rusia nu numai prin politică, ci, luând exemplu de la Curtea Franței, progresul stătea și-n aspectul fizic al omului – moda din Vest înlocuia caftanele până-n pământ și căciulile căzăcești, bărbile erau rase, iar femeile își prindeau cosițele în cocuri.
Încă un amănunt: cu toate că era unul dintre cei mai de seamă oameni de la Curtea țarului, Milescu avea o situație financiară modestă, lucru pe care, în ultimii ani de viață, i l-a comunicat și lui Petru. A redactat o petiție prin care îl ruga să-i ofere un loc de casă în Moscova, dar și o sumă de bani pentru a-și putea întreține familia. Problema a fost remediată pe loc.
În campania de cucerire din Azov, întreaga conducere ţaristă şi-a pus încrederea în el. În acea perioadă, Nicolae Milescu devenise specialistul Imperiului rus în problema orientală, dar documentele sale nu se mai găsesc, din păcate, în nicio arhivă. Vizita lui Milescu în China a lăsat o poartă deschisă pentru Imperiul Țarist. În 1686, Milescu era rugat să-i scrie prietenului iezuit Verbest o scrisoare prin care să anunțe o nouă expediție a unui rus la Beijing, sperând să conteze pe sprijinul lui.
După 37 de ani în care şi-a pus în slujba Rusiei toată pasiunea pentru cunoaştere, imaginea Spătarului Milescu nu mai era aceeaşi cu cea din portretul pierdut de la Beijing. Busola lui tot către Ţările Române arăta, dar în clepsidră timpul se scursese. Spătarul a murit la 72 de ani, în citadela roşie din Moscova, cu gândul în Orient(uri) Îndepărtat(e).