Şarpele mitic, de la zeu cosmic la antierou

De la începuturile civilizaţiei, orice mitologie a lumii am avea în vedere, şarpele este o prezentă constantă şi un simbol puternic, deificat şi venerat din savanele Africii până în pădurile Europei de Nord. Şi nu este de mirare că a avut un impact atât de covârşitor asupra oamenilor. Lepădându-şi pielea periodic, fără durere, şi practic renăscând, a fost asociat cu nemurirea şi vindecarea miraculoasă, cu tinereţea veşnică şi tainele vieţii şi ale morţii.

Una dintre cele mai vechi şi faimoase legende care vorbesc despre imortalitatea şarpelui este Epopeea lui Ghilgameş, în care animalul viclean fură şi se hrăneşte cu planta pe care eroul o recuperează de pe fundul unui lac şi care i-ar fi furnizat viaţa veşnică. Artefactele sumeriene şi akkadiene ne oferă imagini cu copaci păziţi de şerpi împreunaţi, devenind astfel sinonimi cu axa lumii. Din Tiamat, monstrul apelor sărate, Marduk va crea cerul şi pământul.

Perşii îl au pe Azhi Dahaka, creatorul planetelor şi stăpân al tuturor elementelor, un zeu falic pe care îl regăsim şi la fenicienii care îl au pe Bazilisc, cel care ucide cu o singură privire. Hitiţii îi aveau pe Illuyankas şi pe Hedammu, cel care o iubea pe zeiţa Ishtar.

Dacă ne mutăm în Egipt, vom constata că reptila este asociată cu zeul Ra, dar şi cu Horus. Cosmologia povesteşte despre existenţa la începuturi a unui şarpe şi a unui ou primordial, care conţinea pasărea luminii. Cartea Morţilor avertizează că la sfârşitul timpului, haosul se va instala sub forma laturii mai întunecate a zeului suprem, Atum. Îl mai găsim în mitologia egipteană pe Apep, care încearcă să înghită corabia solară, dar şi pe Nehebaku, Am-Mut sau Seth, fiinţa jumătate om, jumătate crocodil, cel care devora sufletele păcătoşilor. Nici restul Africii nu duce lipsă de divinităţi reptiliene.

Populaţia Dogon venerează pe Lebe, primul dintre morţii vii, care îşi continuă existenta sub forma unui şarpe. În Dahomey oamenii au un mare zeu celest numit Danh, care înconjoară lumea încolăcind-o de 3500 de ori.

Pentru evrei, şarpele (akshub, epheh, Livyathin) este folosit ca simbol pentru foarte multe lucruri, de la înşelăciune la înţelepciune, este atât diavol cât şi înger. Şarpele din Geneză ar putea foarte bine să reprezinte acelaşi şarpe divin şi omniscient din tradiţiile preiudaice, asociat unui principiu feminin creator şi contrapus unei ordini masculine. Simbolul era foarte puternic, dacă ne amintim şi că Moise a făcut un stindard dintr-un şarpe de bronz, căruia oamenii ii aducea tămâie. Ba mai mult, serafimul se traduce prin ‘sarpe înfăcărat’. Deşi creştinismul îl demonizează foarte mult, şarpele nu ajunge totuşi o întruchipare a răului absolut.

De pildă, Filon din Alexandria era atât de impresionat de capacitatea sa de regenerare, încât îl consideră cel mai spiritual dintre toate făpturile. În tradiţia gnostică, şarpele este lumina capturată în materie, atunci când demiurgul a creat lumea. Mutându-ne puţin la greci, regăsim şi aici o ipostază serpentină a marelui Zeus, Zeus Meilichios, legat de riturile fertilităţii. Apoi, îl avem pe Python, care trăieşte în centrul pământului şi păzeşte oracolul Gaiei de la Delphi, înainte ca Apollo să devină patron acolo. Delphos mai înseamnă şi uter, iar acum referinta la sursa vieţii ne apare mai clar.

În miturile nordice, Odin, când se iniţiază în tainele artei poetice retrăgându-se în peşteră, nu mai poate să scape decât prefăcându-se în şarpe, întruchiparea înţelepciunii. Cea mai faimoasă reptilă din spaţiul nordic este Jormugand, fiul lui Loki, care înconjura pământul şi cu care se va lupta Thor. Oricare mitologie am explora, vom avea de-a face şi cu măreţul şarpe, ale cărui semnificaţii le-am putea rezuma la izvor al vieţii, şarpe cosmic, strămoş mitic, inspirator, medic, ghicitor.

Bătrânul zeu

Simbolismul şarpelui se leagă de însăşi ideea de viaţă. De pildă, în arabă se numeşte el-hayyah, iar viaţa el-hayat. Şarpele vizibil este de fapt o întrupare a Marelui sarpe nevăzut, atemporal şi cauzal, stăpân peste fortele naturii, un bătrân zeu primordial pe care îl găsim în toate cosmogenezele. Este totodată un arhetip foarte important al sufletului omenesc. Să ne amintim de Kundalini, care în tantrism stă încolacit la baza coloanei vertebrale. Când se trezeste, se întăreşte, permiţând ascensiunea chakrelor, reînnoita manifestare a vieţii.

Din punct de vedere cosmic, Kundalini îl are drept corespondent pe Ananta, de la baza axei lumii, asociat lui Shiva şi lui Vishnu. Poartă lumea, căreia îi asigură ciclicitatea. Înaintea ridicăriii unei case indiene, aflată simbolic în centrul lumii, se bate un ţăruş despre care se zice că atinge capul sarpelui naga subpământean, manifestarea divinităţii. Apoi se trasează un cerc, ceea ce ne aminteşte de Uroboros, sarpele care îşi muşcă propria coadă. Uroborosul, a cărui mişcare este infinită, nu este numai promotorul vieţii, ci şi al duratei.

Şarpe este şi Oceanul, care înconjoară cu nouă inele cercul lumii, în vreme ce un al zecelea formează Styx-ul din Teogonia lui Hesiod. În mitologiile amerindiene, mitul păsării-sarpe coincide cu cele mai vechi religii ale culturii porumbului, asociate umidităţii şi apelor pământului.

Sub forma atât de cunoscută de Quetzalcoatl devine strămoş mitic şi erou civilizator, care se jertfeşte pentru umanitate, căci omul va fi plămădit din sângele şarpelui nimicit de pasărea de pradă. Este o schemă de iniţiere până la urmă, o moarte urmată de o înviere. În Dahomey, Don este şi până azi bătrânul zeu natural, androgin şi geamăn, ceea ce explică cultul pitonilor sacri din templele de la Aborney:lor le sunt hărăzite fete care se logodesc ritual cu zeii la vremea semănatului.

În multe civilizaţii apare ideea potrivit căreia curcubeul este un sarpe care îşi potoleşte setea în apa mării, o aplicaţie a mitului marelui sarpe al originilor. Este alfa şi omega oricărei manifestări, , ceea ce duce şi la semnificaţia lui eschatologică.

În Malaezia scuipă soarele la răsărit şi în înghite la asfintiti, rezonând cu mitul lui Atum, care seara devine zeul soarelui ce apune, dar este mult mai mult de atât, este cel care a creat însăşi prima pereche de zei, Şu şi Tefnut. Rolul de inspirator al sarpelui se întrevede foarte bine în miturile lui Apollo şi Dionysos. Povestea Casandrei este un exemplu bun:după serbarea prilejuită de naşterea ei şi a lui Helenos, părinţii îi uită într-un templu al lui Apollo, iar când vin după ei, doi şerpi tocmai dădeau să le lingă organele de simţ. Mai târziu vor căpăta din această pricină darul profeţiei, pentru că şerpii ii purificaseră.

Despre conceperea lui Dionysos, tradiţia spune că pentru a o realiza, Zeus s-a prefăcut în sarpe. Dionysos va fi sfâşiat de titani şi va renaşte, prin voinţa lui Zeus, aluzie la ambele valenţe, de viaţă şi moarte, ale simbolismului şarpelui.

Însufleţitorul

Tradiţiile greco-latine pomenesc de reîncarnarea în formă de sarpe, era credinţa atheniană privitoare la şarpele sacru de pe Acropole, care se presupunea că ocroteşte cetatea, sufletul lui Erechteus, omul-sarpe, socotit drept un vechi rege. În grecia mai exista obiceiul libaţiilor de lapte pe morminte, pentru sufletele morţilor transformaţi în serpi. La moartea lui Plotin se spunea că din gura filozofului ieşise, odată cu ultima suflare, un şarpe.

La Roma simbolul lui genius era tot un şarpe. Iar exemple de acest tip se regăsesc din Africa în Noua Guinee. Precum şi multe legende care fac din şarpe patronul fecundităţii. Legendele despre naşterea lui Augustus, Scipio Africanul sau Alexandru cel Mare au în comun ideea că mamelor lor le-ar fi apărut în vis un sarpe, ba mai mult, versiunea a pătruns până şi în vieţile apocrife ale lui Iisus. În India, femeile care îşi doreau un copil adoptau o cobră, iar la unele triburi din Brazilia sterilitatea se trata prin atingerea şoldului cu un sarpe.

Creştinătatea a reţinut în mare doar aspectul blestemat al reptilei, simbol al viciilor aducătoare de moarte. Fiinţa bună a sa nu mai apre decât în funcţia lui chtoniană, de împlinitor al justiţiei, ca în Infernul lui Dante. Şarpele, sau balaurul, va deveni obstacolul pe care trebuie să-l depăşească eroul pentru a ajunge la sacru. Şarpelui i se va nega semnificaţia de viaţă originară, de principiu vital, care până la urmă înseamnă şi o rupere a fiinţei. Abia în secolul al XIX-lea, romanticii vor căuta să reabiliteze importanţa valorilor nocturne, tainelor, identificate printre altele şi cu dispreţuita făptură căreia popoarele primitive i-au reţinut aspectele tradiţionale.

Arhetip fundamental, legat de sursa vieţii, sarpele, cu toate ambivalenţele sale, ne oferă exemplul unuia dintre cele mai longevive şi controversate simboluri din istorie, un simbol, printre altele, şi al artelor sau medicinei.

Referinţe:

Chevalier, J., Gheerbrant, A., Dicţionar de simboluri, Bucureşti, 1994;

Mason, R., The Divine Serpent in Myth and Legend, 1999, geocities.com