Rudolf II – Altfel decât împărat

În istoria secolului XVI european, câteva personalităţi se disting pe plan politic:împăraţii Carol Quintul şi Rudolf II de Habsburg, regele Filip II al Spaniei si sultanul Soliman Magnificul. Dintre aceştia, un interes aparte prezintă Rudolf II, dar nu ca împărat al Sfântului Imperiu Romano-German sau ca rege al Boemiei şi Ungariei. Ne interesează aici acele laturi ale personalităţii sale care dau măsura realei lui valori şi fac din el unul dintre cele mai interesante personaje ale epocii:acelea de mare colecţionar şi de mecena al artiştilor şi savanţilor epocii sale, la care se adaugă “ciudăţeniile” lui.

În Spania, la studii

Rudolf II s-a născut la 18 februarie 1552 la Viena, fiind al doilea din cei opt copii care au rezultat din căsătoria lui Maximilian II (1527-1572), fiul lui Ferdinand, cu Maria de Spania (1528-1603), fiica lui Carol Quintul, deci verişoara sa (Ferdinand I şi Carol Quintul au fost fraţi). A crescut într-o atmosferă tensionată, între o mamă habotnică, manifestând un catolicism militant şi intransigent în privinţa protestantismului, care se răspândea chiar în acea perioadă, şi un tată cu preocupări intelectuale şi simpatizant deschis al protestanţilor, fără însă a renunţa la propria sa credinţă catolică. Era epoca în care ruptura dintre Biserica Romană şi Reformă devenea tot mai evidentă, lua forme adesea violente şi începea să se manifeste şi pe plan politic.

Nemulţumită de perspectiva ca tânărul Rudolf, moştenitorul coroanei Imperiului, să fie crescut într-o Viena în care protestanţii câştigau tot mai mult teren şi mai ales unde credinţa catolică a tatălui său părea contemporanilor îndoielnică, mama sa, împărăteasa Maria, a purtat o adevărată bătălie pentru trimiterea lui Rudolf în Spania, unde putea primi, în viziunea ei, o educaţie pe măsura viitorului său. Această educaţie trebuia să facă din Rudolf un prinţ pregătit să preia atribuţiile monarhice, un om de stat cunoscător al problemelor epocii sale şi mai ales intransigent în privinţa Reformei. Cu ajutorul fratelui ei, regele Filip II, Maria a reuşit să obţină trimiterea lui Rudolf în Spania.

Şederea în Spania (1564-1571), la curtea lui Filip II – simbolul supremaţiei politice, economice şi culturale a Spaniei în Europa-, i-a format viitorului împărat o gândire politică în spiritul conservării sistemului politic imperial habsburgic. A fost crescut sever, pentru a deveni un monarh absolut, dar acest sistem politic era inaplicabil în Europa Centrală, unde monarhii trebuiau să împartă autoritatea cu puternice regimuri de stări. De aceea Maximilian II şi consilierii săi insistau ca viitorul împărat să fie crescut în Austria, unde avea să şi domnească. În Spania Rudolf a cunoscut răceala din relaţiile interumane, religiozitatea fanatică a Contrareformei, dar a păstrat pentru totdeauna imaginea unei ţări impunătoare şi prospere.

“Educaţia spaniolă” a influenţat decisiv caracterul lui Rudolf II. A făcut din el un om sever, rece, trufaş şi închis la fire. De la curtea lui Filip II, viitorul împărat a plecat cu o puternică repulsie pentru fanatismul şi devoţiunea de tip spaniol. Istoriografia a constatat că şederea în Spania i-a influenţat, în epoca dificilă a pubertăţii, echilibrul nervos. Marele câştig a fost însă solida educaţie umanistă pe care a dobândit-o acolo şi pasiunea pentru arte şi ştiinţe.

Suferind de “melancolie”

La 1576, la moartea tatălui său, Rudolf II devenea împărat. La acel moment, contemporanii lui ştiau că preocupările sale nu “rimau” cu cele ale unui adevărat monarh:era lipsit de simţ politic şi îşi neglija atribuţiile specifice, pentru că nu-l interesau. Aici trebuie căutate cauzele unuia dintre conflictele sale interioare:între marile probleme ale epocii (raporturile cu stările, tensiunile catolicism-protestantism, relaţiile nesigure cu Imperiul otoman, criza financiară) şi dezinteresul său total faţă de ele. Se adaugă la acestea imposibilitatea de a se impune în faţa consilierilor (cărora tindea să le lase tot mai multe dintre atribuţiile sale), a stărilor şi chiar a propriei familii. Aceasta din urmă insista ca Rudolf II să-şi exercite cu seriozitate atribuţiile de monarh şi căuta să obţină, fie că era vorba de fratele Mathias (viitorul împărat Mathias II, între 1612 şi 1618) sau de unchiul Ferdinand de Tirol, diverse beneficii de pe urma fratelui, respectiv a nepotului-împărat. Dincolo de presiunile familiei, însuşi Rudolf II se făcea vinovat pentru relaţiile tensionate cu familia. Nu s-a putut impune în faţa ei şi nici nu renunţa la mai vechile sale antipatii şi prejudecăţi.

Prima criză serioasă, care avea să deschidă şirul lung al tulburărilor psihice, are loc în 1580-1581. Contemporanii şi cei zece doctori nu i-au acordat o prea mare atenţie, catalogând-o drept “melancolie”, o “boală” foarte la modă în epocă, căreia nu i se cunoşteau nici simptomele exacte şi nici remediile. Se manifesta prin nervozitate, schimbări bruşte de dispoziţie, depresii, urmate de stări de euforie, accese de pesimism, slăbiciune fizică, apatie, insomnie.

A fost primul moment în care în Imperiu (familia şi consilierii) s-a pus problema succesiunii. S-a crezut chiar că împăratul este aproape de moarte. Se naşte o încrengătură de intrigi, în care se remarcă Ferdinand de Tirol, interesat de moştenirea coroanei, şi principalii sfetnici ai împăratului:Wolfgang Rumpf şi Paul Sixt Trautson, care câştigă o tot mai mare influenţă asupra suveranului, pe care reuşesc să-l izoleze de familie. Ei i-au inoculat neîncrederea în familie, gândul că ea nu urmăreşte decât să pună mâna pe tron, suspiciune ce avea să ajungă la forme aberante, paranoice. Pe de altă parte, familia căuta în taină soluţii, în cadrul unor întruniri “de familie”, tot mai frecvente, despre care Rudolf II avea să afle, ceea ce i-a sporit bănuielile asupra fraţilor, verilor şi unchilor.

Deşi Rudolf II şi-a revenit din această criză, ea a lăsat urme adânci în psihicul său, mici trăsături negative permanetizându-se, acutizându-se şi, în timp, devenind simptome evidente ale bolii sale psihice:se închide într-un cerc foarte îngust de confidenţi, îşi limitează la maxim apariţiile publice, refuză să-şi îndeplinească atribuţiile de monarh (nu participă la şedinţele dietelor sau la negocieri, nu primeşte în audienţe), găseşte satisfacţie doar în admiterea şi sporirea faimoaselor sale colecţii şi îi creşte interesul pentru supranatural şi experimente.

În anul 1582, boala sa a recidivat pentru scurt timp, provocată pare-se de nervozitatea şi stresul pe teme politice. Greutăţile cu care se confruntă Imperiul, intrigile familiei şi ale sfetnicilor au potentat labilitatea psihică a împăratului, care “rezolva” toate aceste neplăceri:le ignora.

restul articolului pe Istorii Regasite