Prima iubire a lui Titu Maiorescu. «Cine cade în groapă se însoară repede»

Se ştie că Titu Maiorescu a fost un fervent şi constant admirator al sexului frumos, din fragedă adolescenţă şi până la avansata lui senectute. Cu toată luciditatea unei minţi distante faţă de contingentul efemer şi, nu de puţine ori, a unei atitudini misogine, datorită frustrărilor sentimentale din mediul familial şi a unei, se pare, virilităţi excesive, cerebralul şi glacialul, mai mult în aparenţă, Titu se abandona în voie plăcutului anturaj feminin, pe care l-a cultivat cu asiduă şi cu aristocrată curtenie. Această înclinaţie, acest impetuos impuls spre graţia feminină i-a precipitat destinul matrimonial de prea de timpuriu. S-a logodit repede, la douăzeci de ani, ca la douăzeci şi doi să fie deja însurat. O întâmplare stupidă,   o groapă în mijlocul unei străzi berlineze îl împing în braţele unei nemţoaice şi ale unei căsătorii prea devreme întâmplată.

 Dublă cununie. Cine cade în groapă se însoară repede

După câteva încercări de iubire adolescentină cu câteva june teutone sau românce, cam de aceeaşi vârstă, consemnate în cronica erotică maioresciană, printre cele câteva nume figurând şi sora sa Emilia, iubiri mai mult iluzorii decât reale, sorţii neinspiraţi ai amorului şi-au fixat preferinţa fatidică asupra nu prea graţioasei, rotundei şi îmbelşugatei în nuri onctuoşi Clara Kremnitz, de care, închipuindu-şi că e îndrăgostit, şi-a legat prea frageda lui tinereţe printr-un necugetat act matrimonial, determinat de circumstanţe comice să o ceară în căsătorie.

Titu Maiorescu s-a cununat cu Clara Kremnitz de două ori în vara anului 1862, după ce se logodise cu ea, cu fosta lui elevă, la 3 ian. 1860, la un an de când păşise pragul casei consilierului jurist Georg Kremnitz, pe ai cărui copii, mai mari, printre ei find şi Clara, i-a meditat la limba franceză. Viitorul mentor al Junimii se afla la Paris, de la 15 nov. 1859, pentru studii juridice, după ce abandonase cursurile Facultăţii de Drept din Berlin.

Poate că nici nu se gândise să se logodească atât de repede, dar împins, se vede, de un fatum nuptialeirezistibil a părăsit în goană Parisul, chiar în noaptea Anului Nou (duminică 1 ianuarie 1860) şi la 2 ianuarie surprindea, până la uluire, familia Kremnitz cu prezenţa lui intempestivă. A doua zi, marţi, 3 ianuarie, o sărută pe Clara în faţa părinţilor ei, încântaţi de eveniment, primul sărut “în public”, cum zice el, şi era de-acum logodit. În două scrisori relatează pe larg consecinţa acestuia.

Două motivaţii, într-una singură, au fost, credem, determinante în a-l face să ajungă la grabnica logodnă cu Clara, pe care la început n-o plăcea deloc, o admira pe Elena, sora ei, şi anume (pe lângă efuziunile lirico-filosofice):gropile străzilor din Berlinul de atunci şi senzualitatea pe care nemţoaica, în aparenţă rece şi serafică, a ştiut să i-o inoculeze ca pe o obsesie, prin scene care l-au marcat cumplit pe tânărul de 19 ani, la vârsta năvalnicei virilităţi şi a elanurilor erotice. O epistolă (din 22 aprilie 1860, către Th. Rosetti, expediată din Berlin) este edificatoare şi uimeşte prin sinceritatea freudiană a destăinuirii:“Lupta spiritului cu trupul are în mine toate predicatele teribilului. Ciudăţeniile mele, ce vrei… Ieri era cât pe-aci să fiu copleşit de senzualitate, dar Clara este totuşi un înger senin al moralităţii“. Numai că aleasa lui, care era cu aproape un an mai vârstnică, nu era atât de angelică pe cât părea:“Cu luni în urmă îmi dădea braţul îmbrăcat;apoi mâna goală, apoi i-am atins obrazul;m-am animat de buze;ea mi-a lăsat în voie sânul, în cele din urmă piciorul – pfui, sună oribil când scriu asta;şi totuşi sunt atât de fericit când o fac…”. Şi aceasta într-o vreme când rochiile măturau podeaua şi acopereau gâtul cu nasturi până la bărbie şi când era un act de cutremurătoare indecenţă să i se vadă unei femei numai bombeul botinei, când doar femeile de trotuar îşi arătau, din fuste, ghetele şi picioarele mai sus de gleznă!…

În drum spre Paris, Titu Maiorescu face un popas la Berlin, unde a sosit la 25 octombrie 1859. Vizitează imediat familia Kremnitz şi îi oferă “câteva suveniruri gastronomice” pe care le-a adus, cum zice el “din orient”. În a treisprezecea zi de şedere în capitala Germaniei se întâmplă neprevăzutul fatidic:chiar în ziua plecării spre Paris, duminică, 6 noiembrie, pe întuneric, cade într-o groapă în plină stradă berlineză şi îşi luxează glezna. E nevoit să stea la pat. Kremnitzii îl iau sub oblăduirea lor, îl duc la ei, îl instalează într-o cameră separată şi-l doftoricesc cu asiduitate nemţească, punându-i un medic pentru grabnica însănătoşire. E lesne de imaginat că cei doi juni, Titu şi Clara, au fost tot timpul împreună şi că scene de admiraţie ale dezvăluirilor anatomice ale tinerei teutone n-au fost desigur, puţine. Apoi, atmosfera calmă, bonomă din familia consilierului Kremnitz, armonia şi căldura din casa juristului german, în contrast frapant cu aceea din familia sa, a contribuit şi ea, opinăm, la stabilirea opţiunii sale. Într-o scrisoare către amicul Kutschera, din 27 noiembrie 1859, de la Paris, îşi exprimă clar decizia luată şi motivaţiile ei, în consonanţă cu spusele noastre de mai înainte:“În Berlin am petrecut, timp de trei săptămâni, categoric cea mai fericită epocă a vieţii mele. Zi de zi m-am aflat în sânul familiei cancelarului de justiţie Kremnitz, deci zi de zi cu Clara. Din fericire (sic), mi-am scrântit piciorul şi a trebuit să zac după aceea opt zile la pat [...] pe scurt, măcăsătoresc cu Clara”.

După doi ani şi şapte luni de prelungită logodnă, după o tergiversare atât de îndelungată pentru terminarea studiilor pentru obţinerea unui post, până la urmă de supleant la Tribunal (la 1 iunie 1862), timp în care logodnica sa Clara a trecut prin acute crize nevrotice, de intensă isterie, exasperată de atâta aşteptare, Titu Maiorescu pleacă, în sfârşit, la 1 iulie 1862, în voiaj nupţial.

Prima cununie s-a oficiat la Berlin, în ziua de sâmbătă, 12/24 iulie, într-o biserică protestantă, în ritul familiei Kremnitz. A doua încununare religioasă, cea de la Bucureşti, s-a celebrat într-o duminica, la 26 august (stil vechi), la biserica Amza, în curtea căreia se afla casa în care domicilia familia lui Ioan Maiorescu.

Din căsătoria cu Clara Kremnitz, Titu Maiorescu a avut doi copii:o fată, Livia, şi un băiat, Liviu. Livia s-a născut în dimineaţa unei zile de joi, la 28 martie/ 9 aprilie 1863, la ora cinci şi un sfert. Liviu a venit pe lume la 9/21 august 1869, într-o sâmbătă spre seară (“Astăzi, sâmbătă după-amiaza, orele 5, căpătat un flăcău dolofan. Totul bine şi vesel”, telegramă către socrul său la Berlin). Ambii copii se nasc la Iaşi (unde criticul se stabilise din decembrie 1862) şi, în mod straniu, deşi nu-i plăcuse onomasticul livresc, Liviu, ales de tatăl său, îi prenominează pe amândoi astfel, la rândul lui. Numele său de botez, Titu, a ţinut, cu dinadinsul, însă, să i-l pună în forma latinizată, cum semna el de multe ori, “Titus”, celui de-al treilea copil al său, nelegitim, Georg, născut din tumultuoasa iubire cu Mite Kremnitz, la 3/15 septembrie 1876.

Popescu-Cadem, Titu Maiorescu în faţa instanţei documentelor, Bucureşti, Biblioteca Bucureştilor, 2004, pag. 24-28

sursa:http://istoriiregasite.wordpress.com/2012/09/07/prima-iubire-a-lui-titu-maiorescu/