Povestea primei femei instructor auto din România

Absolventă a Şcolii de şoferi amatori a Judeţului Ilfov în 1976, Barbara Panco este prima femeie instructor auto din România. A condus camioane, taxiuri, autobuze, maşini de teren şi a învăţat să şofeze aproximativ 1.500 de elevi. La începutul anilor ’80 a câştigat premii la Raliul Femeii şi la Campionatele de Îndemânare Auto, iar în 2008 i-a apărut la Humanitas cartea „Legislaţia rutieră pe înţelesul tuturor”. Un traseu profesional cu totul atipic pentru o femeie care se trage dintr-o familie boierească faimoasă, familia Ghica, şi care se pregătea în anii ’60 să devină profesoară de limbă franceză, de vreme ce aceasta era limba care se vorbea în casă.

În ziua de azi, ca femeie la volan, nu eşti expusă unor priviri neîncrezătoare. Poate doar unor claxoane prelungi şi unor replici de genul „Treci la craaatiţă!”. Există şi femei taximetrist (o apariţie rară, ce-i drept), şi femei instructor auto.

Dar, prin 1976, dacă te-ai fi dus la Şcoala de şoferi amatori din Bucureşti ca să te înscrii la un curs de instructori, ţi s-ar fi spus „Dumneata nu ştii că nu există femeie instructor?!”. Şi, dacă ai fi fost ca Barbara, ai fi zis „Şi care-i problema?”. „Eu nu mă încurc cu femei”, i-a răspuns directorul. „Preferinţele dumitale sexuale nu mă interesează”, i-a zis Barbara, înainte să fie dată afară şi etichetată obraznică. Dar nu şi-a pus pofta în cui;şi s-a dus la şcoala de la Buftea, unde i-a zis directorului că există femeie prim-ministru, Indira Gandhi. „Chiar credeţi că e mai uşor să fii prim-ministru decât instructor auto?” De data asta i s-a răspuns „Du-mă până la Bucureşti şi înapoi. Dacă-mi place, te iau”. Şi i-a plăcut.

Povestea începe însă un pic mai devreme. Nu cu vreo 30 de ani, aşa cum mi-am imaginat eu (ca să aibă înclinaţia asta, trebuie să se fi jucat de mică nu cu păpuşi, ci cu maşinuţele fratelui), ci doar cu vreo zece. Barbara era studentă la Limbi Străine, la franceză (limba care se vorbea acasă), şi, în anul patru, s-a dus să facă practică în şcoală. A intrat în clasă, a salutat cu „Bonjour, mes enfants!”, dar nimeni nu i-a răspuns. Când i-a întrebat pe copii dacă au înţeles ce le-a zis, o mână timidă s-a ridicat şi o voce a grăit:„Bună ziua, elefanţii mei…”. Pe viitoarea profesoară de franceză a cuprins-o o tristeţe teribilă la gândul că va fi trimisă să predea la ţară, unor elevi despre care credea că vor fi şi mai prost pregătiţi decât cei din Bucureşti.

„Eu mă fac şofer de camion!”

Pe drumul spre casă, Barbara a cumpărat pentru prima oară un ziar, „Informaţia Bucureştiului” („Pe vremea aia nu cumpăram ziare, că erau pline de discursurile lui Ceauşescu, vizitele la CAP şi alte alea.”). Şi a citit despre şcoala de şoferi profesionişti a ITB (actualul RATB). „Asta e soluţia la problemele mele existenţiale”, şi-a spus în sinea ei, după care s-a dus la părinţi şi i-a anunţat:„Eu mă fac şofer de camion!”. Iar mama i-a răspuns:„Dacă vrei să fii măturătoare de stradă, eu n-am nimic împotrivă. Dar strada măturată de tine trebuie să fie perfectă”. Şi aşa a ajuns să înveţe alături de colegi care aveau între două şi şapte clase. „Eram considerată un animal ciudat, o snoabă. Citeam în franceză şi mă întreba lumea dacă înţeleg ce scrie.”

După şcoală, a lucrat trei ani pe camion, apoi s-a făcut taximetrist (se câştiga mai bine), apoi şofer de autobuz („Aici am rezistat doar trei luni, pentru că eu, dacă fac de câteva ori acelaşi drum, înnebunesc.”) şi şofer pe IMS (precursorul Aro-ului), la Institutul Politehnic („Asta a fost o perioadă foarte frumoasă, călătoream prin toată ţara”). În timpul liber, şi-a crescut copiii, a participat la raliuri (a câştigat şi premii la Raliul Femeii şi la Campionatele de Îndemânare Auto) şi a citit – „probabil la fel de mult cât citeau alţii, în servicii intelectuale. Citeam la capăt de linie, cât se descărca marfa sau cât timp aşteptam un client în taxi”. A învăţat multe din cărţi, inclusiv cum să depaneze un radiator:„Cu manualul în faţă am demontat şi înşirat piesele în ordine, că altfel n-aş fi ştiut să le mai pun la loc. Şi a funcţionat! Îmi place mecanica şi nu mă deranjează genul ăsta de murdărie, care se spală cu benzină. Mai scârboasă mi se pare mizeria din tramvai, care e făcută de oameni”.

Bunica Barbarei, şefa Crucii Roşii pe Frontul de Est

În ’72 părinţii au fugit în Franţa, iar Barbara a fost anchetată şi presată să semneze declaraţii false. „Am refuzat şi, când au început să mă ameninţe, le-am zis:Ştiţi ce sunt eu? Sunt şofer. Mai jos de atât n-aveţi ce-mi face. Plec de la taxi, mă duc pe basculantă, car moloz, mă fac tractorist la CAP. Nu mi-e frică.” Poate că a moştenit curajul de la bunica, Georgette Ghica, şefa Crucii Roşii pe Frontul de Est, care declara la proces „Sunt bestie. Până acum eram bestie moşierească;acum, nemaiavând moşie, sunt doar bestie”.

Barbara a scăpat de persecuţia comuniştilor, dar nu şi de plictiseală. După vreo zece ani de şofat profesionist, şi-a zis că are nevoie de o schimbare. Aşa că într-o seară, când se întorcea de la cinema, a cumpărat pentru a doua oară „Informaţia Bucureştiului”. Şi a citit că şcolile de şoferi amatori din Bucureşti şi din Buftea angajau şoferi pe care să-i autorizeze instructori. „Pe vremea aia nu puteai fi instructor dacă nu ţineai de o şcoală. Şi, oricum, nu exista meseria ca atare, ci doar cea de şofer cu autorizaţie de instructor”. O maşină costa 70.000 de lei şi nu multă lume şi-o permitea. Elevii erau în majoritate bărbaţi, maturi, iar drumurile proaste. „Acum străzile sunt minunate, am prins perioade mult mai triste, prin ’85-’90, ca să nu mă duc mai departe.”

Luminile Belgradului, Titi Măciucă şi femeile la volan

În ’90 a ieşit pentru prima oară din România. „Am în minte şi acum imaginea care se vedea noaptea de pe autostrada de deasupra Belgradului – o mare de lumini. Când m-am întors în ţară, era să mă catastrofez de 15 ori;nu era niciun marcaj, nu vedeai nimic.” Pentru că şi-a dorit mult să călătorească, timp de doi ani a transportat marfă prin Europa. Au fost momente grele, ca atunci când rămăsese fără bani şi nu avea cum să treacă de vamă, dar şi păţanii amuzante:„ La Berlin am lucrat pentru un dealer de maşini care mi s-a prezentat Titi Măciucă, cetăţean german”.

Când a revenit acasă, Barbara a devenit instructor independent. „Lucram la preţ de dumping, afişat pe geamul de la maşină. Eu ceream 780.000, în timp ce tariful pieţei era 900.000”. Nu şi-a făcut niciodată publicitate, clientela s-a format încet-încet, pe bază de recomandare. Cu timpul, a crescut procentul de tineri:„Anul trecut, pe zăpezile alea mari, am contramandat nişte ore. Şi m-a sunat un elev, disperat, că el când mai apucă să ia carnetul?! Împlinea 18 ani de-abia peste două săptămâni…”. Femeile, şi ele, vin acum în număr mai mare la orele de condus:„Între un băiat de 18 ani şi o femeie de 55 e o mare diferenţă, oricât aş vrea să fiu de feministă. Există unele care au carnet de mulţi ani, dar nu conduc, pentru că soţul este şoferul în familie. În plus, de mici li se spune «Nu pune mâna, nu schimba siguranţa sau becul, asta nu e o treabă de fată»”.

Când o întrebi despre stresul din trafic, Barbara Panco zâmbeşte relaxat. Zice că a descoperit cea mai mică unitate de măsură a timpului – milisecunda dinainte ca semaforul să se facă verde, când lumea se apucă să claxoneze. Iar mitocănia o suportă mai uşor de când a acceptat regula „la nemţi nu există claxon, iar la români nu e semnalizare”. Cât despre pensie, nu se gândeşte la ea, deşi a împlinit 70 de ani:„Atât timp cât o să constat că am aceleaşi reflexe impecabile şi mă duce capul, o să continuu s-o fac. Pentru că sunt unul dintre puţinii care, în fiecare zi când se duc la lucru, o fac cu plăcere”.