Personalități din istoria BNR: Ioan G. Bibicescu

Cercetând galeria marilor personalități care în decursul vieții lor au avut legături cu Banca Națională a României, ne-am oprit asupra lui Ioan G. Bibicescu, figură remarcabilă a culturii și istoriei economice naționale, din nefericire prea puțin cunoscută în zilele noastre. 

Conducător al băncii centrale a statului român într-una dintre cele mai dificile perioade din istoria sa (1914-1921), Bibicescu a avut de-a lungul vieții preocupări dintre cele mai variate: ziarist de marcă, culegător de folclor, teoretician, dar și practician al domeniului economic, pasionat bibliofil.

Schiță biografică

Ioan G. Bibicescu s-a născut la 8 noiembrie 1849 [1] în comuna Cerneți [2], județul Mehedinți. Tatăl, Gheorghe Bibicu, era moșnean din comuna Colibași de Mehedinți, iar mama, Ioana, era fiica lui Ionașcu Mazilu din comuna Băltănele [3]. Părinții lui Bibicescu moșteniseră o mică proprietate în comuna Colibași, dar s-au stabilit la Cerneți, la acea dată capitala județului Mehedinți, unde făceau comerț cu produse manufacturiere și de boiangerie. În momentul în care orașul Turnu Severin a început să se dezvolte, familia lui Bibicescu s-a mutat aici, deschizându- și o băcănie și un depozit de băuturi [4].

Bibicescu a urmat primele două clase primare în comuna natală, iar pe următoarele două la Turnu Severin. Cursurile secundare le-a urmat la Liceul Carol I din Craiova, unde a fost coleg cu „poetul rozelor”, Alexandru Macedonski. Acum și-a început, de altfel, atât cariera de publicist, cât și pe cea de colecționar, încununată mai târziu cu o foarte mare și valoroasă bibliotecă și cu o colecție de monede și medalii: „Ideea acestei colecții m-a preocupat din primii ani ai tinereții mele, căci la apariția monedei naționale actuale, prin 1869 sau 1870, am avut, fiind elev al liceului din Craiova, o polemică asupra monedelor românești, dovedind unui scriitor care spunea că atunci, întâia dată, țara noastră poseda monedă – acest semn al independenței – și dovedind cu citate din Papiu Ilarian că la Viena se găseau monede de la Brâncoveanu” [5].

În anul 1870, Bibicescu a venit la București unde a urmat cursurile Facultății de drept din cadrul Universității. A plecat apoi la Paris unde a audiat cursuri de economie. Despre perioada petrecută în capitala Franței nu avem informații, dar cercetătorii sunt de acord în privința faptului că aici Bibicescu a cunoscut marile idealuri ale generației de la 1848, și-a desăvârșit pregătirea și și-a conturat personalitatea. La revenirea în țară a intrat în serviciul Primăriei București, în calitate de copist. Din această postură a intrat în redacția celui mai important ziar al vremii, „Românul”, unde a activat de la început alături de Eugeniu Carada și Emil Costinescu, colaboratorii săi de mai târziu pe tărâm economic.

La „Românul” Bibicescu a rămas timp de 12 ani (1879-1891), fiind mai întâi redactor și apoi prim-redactor. În ajunul Războiului de Independență, Bibicescu a susținut cu tărie ideea neatârnării naționale. Se pare că a organizat chiar o mișcare de protest a studenților români împotriva proiectelor marelui vizir Midhat- Pașa de a transforma țara într-o provincie turcească. După izbucnirea Războiului de Independență, Bibicescu a înființat ziarul „Dorobanțul”, care a apărut între 1877-1879 și care a constituit unul dintre principalele mijloace de propagandă și de informare asupra evenimentelor de pe teatrul de război.

Activitatea publicistică și-a continuat- o prin înființarea, alături de Frédéric Damé, a gazetei „Renașterea”, care a avut o existență efemeră, și apoi a ziarului „Unirea”, apărut între 1887-1888, unde a fost director politic. O perioadă extrem de importantă în cariera sa de ziarist a desfășurat- o timp de patru ani la „Telegraful român”, al cărui proprietar și director politic a fost.

Un liberal cu vocație

Ioan G. Bibicescu a fost înregimentat politic în Partidul Național-Liberal, ale cărui doctrină și ideologie le împărtășea. Studiile de până acum afirmă că Bibicescu a fost în mai multe rânduri deputat în Parlamentul României. După război, în 1881, Bibicescu și-a depus candidatura la colegiul IV Mehedinți, pentru alegerea sa ca deputat. La același colegiu candida însă și Mihail Kogălniceanu care demisionase din postul de ministru al României la Paris pentru a combate din țară regimul condus de Ion C. Brătianu [6].

C.A Rosetti, mentorul și protectorul lui Bibicescu, era în acel moment ministru de interne și de aceea opoziția se aștepta la acțiuni care să împiedice alegerea lui Kogălniceanu. Acest lucru nu s-a întâmplat însă, iar Rosetti, democrat convins, le-a răspuns celor care se îndoiseră de moralitatea sa: „Izbânda amicului nostru Bibicescu, față de un om de calibrul lui Kogălniceanu, ar fi fost pentru noi o înfrângere morală. Alegerea domnului Kogălniceanu pune capăt la toate aceste insinuări. Nu se mai poate spune că guvernul face deputați după bunul său plac. Aceste timpuri întunecate și arbitrare au trecut” [7].

Bibicescu a fost ales însă deputat la alegerile din 1883, când a candidat din partea colegiului III Turnu Severin. A devenit chiar secretarul Adunării Deputaților, președintele Camerei fiind C.A. Rosetti. Din Parlament își va da demisia în anul imediat următor, alături de C.A. Rosetti și alți zece parlamentari, în momentul discutării revizuirii Constituției, episod asupra căruia vom reveni.

Tot în 1883 îl găsim pe Bibicescu în calitate de fondator al Societății Presei. A făcut parte chiar din comitetul de conducere al acesteia, alături, printre alții, de Mihai Eminescu. Între 1886-1889 Ioan G. Bibicescu devine consilier și apoi ajutor de primar al Bucureștiului, în perioada în care capitala era condusă de Ion I. Câmpineanu. Din această postură a contribuit sau a asistat la realizarea unor mari obiective edilitare: canalizarea orașului, punerea în funcțiune a rezervorului de apă de la Cotroceni, a conductei de apă de la Bâcu, a Halelor Grivița etc.

Bibicescu a fost și cel care a reușit să deslușească firele atât de complicatei „afaceri Poumay”. În această perioadă Bibicescu s-a implicat și în conducerea unor societăți industriale extrem de importante pentru economia din acea epocă. Astfel, a condus în calitate de director fabrica de hârtie de la Letea, iar apoi a devenit directorul „Primei societăți pentru industria și comerțul petrolului din România” (Steaua Română de mai târziu) [8].

Din 1895 și-a legat destinul de Banca Națională

În 1895 Bibicescu a intrat la Banca Națională în calitate de director numit, iar din 1898 a devenit director ales de Adunarea generală a acționarilor. Până în 1914, când a preluat fotoliul de viceguvernator al băncii centrale, Ioan G. Bibicescu a colaborat cu cei mai importanți oameni din cadrul acesteia: Eugeniu Carada, Emil Costinescu, Anton Carp etc. A mai candidat în alegerile din 1902 pentru un post în Senat, în tandem cu dr. Constantin I. Istrati, căruia i-a și cedat în final voturile sale, în lupta împotriva conservatorului Theodor Rosetti [9].

Consiliul de Administrație al Băncii Naționale (1916)

În 1913, în momentele tensionate ale războaielor balcanice, Bibicescu nu a ezitat să își facă cunoscută poziția, dând publicității un studiu de mici dimensiuni, intitulat Les revendications de la Roumanie. Bibicescu nu s-a dezmințit nici de această dată, susținând ideile de unitate națională pe care le promovase de-a lungul întregii sale vieți. Problema unirii Dobrogei cu România era privită ca un drept natural, iar soarta românilor de dincolo de granițe trebuia să preocupe în orice moment conducerea țării.

În 1914, după moartea lui Anton Carp, Bibicescu a fost învestit prin Înalt Decret Regal în funcția de viceguvernator pentru o perioadă de un an. În 1915, acest mandat i-a fost reînnoit, pentru ca, din 1916, să conducă banca în calitate de guvernator, într-una dintre cele mai grele perioade ale existenței acesteia. Bibicescu a rămas guvernator până în decembrie 1921 când, în vârstă și cu sănătatea șubrezită, a hotărât să se retragă. A rămas în continuare director în cadrul instituției, iar Președinția Consiliului de Miniștri, la propunerea lui Mihail Oromolu, noul guvernator al Băncii Naționale, i-a acordat titlul de guvernator onorific, fiind de altfel singurul conducător al institutului de emisiune care s-a bucurat de o asemenea recunoaștere a meritelor sale [10].

Ioan G. Bibicescu a murit la 2 mai 1924 la București, soția sa, Alexandrina, fiindu-i alături până în ultima clipă. Banca Națională a României i-a organizat funeraliile la București și la Turnu Severin, unde a fost îngropat conform propriei dorințe. La înmormântare au participat, pe lângă reprezentanți ai guvernului, Parlamentului și Băncii Naționale, o mulțime impresionantă. Toate marile ziare ale timpului i-au dedicat articole omagiale și, indiferent de culoarea politică, au subliniat opera pe care Bibicescu a înfăptuit-o în timpul vieții.

Gazetar, folclorist, istoric, bibliofil

În calitate de gazetar, Bibicescu s-a aplecat asupra celor mai importante probleme economice, sociale și politice ale țării. Una dintre cele mai constante preocupări ale sale era soarta românilor aflați sub dominație străină. De aceea, la toate ziarele unde a lucrat a întreținut o rubrică permanentă care se intitula „De peste munți” și unde a vorbit fără preget despre soarta românilor din Ardeal, despre acțiunile acestora și despre sprijinul pe care patria-mamă era obligată să li-l acorde.

Mai mult decât atât, Bibicescu a făcut parte din Liga pentru unitatea culturală a românilor și, pentru că știa prea bine că vorbele fără o acoperire în fapte sunt pură demagogie, a sprijinit financiar gazetele (printre ele „Familia” din Oradea, „Albina” din Sibiu, „Gazeta de Transilvania” din Brașov), școlile și bisericile românești din Ardeal. Din dragostea sa față de ceea ce însemna românimea în general s-a născut și lucrarea „Poezii populare din Transilvania”, o culegere de folclor la care a lucrat mai bine de 12 ani și care a fost editată în anul 1893 [11].

Bibicescu a început să culeagă poeziile populare din Transilvania probabil în anul 1881, când a început să meargă la cure balneare în satul Vâlcele, județul Trei Scaune. An de an el și-a îmbogățit colecția, fără a avea intenția să o tipărească. I-a prezentat- o însă în manuscris lui Bogdan Petriceicu Hașdeu care a făcut referiri laudative la ea în monumentala sa lucrare Etimologicum magnum Romaniae.

Nu doar folclorul a fost un punct de atracție pentru Bibicescu ci, în egală măsură, și istoria. Această pasiune, care l-a mistuit toată viața, l-a determinat să scrie o lucrare extrem de documentată despre Revoluția de la 1848 și să colecționeze pentru impresionanta sa bibliotecă toate cărțile pe care le întâlnea și care se refereau, într-o formă sau alta, la români și la teritoriile locuite de aceștia. O latură cu totul deosebită a personalității lui Ioan G. Bibicescu a constituit- o aceea de pasionat bibliofil. De-a lungul vieții Bibicescu a adunat o valoroasă colecție de carte având „o omogenitate tematică excepțională și o valoare istorică de netăgăduit” [12].

Astfel, a rezultat o bibliotecă cuprinzând între 30 000 și 40 000 de volume, între care se găsesc lucrări de o valoare excepțională. Această bibliotecă a fost donată conform dorinței lui Bibicescu, orașului Turnu Severin. Alături de bibliotecă Bibicescu a donat și importanta sa colecție de monede și bilete de bancă, care trebuia să facă parte integrantă din donația sa. Din nefericire, dorința nu i-a fost respectată, în perioada comunistă această colecție fiind transferată de la Biblioteca din Turnu Severin la muzeul din localitate, unde i s-a pierdut urma [13].

Teatrul din Drobeta-Turnu Severin (azi, Biblioteca I.G. Bibicescu)

NOTE

1. Asupra datei de naștere a lui Ioan G. Bibicescu planează mai multe incertitudini. În cele câteva studii care-i sunt dedicate și care au apărut în perioada interbelică data nașterii este cea precizată mai sus. La moartea sa, la 2 mai 1924, ziarele vremii au vehiculat însă mai multe date ale nașterii, respectiv 8 noiembrie 1848 și chiar august 1850.
2. La începutul secolului al XIX-lea, la Cerneți Tudor Vladimirescu a avut o moșie și o culă.
3. Ioan G. Bibicescu a mai avut doi frați mai mici: Băluț Bibicescu (1855-1947) și Ștefan Bibicescu care se pare că a murit de tânăr, într-un accident feroviar; pentru detalii vezi Ileana Roman, I.G. Bibicescu sau viața ca operă, Drobeta-Turnu Severin, Editura Prier, 1998.
4. Societatea culturală Teatrul orașului Turnu Severin și Biblioteca I.G. Bibicescu. Dare de seamă 1926, Turnu Severin, Insitutul Grafic Ramuri, 1926, nenum.
5. Statutele Societății culturale I.G. Bibicescu din Turnu Severin în „Monitorul Oficial” nr. 86 din 22 iulie 1921; debutul jurnalistic s-a produs în ziarul „Adevărul”, condus de D. Bancov, care a apărut la Craiova între 1867-1869.
6. Virgil Tătaru, Studiu introductiv în Ioan G. Bibicescu. Corespondență, Drobeta –Turnu Severin, f.e., 1996, p.28.
7. Apud ibidem, p.29.
8. Victor Slăvescu menționează aceste amănunte, afirmând că la cea de-a doua societate a îndeplinit funcția de director timp de cinci ani, până în 1895.
9. Ileana Roman, op.cit., p.53.
10. Bibicescu a coordonat pe rând, în calitate de director, viceguvernator, guvernator, respectiv guvernator onorific, activitatea următoarelor servicii ale B.N.R.: 1895-1898 – Serviciul Depozite; 1898-1910 – Serviciul Fabricarea și Controlul Biletelor; 1910-1912 – Serviciul Secretariat; 1912-1913 – Serviciul Secretariat și Serviciul Fabricarea și Controlul Biletelor; 1913-1916 – Serviciul Secretariat; 1922-1924 – Serviciul Scont (Arhiva Băncii Naționale a României – în continuare se va cita Arhiva B.N.R.) , fond Secretariat, dosar 1/1882, f.368.
11. I.C. Chițimia, I.G. Bibicescu și folclorul Transilvaniei în I.G. Bibicescu, Poezii populare din Transilvania, București, Editura Minerva, 1970, p.IX-X.
12. Dan Buciumeanu, Comori de carte veche românească și străină. Catalogul colecțiilor speciale ale Bibliotecii I.G. Bibicescu, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1996, p.12.
13. Ileana Roman, op.cit., p.187.