Nicolae Labiş, poezie si zbucium

Supranumit de cãtre criticul Eugen Simion “buzduganul unei generaţii”, Nicolae Labiş a fost o personalitate fulgerãtoare şi un talent de excepţie, stins prea devreme, dar care ne-a oferit moştenirea sensibilitãţii şi geniului sãu poetic prin care a încercat recuperarea vechilor valori, a esenţei artistice supuse dezagregãrii de cãtre noua ideologie. Labiş a simţit cum politicul sugrumã literatura şi a luptat pentru repunerea în drepturi a poeziei ca mesaj al libertãţii şi reînnoirii.

Fişã biograficã:

1935 2 decembrie. Se naste Nicolae Labis, în Poiana Mărului, comuna Mălini, raionul Fălticeni, judetul Suceava (pe teritoriul fostului judet Baia). Mama, Ana-Profira, învătătoare, este din Topolita, sat vecin cu Humulestii, si bunica ei, Zamfira Blendea, era înrudită cu Stefan sin Petrea Ciubotariul, tatăl lui Ion Creangă.

1942-1946 Scoala primară în satul natal (în clasa mamei), apoi, în refugiu, în comuna Mihăilesti, satul Văcarea (lângă Câmpulung Muscel), unde va urma clasa a III-a, obtinând numai note de 9 si 10. Colegii de atunci îsi amintesc că scria poezii si scenete si îi plăcea să apară în public ca recitator.

1946-1951 Se înscrie la Liceul "N. Gane" din Fălticeni. În 1949, trimite "Scânteii Tineretului" Slove de ziar si la Posta redactiei se observă că tânărul corespondent are "mult simt artistic". În noiembrie, acelasi an, începe să scrie (pe un caiet de scoală, descoperit 30 ani mai târziu) nuvela Cărări Jpre victorie. În august 1950 (la 15 ani), poezia Muntele cântă, din caietul pe care l-a intitulat Cântecul unui adolescent, este trimisă "Vietii românesti".

1950 noiembrie. Consfătuirea tinerilor scriitori moldoveni. Prezent ca o "minune locală", el uimeste pe cei de fată prin cultura vastă, solidă si se impune tuturor prin severă stăpânire de sine. La festivitatea finală recită propria sa poezie, Fii dârz si luptă, Nicolae!

1951 mai. Seria succeselor continuă. Bucuresti, Concursul de limba si literatură română, matematică si fizică, faza pe tară. Elevul de la Fălticeni obtine premiul I la limba română. 1951 iunie. Debut bucurestean:Gazeta de stradă apare în "Viata românească", nr. 6.

1952 ianuarie. Transferat la Liceul "M. Sadoveanu" din Iasi. Conducător al cenaclului literar din scoală. Aici, Labis îl cunoaste pe George Mărgărit, poet si publicist de autentică finete intelectuală, a cărui prietenie 11 va însoti toată viata. Continuă seria "prelucrărilor", de această dată din Lenau (pornind de la varianta literară făcută de Stefan Siklody) si două traduceri vor apărea în "Iasul nou".

1952 15 septembrie. În urma unui examen de admitere, Nicolae Labis intră la Scoala de literatură "Mihai Eminescu" din Bucuresti. Labis este redactor la sectorul de poezie din redactia "Anilor de ucenicie", revista Scolii.

1953 februarie. Pus în discutia colectivului pentru "abateri de la morala si disciplina Scolii".

1951-1954 O extrem de întinsă productie lirică, găzduită în principalele publicatii culturale si literare ale vremii, vă rămâne doar acolo, întrucât nici Primele iubiri, nici Lupta cu inerlia, si nici una dintre editiile apărute între 1958 -1985 nu o vor retine.

1954 octombrie. În "Viata Românească":Moariea căprioarei. Se înscrie la Facultatea de filologie, dar o părăseste după un semestru.

1955-1956 Anii în care sunt scrise piesele lirice majore din creatia poetului. Multe dintre ele, desi publicate în reviste, nu intră în sumarul Primelor iubiri.

1956 martie. Conferinta pe tară a tinerilor scriitori la care Labis rosteste un cuvânt exemplar.

1956 10 decembrie noaptea. Este accidentat de un tramvai în statia de vis-ă-vis de Spitalul Coltea. Va dicta prietenului său Aurel Covaci cele 11 versuri dintre care primul este:"Pasărea cu colt de rubin...". Luni, 24 decembrie, ora 12.00, la adunarea de doliu de la Casa Scriitorilor vorbesc Eugen Jebeleanu, Gheorghe Tomozei si Paul Georgescu, iar Paul Anghel citeste Moartea căprioarei. Este înmormântat la cimitirul Bellu după ce convoiul face un ocol prin fata mormântului lui Mihai Eminescu.

1958 Început de an. Apare “Lupta cu inertia”.

Universul poetic

“Oi îndura, gândind ce-o să urmeze.Când urci pe munte, truda ţi-o înfrângiVisând la piscuri, nalte metereze”. (“Geografia timpului”)

Poezia lui nu poate fi încadratã într-un curent anume. Cel mult putem sã-l clasificãm drept inauguratorul generaţiei şaizeciste, dar despre teme propriu-zise se poate vorbi mai greu întrucât lirismul sãu se traduce mai degrabã printr-o fluiditate extraordinarã a expresiei, o curgere perpetuã de emoţii care sublimeazã experienţele biografice, un romantism care purificã şi pe el şi pe cititori. Fluiditatea sentimentelor se întrevede şi în structura frazelor, acestea fiind caracterizate de versificaţie liberã, exprimare abruptã, exploatarea vorbirii informale. În limbaj gãsim intimidate, afectivitate, energie, vigoare, toate încadrate într-un proces de autocunoaştere care integrezã toate materialele stilistice la îndemânã. De aceea poate cã forţa artisticã şi didacţicã a lui Labiş rezidã în primul rând nu atât în dezlanţuirile de replici cât în valurile interioare care le provoacã, pentru cã versurile devin pânã la urmã oglinda unui destin pe care poetul vrea sã şi-l reveleze.

“Dar nu ştiam că nimeni n-are să poată ştergeVăpăile din inimi, acest pojar nestins, Că pe cărări de sticlă alături ne vor mergeIdeile, îmbrăţişate strâns”. (“Primele iubiri”)

Odatã alese anumite cuvinte, atitutini, trãiri, explorarea va fi condiţionatã de acestea. Poezia lui Labiş se cautã pe sine, el se cautã pe sine prin ea şi niciun factor potenţial de cunoaştere nu este sacrificat în favoarea metaforei. Mediul poetic se dezvoltã şi sub forma unei ambivalenţe:pe de-o parte spaţiul nord-moldovenesc, poezie popularã, Sadoveanu, pe de alta Bucureşti, Rimbaud, Villon. Tradiţie şi modernitate într-o sintezã sufleteascã ce încearcã sã depãşeascã prin vers istoria şi sã elibereze poezia de poverile politicului. Care sunt noile idei, care sunt noile direcţii, cum pot fie le întruchipate artistic? Asta se întreabã poetul, dornic sã creeze în istorie şi politic o sferã proaspãtã a libertãţii.

“Copiii cresc şi unii se despartDe cei ce le-au dat viaţa din iubire.Plecãrile din tine-n alte lumiSă nu le iei nicicând drept despãrţire.Când eu gresesc ori mă stropesc noroaie, Mă chemi si eu la tine vin tiptil, Si-n foşnetul luminii din frunzişuriMă faci din nou nevinovat copil”. (“Incheiere”)

Dacã în prima etapa creative (“Primele iubiri” îndeosebi) predominã o tratare mai mult exterioarã a actualitãţii, un patos oarecum golit de conţinut, un proiect uman-realist, o impersonalitate uneori monotonã, ulterior poetul se va interiorize în vederea cautarii unui sens. Spiritul alterneazã între prãbuşire, aneantizare, dezechilibru acut şi pacificarea cu universal, absenţa tulburãrii, regãsirea echilibrului. Poezia devine o manifestare spontanã a spiritului.

“Aripa mea se izbeste mereu de zãbrelele nemarginiriiSi parcã-i un veac de când zbor, Azi, înainte de-un nou şi sãlbatic avânt, Vreau ca sã cânt cântecul meu de-nceput.” (“Cântec de început”).

Vitalitate şi reflexivitate în aceeaşi cãutare avidã, în aceeaşi confesiune nãscutã din marile întrebãri şi nelinişti;abis şi ceresc în aceleaşi versuri în care suflã un destin care se purifica pe drumul erorii necesare înţelegerii. Labiş ne pune în faţã dilemele umane fãrã teama cã ele vor suna prosaic, creând astfel un dialog mai intim cu cititorul. Totodatã comunicarea se realizeazã şi prin apelul la vechile valori:integrarea eminescianã în natura care transformã viaţa într-un spectacol cosmic, universal sadovenian al copilãriei, glasul pãmântului lui Rebreanu.

“Indrăgit ca o mireasă, duşmănos ca o sudalmă, Chica vântul ţi-a-ncâlcit-o, veacuri-veacuri, monoton, Tu, pământ al ţării noastre, pătimaş cuprins în palmă, Încălzit cu buze aspre de tot neamul lui Ion”. (“Pãmântul”)

Apare în poezia sa o coexistenţã a copilãriei cu maturitatea, care intervine premature dare este verificatã mereu de vârsta imaculatã. Existã mereu o tendinţã de a elogia copilãria, dar şi o angoasã care se opune. Cele douã momente ale vieţii sunt însã inseparabile, în ciuda conştinetizãrii realului crud care intervine în puritatea fragilã şi vrea sã o înlocuiascã cu necesitatea imediatã. Tensiunea poate fi şi expresia antitezei între cruzime şi compasiune, la nivel individual şi social.

“Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea...Tu, iartă-mă, fecioară-tu, căprioara mea!Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!” (“Moartea cãprioarei”)

Ce lipseşte la poetul nostru este lirica eroticã purã. Iubirea apare ca o aşteptare, o dorinţã, un cuvânt, dar niciodatã sentimental nu este explicit. O viziune dulce-amãruie a jocului dragostei substituie partenerul puternic individualizat capabil sã ofere posibilitaea unei comuniuni desãvãrşite. Independenţa are o pondere mult mai mare în relaţiile umane, pentru cã individual se focalizeazã mai degrabã pe cãutarea unui adevãr mai presus de afecţiune.

“Arde o stea între multele stele, Arde pe ceruri şi pe drapele, Capăt de osie-roşie stea-Osia trece prin inima mea.Lumea-mi se-nvârte pe osia durăÎn anotimpuri de frig şi căldură, Şi când furtunile mă bântuiesc, Cerbii şi vulturii mei o privesc”. (“Primele iubiri”)

O pulsaţie aparte a poeziei lui Labiş este cea a nesupunerii, care provoacã nevoia de a construi ceva în cinstea libertãţii, care trebuie mereu sã se afle deasupra nesubordonãrii. Arta este o formã de a depãşi suferinţa, rãzbunând realitatea. Dar este o artã în acţiune, nu doar o contemplare.

“Tu, prometeu român, purtând alt mitCând ridicat pe cea mai-naltă turlă, Cu glas profetic, domnului despot, De-ai să mai poţi clădi la fel minune, I-ai dat răspunsul răzvrătit:-Mai pot!” (“Meşterul”)

În volumul nr. 2, “Lupta cu inerţia”, se contureazã mai clar cãutãrile şi interiorizãrile. Epicul scade pânã la confesiunea purã, meditaţia romanticã. Trezirea din inerţie se produce prin explorarea internã, care aduce elemente noi la suprafaţã. Spiritual se aflã într-o permanentã transformare, la fel ca natura şi poezia care se reunesc între tradiţie şi modernitate.

“Sub zenitAm să fiu fericitCând cineva, Descifrându-mi litera şi inima mea, Va putea fi privitRâzând, ori rânjind, Ori plângând”. (“Confesiuni”)

Scufundat într-un infern al introspecţiei, poetul nãzuie spre necunoscut. Transpare şi o senzaţie a unei linişti nenaturale, care contravine elanului vital. Trecutul devine mai apãsãtor, persoana de înstrãineazã de sine, moment în care intervine iar copilãria, cea cu sensibilitatea autenticã. Rãul este atât exterior, social, cât şi interior, cel al imperfecţiunii fiinţei. Existenţa este în pericol pentru cã se pierde duhul idilic al copilãriei.

“Şi totuşi, ceva mai lipseşte. Flămând, Inima încă-mi mai bate, cerând.Lipseşte o floare, neînflorităNici în somnu-mi adânc, Nici în munca-mi grăbită”. (“Lupta cu inerţia”)

Zbuciumul se cautã mântuit, se doreşte liniştea, dar liniştea creatoare, insuflatã de vitalitate. Destinul poetului este între élan şi pieire, între vitalism şi tragism. Se resimte o dorinţã accentuatã de înţelegere, de explicare. Versurile, ca şi viaţa, surprind în mare masurã momente şi gânduri consumate şi consumatoare. Funcţia terapeuticã a reprezentãrii poetice nu se implineşte niciodatã la modul absolut, pentru cã toatã aceastã trãire condensatã a vieţii şi poeziei stã sub semnul unei linişti de suprafaţã.

“Pentru ce-am plecat, Unde mă îndrept?S-au întunecatSensurile-n piept, Dar o flacărăMă cheamă acoloSub straturi de neaŞi vreau să treacăLiniştea mea”. (“Dor”)

Peisajul lãuntric devastat, care anticipeaza sfârşitul, dezvãluie încercarea de motivare şi de depãşire a limitelor tragice care se impun odatã cu trãirea intensã.

“Si, re-nviat o clipã de-un nevãzut indemn, Iti pare cã zbura-va din nou, ultima oarã, Spre un cimitir mai sobru şi mai demn.” (“Albatrosul ucis”).