Nicolae Grigorescu, pictorul Războiului de Independență. „Eu aleg, nu corectez. Fac ce-mi place mie, ce corespunde sufletului meu”

Nicolae Grigorescu a surprins în tuşe groase şi subţiri tot ce este mai de preţ pentru un popor: istoria, credinţa şi oamenii lui. A pictat bisericile, soldaţii şi ţăranii români. Munca lui i-a adus faima, dar numai pe podiumuri, în discursuri publice şi în editoriale de presă. Susţinerea financiară n-a venit şi-a fost forţat să părăsească ţara.

Nicolae Grigorescu s-a născut pe 15 mai 1838, în satul Pitaru, comuna Potlogi din judeţul Dâmboviţa. Era cel de-al şaselea copil din cei şapte pe care familia Ion şi Ruxandra Grigorescu îi avea. Micul Nicolae avea doar cinci ani când tatăl lui a murit, lăsându-i pe cei mici cu lipsuri şi nevoi. Mama, croitoreasă de meserie, a considerat că le va fi mai bine copiilor la Bucureşti, aşa că, în scurt timp de la moartea tatălui, întreaga familie pleacă la Bucureşti, unde se stabileşte la o rudă apropiată din Mahalaua Cărămidarilor. „... Din umbra aceasta, din cuibuşorul acesta ascuns în fundul unei mahalale din marginea Bucureştilor s-a ridicat marele Grigorescu... Singur s-a ridicat. Era un copil delicat, sfios, care se uita în juru-i cu ochii pururea proaspeţi ai nevinovăţiei, ai acelei naivităţi divine care a fost farmecul puterii lui şi care niciodată nu l-a părăsit“, îl descria mai târziu Alexandru Vlahuţă.

Cea mai fericită zi

Copilăria şi-a petrecut-o vrând, nevrând printre artişti – unchiul şi fratele său pictau biserici. Cât era prea mic, de era nevoit să stea acasă, Ruxandra, mama lui, l-a învăţat să scrie şi să citească. Apoi, când s-a mai mărit, pe la zece ani, s-a băgat în ucenicie la un iconar celebru la acea vreme: Anton Chladek. A stat doi ani la el, unde a cunoscut oameni din înalta societate, dar mai ales fineţea realizării miniaturilor. După doi ani s-a întors acasă, pregătit să devină stâlpul familiei: „[...] am început să fac singur iconiţe. Era vară. Duminica mă duceam la obor. Îmi aşterneam hăinuţa jos, îmi întindeam marfa pe ea şi-mi aşteptam muşterii, ca orice negustor. Treceau femei sărace, oameni de la ţară, mă întrebau cine le-a zugrăvit, le spuneam că eu... şi cumpărau, bieţii oameni, ziceau că-s icoane cu noroc, de la copil nevinovat. Doamne, cu ce bucurie am venit eu acasă după cea dintâi afacere a mea! Făcusem vreo zece sorcoveţi, şi când i-am pus mamei în mână, s-a uitat la bani, apoi la mine, şi m-a întrebat îngrijată de unde-s — că eu lucrasem pe ascuns icoanele. Când i-am spus, m-a sărutat, a dat să zică ceva, şi s-a întors repede cu faţa spre fereastră, că-i venea să plângă. Aceea a fost, poate, cea mai fericită zi din viaţa mea. Eram mare -aduceam parale în casă, bucurie la ai mei, cu munca mâinilor mele... Cine mai era ca mine!“, îşi amintea peste ani Grigorescu.

Semnat, NICU

Mâna de artist începe să i se formeze, iar oamenii bisericii îl angajează la început pentru diferite picturi. Mici icoane sau picturi murale din acea perioadă el avea să le semneze simplu, într-un colţ: NICU. Una dintre primele sale mari lucrări a fost la mănăstirea Zamfira din Prahova. Acolo s-a îndrăgostit prima dată şi tot acolo şi-a cunoscut mentorul spiritual, bătrânul călugăr Isaia. Despre mica romanţă, pictorul povesteşte: „Eram de 15 ani când meşterul care zugrăvea biserica de la Zamfira m-a luat cu el să-i fac sfinţii de la catapeteasmă. Acolo, am cunoscut o fetică tot aşa cam de vârsta mea. Foarte frumoasă. Avea nişte ochi mari, albaştri, şi-n toată figura o expresie dulce, de-o cuminţenie îngerească. Şi, nu ştiu cum, că ne-am împrietenit. Seara, când isprăveam de lucru, ne întâlneam în grădina bisericii. Era vară, linişte, frumos ca-n vis”. Tânărul artist o îndrăgeşte atât de mult pe fată încât ea ajunge să fie pictată, lucru observat chiar de meşterul zugrav: „Bravo, mă băiete, să trăieşti! E cel mai frumos înger pe care l-ai făcut tu. Leită Măriuca popii, da parcă-i şi mai frumoasă aici”.

Agapia, trei ani şi-o capodoperă

 „Toată noaptea visam numai îngeri şi scene religioase. Erau zile în care tot ce făceam, tot ce făcusem mi se părea trist, fără viaţă, fără armonie, şi atunci îmi venea să las toate baltă şi să plec în lume“. Cu toate că uşile închise de care se lovea în încercările sale de a obţine o bursă erau dese, iar pictura bisericească nu o mai vedea decât ca pe o modalitate de a obţine bani, perioada petrecută la mănăstirea Agapia a fost definitorie pentru arta sa. „Trei ani frumoşi în acest loc retras, al cărui nume înseamnă iubire. Toată întârzierea, toată vremea asta de aşteptare, petrecută în ruga cea mai curată a muncii, s-ar zice că e un noviciat — o pregătire a sufletului pentru a putea intra în tainele artei“, spunea Vlahuţă.

Pe 2 aprilie 1858, Nicolae Grigorescu semna contractul. Misiunea: pictarea întregii Scripturi. Timp de aproape trei ani, pensula lui a prins stilul Renaşterii – liniile, formele şi culorile lui Tizian, da Vinci sau del Sarto pot fi identificate cu uşurinţă. Şi nu acesta este motivul pentru care pictura murală în ulei mănăstirii Agapia este atât de specială. Aura magică şi-o capătă prin prisma chipurilor, căci Grigorescu găseşte sfinţii printre ţărani şi printre oamenii bisericii – cu riduri, cu piele arsă de soare, cu mâini muncite. „[…] cutare măicuţă, uitată de vremi, slabă, cocoşată şi zbârcită ca un hrib, cată azi cu jale la sfânta Varvara, îşi vede tinereţea ei acolo, aidoma gura şi ochii ei de-acum cincizeci de ani, şi zice oftând: «Mare dar ş-aista, Doamne. Eu am să fiu oale şi ulcele, ş-aici... tot aşa am să stau»...“, spunea Grigorescu despre muzele sale.

La întâlnirea cu mănăstirea Agapia, oricărui vizitator i-ar fi greu să creadă că toată acea măreţie a fost realizată de mâinile unui tânăr de 20 de ani, care nu calcase în viaţa lui într-un muzeu. El spunea că „icoana cea mai credincioasă, dacă-i făcută cu răceală, dacă n-are aer, spaţiu şi ceva din vibrarea intimă a sufletului prin care a trecut, nu-i decât o fotografie colorată. Sinceritatea lucrează întocmai ca natura – fără compas şi fără cumpănă“. Conform documentelor vremii, pictorul a primit ultima tranşă de bani pe 7 mai 1860, urmând ca până la plecarea sa la Paris, în toamna lui 1861, să mai realizeze o altă operă bisericească de mare anvergură: biserica Puchenii Mari. Doar icoanele au mai supravieţuit timpului; pictura murală s-a degradat din cauza intemperiilor, iar restauratorii nu au fost aleşi pe măsura artisului original. Grigorescu şi-a pus semnătura şi pe icoanele de la biserica din Băicoi sau mănăstirea Căldăruşani – aici există una dintre cele mai complexe icoane din România, „Duminica tuturor sfinţilor“. După biserici, războaie, expoziţii, Paris şi Bucureşti, Nicolae Grigorescu se retrage spre sfârşitul vieţii la Câmpina, mai aproape de natură. A luat la pas împrejurimile şi a pictat cu veridicitate specificul românesc de la sat, cu tot praful drumului şi toată truda ţăranului. Acolo, în atelierul său, astăzi devenit casă memorială, Grigorescu s-a stins din viaţă pe 21 iulie 1907.

Citește continuarea pe adevărul.ro

Mai multe