Napoleon al III-lea – Împăratul Uitat

Franţa modernă este opera unei serii de lideri – împăraţi sau preşedinţi – care începe la sfărşitul secolului al XVIII-lea cu Revoluţia Franceză, în speţă cu Napoleon I, şi se termină în anii ’60 cu Charles de Gaulle. Între aceşti conducători care au schimbat faţa Franţei există unul pe care însă istoria franceză l-a uitat sau, cel puţin, încearcă să-l uite:Napoleon al III-lea.

În ciuda meritelor reale pe care le-a avut în procesul de dezvoltare a Franţei, politica sa externă deficitară – care a culminat cu războiul franco-prusac şi pierderea Alsaciei şi Lorenei – a făcut ca ultimul împărat al Franţei să fie aruncat într-un con de umbră şi dispreţ.

Ultimul moştenitor al marelui Napoleon

Napoleon al III-lea, născut în 1808, era cunoscut, înainte de a deveni împărat, sub numele de Ludovic-Napoleon, fiu al lui Louis Bonaparte, fratele lui Napoleon I. Tatăl său a fost, pentru câţiva ani, Rege al Olandei,   înainte ca acest stat să fie anexat Franţei. Ludovic-Napoleon a crescut în Elveţia şi Germania, iar în tinereţe a locuit în Italia, unde s-a implicat în acţiunile Carbonarilor, o grupare care lupta împotriva dominaţiei austriece asupra Italiei de Nord. Această relaţie cu mişcarea de eliberare italiană va avea ulterior un efect asupra politicii sale externe, când va sprijini războiul italian împotriva Austriei.

În timpul Monarhiei din Iulie (nume dat perioadei dintre 1830 şi 1848, când Franţa era condusă de regele Louis-Philippe), s-a conturat o mişcare bonapartistă care urmărea restaurarea unui Bonaparte pe tronul Franţei. Conform legii succesiunii, fiul său, cunoscut ca Napoleon al II-lea, era moştenitorul legitim, însă acesta era ţinut prizonier la curtea austriacă. Astfel, nepotul fostului împărat, Ludovic-Napoleon, intră în vizorul bonapartiştilor, şi cu sprijinul acestora va organiza mai multe tentative (eşuate) de lovitură de stat.

Noul Imperiu

După alungarea regelui în 1848 s-a constituit A Doua Republică franceză, iar alegerile din decembrie au fost câştigate, cu o majoritate impresionantă (75%), de Ludovic-Napoleon. Iniţial, el s-a bucurat atât de sprijinul partidei monarhiste (care însă vedea în el doar un lider temporar până la viitoarea restauraţie a Bourbonilor), cât şi de majoritatea muncitorilor.

Însă în urma unui conflict cu parlamentul, prinţul-preşedinte a iniţiat o lovitură de stat, pe 2 decembrie 1851, în ziua aniversării a 47 de ani de la încoronarea ca împărat a unchiului său. În ciuda intențiilor lui Ludovic Napoleon, lovitura de stat s-a încheiat cu o baie de sânge pe străzile Parisului. Exact un an mai târziu, la 2 decembrie 1852, era instaurat cel de-al doilea imperiu. Preşedintele Louis-Napoleon a devenit Împăratul Napoleon al III-lea, deţinând astfel distincţia unică de a fi atât primul preşedinte titular al Franţei, cât şi ultimul ei monarh.

Primii ani ai celui de-al doilea imperiu au stat sub semnul unei conduceri autoritare care i-a adus foarte multe critici lui Napoleon al III-lea. Mişcării de opoziţie i s-au alăturat chiar şi scriitori importanţi, precum Victor Hugo (e cunoscut pamfletul său, Napoleon le Petit) sau Emile Zola. Ulterior, împăratul şi-a schimbat politica într-o direcție ceva mai liberală pentru a detensiona relaţiile cu opoziţia.

Din nefericire pentru Napoleon al III-lea, domnia lui „începe și se termină prost” (Lucian Boia, Napoleon III cel neiubit, p. 21). Ea începe cu lovitura de stat care a dat impresia instaurării unui regim autoritar, represiv, și se termină cu dezastruoasa înfrângere de la Sedan.

 Opera – un Paris magnific şi începutul conflictului cu Germania

Cele mai mari merite ale conducerii sale țin de domeniul economic şi industrial, Franţa cunoscând în anii imperiului o dezvoltare fenomenală.  Totuşi, principala sa moştenire este Parisul. Capitala Franţei, aşa cum o ştim noi astăzi, cu clădirile neo-clasice impresionante şi bulevardele largi, este rezultatul operei de modernizare dictate de Napoleon al III-lea.

Însă dacă pe plan intern politica napoleoniană a avut rezultate bune, aproape toate acţiunile franceze pe plan extern au fost un eşec. Deşi Napoleon al III-lea susţinea că „imperiul înseamnă pace”, el s-a implicat în numeroase conflicte, atât în Europa, cât şi pe celelalte continente. Împăratul a fost un susţinător al principiului naţionalităţilor, sprijinind astfel mişcările de unificare din Italia şi Prusia. Acest lucru însă a ajuns să se întoarcă împotriva lui, căci Germania unită s-a dovedit a fi cel mai mare duşman al Franţei, şi i-a şi adus sfărşitul ultimului împărat – Napoleon al III-lea pierde conducerea Franţei după înfrângerea dezastruoasă din 1870.

În urma războiului cu Prusia, Franţa a pierdut Alsacia şi Lorena, iar acest eşec, cu un ecou extraordinar în mentalitatea colectivă franceză, i-a asigurat lui Napoleon al III-lea dispreţul naţiunii şi uitarea. Nici astăzi ultimul monarh al Franţei nu se bucură aproape deloc de popularitate, situându-se mai degrabă la polul opus faţă de panteonul de eroi francezi în fruntea căruia se află unchiul său.

De citi:Lucian Boia, Napoleon III cel neiubit, Humanitas, București, 2008