Mustafa Kemal Atatürk - «Părintele turcilor»

Dacă un turc și nu unul oarecare, ci chiar „Părintele lor” – Atatürk – a ajuns să gândească astfel: „Există două mijloace cu ajutorul cărora se poate obține fericirea: cu arma și cu plugul... Dar mâna care ridică arma obosește, în timp ce mâna care ține plugul se întărește în fiecare zi...”, înseamnă că ceva important s-a schimbat în concepția acestora despre lume și viață.

Kemal – „excelent”

Mustafa, fiul lui Ali Riza, fost ofițer, funcționar vamal, iar mai apoi negustor de lemne, și al lui Subeide Hanum, o femeie simplă, dar cu o viață interioară bogată, rămasă însă sub credința severă a islamului, s-a născut în anul 1880, la Salonic, în cartierul turcesc „într-o lume închisă, retrasă, tradiționalistă... în care zbuciumul timpului pătrundea foarte puțin în liniștea casei...” Educația familială severă, tradiționalistă a copilului a fost făcută totuși cu dragoste și responsabilitate. Însă, într-o zi, pe neașteptate, tatăl a murit. Mama, strâmtorată, a plecat curând cu fiul și fiica sa, la un frate care avea o mică moșie în apropiere de Salonic.

Timp de doi ani Mustafa a făcut acolo fel de fel de munci specifice vieții la țară. Atunci, mușchii, trupul și mai ales sufletul i s-au întărit, a avut destul timp ca gândurile și visele sale să aibă frâu liber... După vreo doi ani, mama i-a spus că poate să-și urmeze din nou școala la Salonic. Curând, după aceasta, a ajuns elev la Școala Militară. Acolo s-a remarcat mai ales la matematică, așa că profesorul i-a spus Kemal, ceea ce însemna „Excelent!”. Așa avea să fie înscris de acum încolo în actele de identitate: Mustafa Kemal. Trecând cu succes cursurile inferioare ale Școlii Militare, a continuat la Institutul de cadeți de la Monastâr. Și acolo a fost un elev remarcabil.

După absolvirea acesteia a dat examen la „Harbije”, Academia Militară de la Istanbul. Era tânăr, avea douăzeci de ani, era sublocotenent, își iubea țara. Contactul cu capitala, cu înalta școală, i-a dat posibilitatea să vadă nu numai splendoarea, dar și decăderea marelui oraș, dar și faptul că țara sa, Imperiul Otoman, trosnea din toate încheieturile, că devenise „omul bolnav de pe Bosfor” și că „decesul său definitiv nu părea decât o chestiune de timp”.

Ofițer superior implicat în politică

După doi ani de studii la Academia Militară, evidențiindu-se, a urmat încă un an clasa de stat major. Obținea astfel gradul de căpitan și considera că este gata să-și slujească țara. Tot pe atunci a intrat în contact cu mișcarea naționalistă a junilor turci, cu generația care era conștientă că e nevoie urgentă de reforme, de înlăturarea absolutismului perimat și mai ales introducerea unei constituții după modelul democrațiilor occidentale.

Dar, la încheierea cursurilor și în așteptarea numirii la posturi, membrii conspirației secrete de la „Harbije” au fost descoperiți. Tinerii ofițeri au fost arestați. După luni grele de așteptare, generalul Risa Pașa, directorul Harbijei, a obținut de la sultan iertarea foștilor săi elevi. Au fost deci eliberați, dar trimiși în surghiun în unități îndepărtate ale imperiului.

Așa a ajuns tânărul căpitan Mustafa Kemal în garnizoana de la Damasc. De acolo, ca să înăbușe o răscoală locală, în fruntea regimentului său de cavalerie a străbătut, în lung și-n lat, Siria și Palestina. Dar, între timp, lupta politică secretă împotriva absolutismului sultanului Abdul Hamid n-a încetat. Salonicul a redevenit centrul mișcării politice.

La Damasc, Beirut, Jaffa, Ierusalim, căpitanul Mustafa Kemal găsise tovarăși de idei și a încercat formarea unor celule revoluționare. Din păcate, acestea n-au avut aderență la mase și s-au redus la conducători. Dorind să scape de sentința de exil, Mustafa Kemal și-a căutat protectori care să-l ajute pentru un transfer. În secret, el a plecat la Salonic. Acolo a luat legătura cu comitetul mișcării revoluționare și a încercat să formeze celule ale acesteia.

La Istanbul s-a aflat însă de prezența sa nepermisă la Salonic și s-a dat ordin să fie arestat. Prevenit, Mustafa Kemal s-a întors imediat la garnizoana din Damasc. Dar și acolo se primise ordinul de arestare. Ajutat de un prieten, el și-a continuat drumul la Birseba, pe frontul din Peninsula Sinai. Confirmându-se prezența sa acolo, a scăpat de pedeapsă.

Cum conflictul cu Egiptul s-a încheiat cu victoria Turciei, Mustafa Kemal s-a întors la garnizoana sa. Un timp n-a mai făcut politică și și-a văzut de obligațiile militare. Urmarea a fost înaintarea la gradul de vice-maior, iar în iarna anului 1907-1908 i s-a aprobat mutarea la al treilea corp de armată, ca ofițer de stat major, la Salonic. În Macedonia și îndeosebi la Salonic, agitația junilor turci a sporit în primăvara anului 1908, iar în vară răscoala ofițerilor (revoluție, lovitură de stat – e greu de definit) a reușit.

Constituția de la 1876 a fost restabilită. Revoluția junilor turci s-a făcut aproape fără vărsare de sânge, sultanul a rămas să domnească, dar nu mai guverna. Conducerea țării a fost preluată de un comitet al junilor turci. Mustafa Kemal a luat atunci parte la „revoluție”, dar nu s-a remarcat în mod deosebit. Mai mult, era decepționat de mersul evenimentelor și se simțea ajuns în opoziție cu politica dusă de junii turci. Nu așa gândise el revoluția...

Din aceste motive a acceptat misiunea militară în Tripolitania. Oricum, în februarie 1909, Mustafa Kemal s-a întors la Salonic. Neînțelegerile, luptele politice de la Istanbul erau în plină desfășurare. În aprilie a izbucnit contrarevoluția trupelor fără ofițeri. Victorioasă, ea s-a desfășurat sub lozinca „Trăiască Seria! Jos junii turci!”.

A venit însă curând reprimarea ei din partea corpurilor de armată 3 și 2, aflate în Macedonia. Marșul victorios asupra Istanbulului a fost o capodoperă a statului major. Numele lui Mustafa Kemal a intrat atunci, pentru prima oară, în lumina istoriei. Sultanul Abdul Hamid a fost detronat și înlocuit cu fratele său Mehmed Reșad (un bătrânel pașnic, cult, fricos), sub numele de Mohamed al V-lea. Tot atunci a început ascensiunea vertiginoasă a tânărului maior Enver.

Vice-maiorul de stat major Mustafa Kemal, după îndeplinirea misiunii la Istanbul, s-a întors în garnizoana sa de la Salonic. În toamna anului 1910, el a făcut parte din delegația turcă care a asistat la marile manevre ale armatei franceze. Era prima sa vizită în Europa și franceza era singura limbă străină pe care o cunoștea. A fost numai ochi și urechi. Avea ce învăța de la francezi. Reîntors acasă a criticat conducerea armatei turce, era nemulțumit de politica guvernului. Din aceste motive a fost îndepărtat din statul major și i s-a dat comanda unui regiment. Considerat însă periculos, din punct de vedere politic, în 1911 a fost rechemat la Istanbul și instalat într-un birou anonim de stat major general.

A plecat apoi în Tripolitania atacată de Italia. Atunci a fost înaintat la gradul de maior. Din Tripolitania s-a întors în Turcia, printr-un mare ocol, prin Austro-Ungaria. Așa a ajuns, pentru prima oară, în România, la București. Pe la sfârșitul lui noiembrie 1912, era în Turcia. Primul Război Balcanic izbucnise deja. Mustafa Kemal asista neputincios la înfrângerile armatelor turcești. În ultima parte a operațiunilor a primit misiunea de ofițer de stat major la Galiopoli, pentru oprirea înaintării bulgarilor spre Dardanele și Istanbul.

Învinsă, Turcia a încheiat pace la 23 ianuarie 1913 și a pierdut Macedonia cu Salonicul, precum și Adrianopolul. În vara anului 1913 a izbucnit, așa cum se știe, Al Doilea Război Balcanic , iar în iulie Mustafa Kemal intra victorios în Adrianopolul eliberat. Curând, după aceasta, a fost înaintat la gradul de locotenent-colonel. Între timp, însă, foștii săi colegi de la Salonic avansaseră în grad și ajunseseră în fruntea țării. El, din cauza firii sale aspre, france și nesociabile, dar mai ales a observațiilor critice politice și militare la adresa guvernului, era evitat, dat metodic la o parte. Era împotriva alianței cu Germania și critica aceasta în termenii cei mai violenți. Devenit incomod, a fost îndepărtat din Istanbul și trimis atașat militar la Sofia.

Primul Război Mondial

Marele război l-a prins în acel post la Sofia. La începutul lui noiembrie 1914, Turcia a intrat în război de partea Puterilor Centrale. Mustafa Kemal era împotriva intrării țării în război împotriva Antantei. În primăvara anului 1915 a fost rechemat de la Sofia și i s-a încredințat comanda Diviziei a 19-a de la Galiopoli, unde conducerea supremă o avea generalul german Liman von Sanders. Acolo, într-o noapte de aprilie, englezii au debarcat în trei locuri. Într-unul din acestea, la Aliburnu, comanda o avea Mustafa Kemal. Țărmul era abrupt. Inamicul a fost stopat. În august englezii, conduși de generalul Hamilton, au făcut a doua încercare de a cuceri Galiopoli. Au adus trupe numeroase.

Generalul Liman von Sanders l-a numit pe colonelul Mustafa Kemal comandantul întregului grup de luptă în bătălia de la Anafara. A fost cea mai sângeroasă bătălie de la Dardanele. Aflați „la două minute de victorie”, englezii au trebuit să se retragă. În toiul luptei ceasul colonelului Mustafa Kemal a fost lovit de un glonț. Când la raport l-a arătat generalului von Sanders, acesta l-a scos pe al său și i l-a dat. Dar, la Istanbul, toate acestea, din invidie, n-au făcut impresie bună. Fiind incomod, Mustafa Kemal a fost trimis în Caucaz, la comanda unui front secundar, unde a rămas un an. Reîntors în capitală a primit misiunea de a însoți într-o călătorie pe prințul moștenitor Wahededdin (Mahomed al VI-lea, ultimul sultan) la marele cartier german.

Avea atunci gradul de general. La încheierea misiunii prințul i-a propus să devină aghiotantul său. N-a primit, displăcându-i viața la curte și având alte planuri. Reîntors la Istanbul, Mustafa Kemal s-a îmbolnăvit grav de rinichi. A mers la medici la Viena. Aceștia l-au trimis la Karlsbad pentru o cură. Acolo a aflat de moartea sultanului Mohamed al V-lea și urcarea pe tron a prințului Wahededdin... Revenit la Istanbul, având în vedere relațiile cu noul sultan, Mustafa Kemal i-a solicitat acestuia mai multe audiențe și a căutat să-l determine să schimbe politica țării aflate, după părerea sa, pe un drum greșit. N-a reușit.

În schimb sultanul i-a încredințat comanda unei armate fantomă în Siria. Se urmărea astfel îndepărtarea sa din Istanbul, la cererea lui Enver. În vara anului 1918, generalul Mustafa Kemal a fost trimis pe frontul din Palestina. Acolo, englezii înaintau, iar trupele turce și germane se retrăgeau. El a stabilit o linie de pe care trupele sale să nu se mai retragă. Și nu s-au retras. Acolo a rămas apoi hotarul Turciei în această parte. În ultimele zile ale războiului, Mustafa Kemal a primit comanda grupului de armate din Siria de Nord. Era însă prea târziu.

La 30 octombrie 1918 Turcia a capitulat. Jumătate din fostul Imperiu Otoman era pierdut, restul se afla sub stăpânirea învingătorilor. Armistițiul încheiat atunci la bordul crucișătorului Agamenon a predat de fapt Turcia puterilor Antantei care au ocupat-o. Țara era la limita catastrofei, era sărăcită de pe urma războiului, înglodată în datorii, avea mari probleme politice și naționale. Faptul acesta a nemulțumit poporul turc și l-a ridicat la luptă împotriva ocupanților și a politicii dusă de guvern.

Conducătorul mișcării de eliberare națională

A devenit generalul Mustafa Kemal, iar centrul mișcării Anatolia. Scopul urmărit era crearea unui stat turc național, un stat independent. Mișcarea de eliberare națională a fost numită kemalistă, după numele conducătorului ei. Mustafa Kemal a fost un bărbat robust, blond, cu ochii albaștri, înțelept, de un calm regesc, cu o voință și o energie excepționale. Avea un caracter solitar și impetuos, o memorie proverbială și era de o disciplină de neclintit. I-a plăcut muzica, dansul și poezia. A fost un înzestrat conducător militar, un bun organizator și un iscusit politician cu vederi progresiste. În mai 1919 a fost numit inspector al armatei din Anatolia, unde izbucniseră agitații, tulburări și trebuia făcută ordine. A plecat în misiune cu vaporul la Samsun.

Tot în acele zile Smirna a fost ocupată de greci, iar armata turcă aflată acolo făcută prizonieră. Indignarea turcilor împotriva grecilor era fără margini. Era începutul unui „război după război”, a unui război cu grecii, război care a durat trei ani și a fost purtat cu multă cruzime. De altfel, întreaga Turcie era, în acea perioadă, ocupată de învingători. Acționând, chipurile, în numele sultanului și a guvernului, Mustafa Kemal a preluat comanda corpurilor de armată din Asia Minor și a acționat ca un guvernator general în administrația civilă.

Măsurile luate de el au speriat guvernul de la Istanbul, așa că a fost rechemat. A refuzat să se întoarcă spunând: „rămân în Anatolia până când națiunea își va dobândi independența”. Mișcarea populară din această parte a Turciei a luat amploare. El dorea o Turcie independentă și modernizată, o țară în fruntea căreia să ajungă prin popor, pentru popor, în mod democratic și în numele acestuia. În iulie 1919, la Congresul de la Erzerum, Mustafa Kemal a fost ales președintele Comitetului întrunit acolo, apoi, în septembrie, la cel din Siwas, președinte al Comitetului Reprezentativ.

Atatürk, alături de fiica sa adoptivă, Sabiha Gokcen

Atunci a fost format primul guvern democratic al Turciei, guvern care dorea retragerea trupelor străine de ocupație, salvgardarea unității naționale, independența țării, apărarea drepturilor cetățenilor, credință padișahului ș.a. S-a cerut demiterea guvernului de la Istanbul. Apoi, legăturile cu capitala au fost întrerupte. Sultanul a trebuit să caute împăcarea cu naționaliștii, a demis guvernul și a convocat un nou parlament.

Dar lucrurile mergeau din rău în mai rău. Practic în țară erau două guverne, unul la Istanbul, al sultanului și puterilor aliate și altul la Ankara (transferat acolo în decembrie 1919), al kemaliștilor. S-a ajuns la război civil. Mustafa Kemal a curățat mai întâi Anatolia de trupele engleze și italiene, a convocat, la 23 aprilie 1920, la Ankara, Adunarea Națională și a fost ales președintele acesteia. În partea cealaltă a țării, la 16 martie 1920, englezii au „pedepsit” Istanbulul și l-au ocupat, naționaliștii au fost arestați și deportați, kemaliștii au fost declarați în afara legii, iar Mustafa Kemal și partizanii săi condamnați, în contumacie, de sultan, la moarte. Împotriva celor de la Ankara a fost trimisă o armată, dar aceasta fiind slabă a fost învinsă și lichidată.

Războiul cu grecii

În iunie 1920, grecii au reluat ostilitățile. Smirna, Brusa au fost ocupate, iar armatele lor înaintau în Anatolia. Armata kemalistă, înfrântă, se retrăgea. Abia la 10 ianuarie 1921, la Inönü, ofensiva grecilor a fost oprită. Frontul s-a stabilizat. În vară, grecii au reluat ofensiva. Situația turcilor era critică mai ales după ce Kutahia a căzut. Retragerea a fost oprită în mlaștinile râului Sakaria. Adunarea Națională, de la Ankara, a încredințat comanda armatei generalului Mustafa Kemal. El avea puteri depline, dar și toată răspunderea.

A fost mobilizat poporul, până și bătrânii, femeile și copiii. Bătălia de la Sakaria a durat douăzeci și două de zile. Atacul grecilor, superiori ca număr și armament, a început pe 24 august 1921. Ei au înaintat încet, au câștigat teren. Turcii s-au retras în ordine. În spatele lor era Ankara, noua lor capitală. Când totul părea pierdut, Mustafa Kemal a îndemnat la calm, la rezistență. Și minune. Grecii sleiți, epuizați, s-au oprit din înaintare și au început să dea încet înapoi. Frontul s-a stabilizat.

Armata turcă și greacă se aflau față în față. Ambele erau epuizate. Așa au rămas, față în față, un an de zile. Dar timpul lucra în favoarea turcilor. Aprovizionarea grecilor se făcea tot mai greu și în lipsă de preocupări, ofițerii au început să se certe între ei. După bătălia de la Sakaria, Mustafa Kemal s-a întors la Ankara. Adunarea Națională i-a acordat gradul de mareșal (generalissim) și titlul de „Gazi”, ceea ce însemna „Victoriosul”. La 22 august 1922, armata turcă, condusă tot de el, a reluat atacul. Grecii au fost puși pe fugă. În urma lor ei prefăceau totul în ruine, dădeau foc, măcelăreau populația civilă. Au găsit scăparea pe vapoare. La patru zile după intrarea turcilor în Smirna, un incendiu uriaș a mistuit cartierele grec, francez și armean. Numai cartierul turc, aflat la periferia orașului, a scăpat. Nici azi nu se știe cine a pus focul...

La 10 octombrie 1922 s-a încheiat armistițiul. Mustafa Kemal a pus condiția ca întreaga Tracie să fie evacuată de greci (de fapt s-a făcut un schimb de populații, vreo două milioane de oameni), iar englezii să se retragă (în mod onorabil) din Istanbul. Ultimul sultan, Mohamed al VI-lea, un bătrânel speriat, dar purtătorul unor titluri pompoase – „împăratul imperatorilor, stâpânul celor două orașe sfinte, guvernatorul Orașului Sfânt Ierusalim, spaima lumii, stăpânul Europei, Asiei și Africii, marele rege al celor două mări, umbra lui Dumnezeu pe pământ” etc. – a fugit pe ascuns, la 17 noiembrie 1922, din Istanbul și s-a refugiat pe vasul de război britanic „Malaya”. La trei zile după aceasta, în Elveția, la Lausanne, avea să se deschidă Conferința de Pace. Lucrările ei s-au încheiat pe 24 iulie 1923 și Turcia a obținut independența în hotarele ei naturale. Aceasta dorise Gazi Mustafa Kemal și aceasta obținuse.

Dar, asta nu înseamnă că totul mergea bine

Țara trecea printr-o perioadă de grave crize interne, iar Gaziul avea nenumărate probleme de rezolvat. Oricum, prima parte a misiunii ce și-o asumase era îndeplinită. Urma partea a doua „transferarea poporului turc din Evul Mediu în vremurile moderne și crearea unui stat modern”. Pentru aceasta, primul obiectiv pe care și l-a propus a fost acela ca Turcia să devină o republică prezidențială, iar califatul să fie abolit. N-a fost o treabă ușoară.

Mustafa Kemal a întâmpinat nenumărate obstacole, opoziția era puternică. Rămășițele feudale din orânduirea de stat și viața socială presupuneau efectuarea unor numeroase reforme. Iscusit politician, dotat cu vederi largi și o clarviziune uimitoare, Mustafa Kemal a fost pentru Turcia omul potrivit la momentul potrivit, omul destinului. În cincisprezece ani cât s-a aflat în fruntea țării, el a făcut din Turcia un stat nou, modern, un stat la nivelul la care lumea evoluase. La 29 octombrie 1923, Adunarea Națională a proclamat Turcia republică, iar Mustafa Kemal a fost ales președinte. Primul președinte al Republicii Turcia.

El a renunțat atunci la gradele militare și la titlul de pașă. A eliminat apoi politica din armată, măsură care a avut urmări benefice extraordinare. Capitala a fost mutată de la Istanbul la Ankara. La 3 martie 1924, la cererea sa, kemaliștii au lichidat instituția califatului. Toți membrii casei imperiale, inclusiv califul, au trebuit să părăsească țara, toate funcțiile publice ale clerului au fost desființate, averea „bisericii” confiscată de stat, instanțele judecătorești, sectele și ordinele religioase lichidate, școlile au trecut în administrația statului etc. Au fost, desigur, voci care au propus ca funcția de calif și apoi, normal, cea de sultan, să fie preluate de Mustafa Kemal. Au fost, de asemenea, și reacții dure împotriva sa. Dar el și-a văzut de drum.

Și a continuat cu reformele democratice...

În 1925 a fost introdus calendarul european și sistemul zecimal european, iar duminica a fost declarată zi de odihnă. Tot în acel an în Turcia au fost introduse costumele europene și pălăriile. S-a renunțat la șalvari, fes (a fost un adevărat război al fesurilor și turcii au început să se salute scoțându-și pălăriile), îmbrăcămintea femeii a cunoscut și ea mari transformări, au adaptat rochiile, se mergea pe stradă fără voal și feregea (se purta o năframă pe cap sau se coafau), se permitea să se poarte umerii și brațele goale, aveau voie să danseze cu bărbați străini, divorțul putea fi cerut și de femei, puteau primi dreptul la muncă, la învățătură etc. Poligamia a fost desființată.

A fost adoptat Codul civil al Elveției, Codul penal al Italiei, iar cel comercial al Germaniei. Ele au fost preluate în totalitate, fără modificări și votate pe loc, la cererea președintelui, de Adunarea Națională. Întrucât copiilor, ca să învețe să citească, le trebuia cinci-șase ani (trebuia învățată gramatica limbii turce, arabe sau persana), în 1928 s-a introdus alfabetul latin și scrierea de la stânga la dreapta. Limba a fost atunci curățată de cuvintele străine, îndeosebi arabe și persane. Mai mult, s-a dat un ordin ca toți bărbații și femeile sub 42 de ani să învețe să scrie din nou. (Au fost nenumărate cazuri când cei trecuți de vârsta menționată au mers la școală, pentru că doreau să arate mai tineri). Coranul a fost tradus și scris cu litere latine.

În 1934 a fost adoptată legea privind lichidarea titlurilor și introducerea numelor de familie. Legea din 1934 obliga fiecare familie să-și aleagă un nume. La 24 noiembrie 1934 însuși Mustafa Kemal a primit numele de familie „Atatürk” (ceea ce însemna „părintele turcilor”). El s-a numit, de atunci, simplu: Mustafa Kemal Atatürk. Consolidarea internă a țării, a Turciei noi, a presupus numeroase reforme, modernizare, schimbări în modul de a gândi și a trăi al oamenilor. Și toate acestea s-au petrecut într-un timp relativ scurt, uluitor de scurt. Cele șase principii, „săgeți” ale politicii kemaliste se bazau pe: etatism, republicanism, revoluționism, naționalism, laicism și poporanism. S-a pus accentul pe tineret, educație, învățământ.

Statuia lui Atatürk din Ankara

Ankara, orășelul acela adormit, pierdut în Podișul Anatoliei, a fost reconstruit după planuri germane, modernizat, a devenit o adevărată capitală de stat. S-au construit, cu forțe proprii, mii de kilometrii de drumuri, șosele, căi ferate etc. O tânără industrie (s-a pus accentul pe cea de apărare) a schimbat aspectul orașelor. În agricultură s-au făcut progrese însemnate. Statul, Mustafa Kemal, a favorizat pe țărani în politica impozitelor. Greul, în această direcție, a căzut pe orășeni. De altfel și viața s-a scumpit. Dar, schimbările, în bine, s-au văzut în toate direcțiile. Au fost luate, de asemenea, măsuri în schimbarea politicii externe a țării. Turcia a stabilit relații bune cu toți vecinii și nu numai.

Sfârșitul

La începutul toamnei anului 1938, sănătatea președintelui Mustafa Kemal a început să dea semne îngrijorătoare. Cu fiecare zi ce trecea se simțea mai rău. Întreg poporul turc urmărea cu atenție evoluția bolii. Neavând copii sau rude, toate bunurile sale le-a donat statului. Presimțindu-și sfârșitul apropiat a spus: „Când voi muri eu, se vor găsi o mie de turci care mă vor înlocui”, la care un ambasador i-a replicat: „Excelență, exagerați de o mie de ori”.

Rămășițele pământești ale lui Atatürk, Ankara

Mustafa Kemal Atatürk a închis ochii la Istanbul, în Palatul Dolmabahce, în ziua de 10 noiembrie 1938. Camera respectivă a rămas așa cum s-a aflat ea în acea dimineață rece de toamnă. Din pragul ei poți vedea și azi patul său de suferință, măsuța sa de lucru, ceasul oprit în clipa fatală, 9,05, calendarul îngălbenit indicând ziua...

Delegația României la funeraliile lui Atatürk

Turcii au pierdut atunci, cu adevărat, pe tatăl lor. Mustafa Kemal Atatürk a fost creatorul Turciei noi, moderne, omul marilor prefaceri care a smuls din anchiloza de veacuri acest popor. Într-un deceniu și jumătate el a dat turcilor o altă viață, corespunzătoare stadiului în care lumea evoluase.