Mungo Park, povestea exploratorului care a descoperit cursul Fluviului Niger
Mungo Park este o personalitate foarte puțin cunoscută în societatea britanică contemporană, însă rolul pe care l-a jucat în explorarea interiorului Africii și extinderea stăpânirii britanice în Africa a fost unul major... Acesta a fost un explorator britanic ce și-a dedicat o mare parte a vieții sale explorării Africii, fiind primul european care a reușit să ajungă în interiorul Africii de Vest și să exploreze această zonă în două rânduri (1795-1796 și 1805-1806) și de asemenea, primul european care ajunge la gura Fluviului Niger și descoperă cursul acestuia, realizând că el nu se vărsa în alt fluviu (așa cum se crezuse din Antichitate și până la începutul secolului al-XIX-lea), ci direct în Oceanul Atlantic.
Un portret al lui Mungo Park de la sfârșitul al-XVIII-lea (Sursa: https://explorersweb.com/legends-series-mungo-park/)
I.Începutul vieții lui Mungo Park - Copilăria și tinerețea exploratorului
Mungo Park se naște la 10 septembrie 1771, în satul Foulshiels de pe râul Yarrow, Comitatul Selkirkshire, în Scoția (parte a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, în urma Actului de Uniune dintre Regatele Angliei și Scoției din 1707), fiind al-7-lea din cei treisprezece copii ai familiei sale.[1] Acesta își petrece copilăria la ferma închiriată de tatăl său, Mungo Park (1714-1793), pe care acesta o închiriase de la Ducele de Buccleuch.[2] În ciuda faptului că Mungo Park și părinții săi trăiesc într-o fermă închiriată, Familia Park era una relativ înstărită, aceasta fiind capabilă să-i ofere tânărului Mungo Park o educație bună, la momentul morții tatălui, el lăsându-i fiului său o proprietate evaluată la 3000£ (echivalentul a 306.000£ în 2023).[3] Părinții lui își doresc, inițial, ca acesta să aibă o funcție ecleziastică în cadrul Bisericii Scoției. Cu toate acestea, viața va avea alte planuri pentru copilul lor…
Acesta are parte de o educație particulară, cu profesori angajați de tatăl său, înainte de a merge la școala secundară din Selkirk.[4] La vârsta de 14 ani, el ajunge ucenicul lui Thomas Anderson, un chirurg din Selkirk. În timpul perioadei sale de ucenicie, Mungo Park devine prieten cu fiul lui, Alexander și este prezentat fiicei lui Anderson, Allison care va deveni mai târziu soția lui.
În octombrie 1788, Park se înscrie la Universitatea din Edinburgh, urmând pentru patru semestre medicina și botanica.[5] Un fapt notabil din viața sa este în că în timpul anilor petrecuți la unversitate, el urmează timp de un an, cursul de Istorie Naturală, predat de profesorul John Walker. După terminarea studiilor sale, el petrece o vară în Munții Scoției, angajat în lucrări botanice alături de cumnatul său, James Dickson, un grădinar și comerciant de semințe din Covent Garden.
În 1792, Park își finalizează studiile medicale la Universitatea din Edinburgh. Printr-o recomandare a faimosului botanist Joseph Banks, el obține un post de asistent de chirurg la bordul vasului Worcester, aparținând Companiei Britanice a Indiilor de Est. În februarie 1793, nava Worcester navighează către provincial Benkulen din Insula Sumatra (parte a Indoneziei de astăzi). Înainte de plecare, Park îi scrie prietenului său, Alexander Anderson, o scrisoare în termeni care reflect credința sa calvinistă:” Speranța mea se îndreaptă acum către o certitudine. Dacă e să mă înșel, fie ca Domnul să mă pună pe drumul ce drept, pentru că mai degrabă aș muri în deziluzie decât să mă trezesc în toate bucuriile de pe pământ. Fie ca Duhul Sfânt să locuiască în inima ta, dragul meu prieten, și dacă e să-mi văd pământul natal din nou, fie ca mai degrabă să văd iarbă verde pe mormântul tău decât să te văd orice altceva decât creștin.”[6]
La întoarcerea sa, în 1794, Park ține un curs la Societatea Linnean, în care descrie opt noi specii de pește pe care le văzuse în Insula Sumatra.[7] Lucrarea nu a fost publicată decât 3 ani mai târziu. De asemenea, el se prezintă în fața lui Banks cu diverse specii de plante rare pe care le-a adunat din Sumatra.
II.Prima expediție a lui Mungo Park în Africa de Vest (1795-1796)
Pe 26 septembrie 1794, Mungo Park își oferă serviciile Asociației Africane (o organizație fondată în iunie 1788, la Londra, cu scopul de a explora teritoriile din interiorul Africii cu scopul de a le face cunoscute europenilor populațiile, culturile și tradițiile din cadrul acestora și pentru ca acele teritorii să fie colonizate mai târziu de Imperiul Britanic), care căuta la acel moment un succesor pentru Maiorul Daniel Houghton, ce fusese trimis în 1790 să descopere cursul Fluviului Niger și care murise în Deșertul Sahara.[8] Fiind susținut de către botanistul Joseph Banks, Park ajunge să fie selectat.
Pe 22 mai 1795, Park pleacă din orașul Portsmouth, din Anglia, la bordul brig-ului Endeavour, un vas ce se îndrepta spre Gambia de astăzi, pentru a face comerț cu ceară de albine și fildeș.[9] Pe 21 iunie, în același an, el ajunge la gura fluviului Gambia, de unde urcă 200 de mile (300 km) spre un post comercial britanic numit Pisania. Pe 2 decembrie, însoțit de doi ghizi locali, Mungo Park începe să se îndrepte spre interiorul necunoscut al continentului african. Acesta alege ruta care trecea prin bazinul superior al fluviului Senegal și prin regiunea semi-deșertică numită Kaarta. Călătoria a fost plină de dificultăți, iar la Ludamar, acesta este prins și întemnițat de o căpetenie maură pentr 4 luni. Pe 1 iulie 1796, acesta scapă, singur și cu nimic altceva decât calul lui și o busolă de buzunar, iar pe 21 iulie, acesta ajunge la mult căutatul Fluviu Niger, la Segou, fiind primul european care ajunge la gura acestui fluviu. [10] El urmează fluviulu în amonte pe o distanță de 80 de mile (130 km) la Silla, unde este obligat să se întoarcă înapoi, lipsindu-i resursele necesare pentru a înainta. Mai mult decât atât, în timp călătoriei pe Fluviul Niger, mulți localnici din regiune credeau în mod consecvent că el însuși e maur, mai degrabă decât european.
În călătoria sa de reîntoarcere, care a început pe 29 iulie, el merge pe o rută mai la sud decât cea pe care o urmase în mod inițial, ținându-se aproape de Fluviul Niger până la Bamako, astfel trasând cursul acestuia pentru 300 de mile (500 km)[11] La Kamalia, el se îmbolnăvește, rămânerea lui în viață datorându-i-se bunătății unui om, în a cărui casă, el a locuit pentru următoarele 7 luni. În cele din urmă, el ajunge la Pisania din nou, pe 10 iunie 1797. Incapabil să găsească o rută directă către Anglia din Bathurst (orașul Banjul de astăzi, capitala statului Gambia), el se îmbarcă pe o navă de sclavi către Charleston. Învățând limba mandinka în timpul călătoriilor lui, el lucrează ca doctor pentru sclavii de pe vas, mulți dintre ei murind pe drum. Vasul este, ulterior, forțat să acosteze în Antigua, de unde se întoarce în Scoția pe 22 decembrie. El era crezut mort, astfel, că întoarcere sa acasă cu vești despre explorarea Fluviului Niger evocă un mare entuziasm public. O relatare a călătoriei sale este tipărită pentru Asociația Africană de către Bryan Edwards, narațiunea detaliată a lui Mungo Park, apărută în 1799, purtând titlul “Călătorii în interiorul Africii”. În urma urnei întâlniri dintre unul din însoțitorii lui, un fierar african și mama lui oarbă, în cadrul cărții sale, în ceea ce privește caracteristicile emoționale ale africanilor, el spune următoarele:” Din această întrevedere, m-am convins pe deplin că, indiferent de deosebirile dintre negri și europeni, în ce privește conformația nasului și culoarea pielii, nu există nicio deosebire în privința manifestărilor afective și a celorlalte caracteristici ale firii noastre.”[12]
În continuare, Park ilustrează această comunitate de trăsături afective dintre africani și europeni cu o mișcătoare descriere a bunătății pe care i-a arătat-o o bătrână din neamul fulanilor în cea mai disperată situație din viața lui. Stătuse întemnițat mai multe luni în statul berber Ludamar, la nord de regatul Bambara (așa cum am spus și mai sus). Jefuit de bagaje, înfometat, trăind sub amenințarea torturii și a morții, Park reușește în cele din urmă să evadeze. El pornește la sud, spre Bambara și cu câteva zile înainte de a ajunge la hotarele acestui regat a întâlnit-o pe binefăcătoare lui într-un mic sat al fulanilor:”Cam pe la apusul soarelui, însă...o femeie care se întorcea de la munca câmpului s-a oprit să se uite la mine și, observând cât eram de istovit și amărât, m-a întrebat ce mi s-a întâmplat, ceea ce i-am explicat pe scurt; după care, cu priviri de profundă compasiune, mi-a luat frâul și șaua și mi-a spus s-o urmez. După ce m-a condus la coliba ei, a aprins un felinar, a întins pe podea o rogojină și mi-a spus că pot să rămân acolo peste noapte. Dându-și seama că eram foarte înfometat, mi-a spus că îmi va căuta ceva de mâncare. Așadar, a ieșit și după scurt timp, s-a întors cu un pește foarte frumos, pe care după ce l-a prăjit pe jăratec, mi l-a oferit drept cină. Ceremonialul ospitalității fiind astfel îndeplinit, nobila mea binefăcătoare (arătând spre rogojină și spunându-mi că pot să dorm acolo fără teamă), le-a poftit pe celelalte femei din familia ei care tot timpul se uitaseră la mine uimite să-și reia munca de toarcere a bumbacului;cu care au continuat să se îndeletnicească o bună parte din noapte. Pentru a-și face munca mai plăcută, au cântat tot felul de cântece dintre care unul a fost compus atunci pe loc, iar subiectul cântecului eram eu însumi. Îl cânta una dintre tinerele femei și celelalte femei o acompaniau în...cor. Era un cântec tânguitor, plăcut, iar vorbele, traduse cuvânt cu cuvânt erau acestea: <<Vânturile vuiau și ploia cădea, sărmanul om alb, prăpădit și istovit, a venit să se așeze sub copacul nostru. Nu are mamă să-i aducă lapte, nici nevastă să-i macine grâul.Corul:să ne îndurăm de omul alb, nu are mamă să...etc, etc>>. Chiar dacă acest recital i-ar părea hazliu cititorului, pentru un om în situația mea a fost nespus de înduișător. O asemenea neașteptată bunătate m-a copleșit și nu am putut închide ochii toată noaptea. A doua zi de dimineață i-am oferit milostivei mele gazde doi dintre cei patru nasturi de alamă ce-mi mai rămăseseră la jiletcă;singurul lucru ce-i puteam dărui în semn de recunoștiință pentru bunătatea ei.”
Ilustrație ce înfățișează satul Kamalia din Ținutul Mandingo (Mandinka, adică regiunea locuită de populația mandinka[13], statul Mali de astăzi), Africa din cartea lui Mungo Park”, Călătorii în interiorul Africii” (Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Mungo_Park_ (explorer) )
Acest pasaj ce descrie într-un mod cât se poate de original, viu și emoționat, întâlnirea lui Mungo Park cu africanii din regiunea Africii de Vest, alături de altele transformă cartea acestuia”, Călătorii în interiorul Africii”, într-un best-seller, întrucât, aceasta descrie din plin ceea ce el a observat, circumstanțelor căruia el i-a supraviețuit și oamenii pe care el i-a întâlnit. Descriile sale detașate de orice entuziasm emoțional față de cele văzute-dacă nu chiar cât se poate de științifice și obiective- stabilesc câteva standarde pentru viitori scriitori de cărți de călătorie pentru scrierea unor astfel de cărți pe care aceștia să le urmărească și oferă europenilor o privire în umanitatea și complexitatea Africii. Mungo Park îi introduce pe aceștia în fața unui continent vast, neexplorat de europeni. Dacă Asociația Africană poate fi considerată drept “începutul Epocii explorării Africii”, atunci Mungo Park poate fi socotit drept primul ei explorator de succes, el stabilind un standard pentru tot ceea ce a urmat. După moartea sa, publicul european și interesul politic față de Africa a început să crească. Poate însă cel mai de durată efect al călătoriilor lui Mungo Park în Africa a fost influența acestuia asupra ambițiilor coloniale ale europenilor din secolul al-XIX-lea.
II. A doua expediție a lui Mungo Park în Africa de Vest (1805-1806)
După încheierea primei expediții în Africa, Mungo Park se întoarce înapoi în Scoția natală, pentru a trăi liniștit o vreme, mutându-se în micul oraș Peebles din apropierea granițelor Scoției în 1801, după ce s-a căsătorit în 1799 cu Allison, sora prietenului său, Alexander Anderson.[14] În tot acest timp, el practică medicina la nivel local pentru următorii doi ani, dar pofta lui de călătorie rămâne în continuare neînfricată, iar inima lui e încă în Africa.
În 1803, însă, el cade pradă dorinței sale de a se întoarce în Africa când Guvernul Regatului Marii Britanii îi cere să lanseze o altă expediție în vestul Africii, iar în 1805, el se întoarce pe continentul african, cel care îi lipsise atât de mult.[15] El navighează înapoi spre Gambia, de data aceasta, cu determinarea de a trasa cursul fluviului pe toată lungimea sa până la punctul de vărsare, pe coasta de vest a Africii. Cu toate acestea, călătoria este plină de semne rele prevestitoare de la bun început. Deși pleacă cu aproximativ 40 de europeni în această expediție, când ajung în Africa, pe 19 august 1805, după ce un episod de dizenterie a devastat nava, doar 11 europeni rămân în viață.[16] Totuși, acest fapt nu-l descurajează, iar pe o barcă construită din canoe reutilizate, el începe să traverseze fluviul cu 8 dintre tovarășii lui rămași.
El călătorește peste 1000 de mile (1609 km), în tot acest timp, contracarând atacuri, atât de la nativii africani agresivi, cât și pe cele ale faunei sălbatice vorace. Într-o scrisoare către directorul Biroului Colonial, scrisă pe traseu, el spune următoarele:” Eu trebuie să pornesc spre est cu hotărârea fermă de a descoperi izvorul Fluviului Niger sau să pier în această încercare. Și chiar dacă toți europenii care sunt cu mine ar trebui să moară și astfel, aș fi și eu pe jumătate mort, tot aș continua și dacă nu voi putea reuși în scopul călătoriei mele, cel puțin aș muri pe Fluviul Niger.”[17]
În cele din urmă, chirurgul, exploratorul și aventurierul Mungo Park are parte de sfârșitul pe care și-l dorește, destinul îndeplinindu-i dorința. Acesta moare în ianuarie 1806, în dreptul localității Bussa (din Nigeria de astăzi), la doar 35 de ani, înecându-se în Fluviul Niger a cărui lungime o măsura chiar în acel moment, în timp ce mica sa canoe a fost surprinsă de atacul unor nativi africani, prin cele două expediții ale sale din Africa de Vest, el devenind una din marile personalități din Istoria Modernă a Marii Britanii și unul dintre pionerii explorării și colonizării Africii din secolul al-XIX-lea.
Bibliografie
I. Surse secundare (cărți și articole)
1. Murphy, Emett Jefferson, Istoria civilizației africane, Vol.2, Editura Minerva, Colecția BPT, București, 1981
II. Surse web
1. https://en.wikipedia.org/wiki/Mungo_Park_ (explorer)
2. https://en.wikipedia.org/wiki/Mandinka_people)
3. https://www.historic-uk.com/HistoryUK/HistoryofScotland/Mungo-Park/
[1] https://en.wikipedia.org/wiki/Mungo_Park_ (explorer)
[2] Ibidem
[3] Ibidem
[4] Ibidem
[5] Ibidem
[6] Pentru vorbele lui Mungo Park din scrisoarea către prietenul său, Alexander Anderson vezi https://en.wikipedia.org/wiki/Mungo_Park_ (explorer)
[7] Ibidem
[8] Ibidem
[9] Ibidem
[10] Ibidem
[11] Ibidem
[12] Pentru relatarea lui Mungo Park privind caracterul africanilor vezi E.Jefferson Murphy, Istoria civilizației africane, Vol.2, Editura Minerva, Colecția BPT, București, 1981, Cap.XIV (“Explorare, cucerire și exploatare”), p.153
[13] Grup etnic din vestul Africii a cărui populație trăiește astăzi în sudul statului Mali, Gambia, sudul Senegalului și în estul Guineei (https://en.wikipedia.org/wiki/Mandinka_people)
[14] https://www.historic-uk.com/HistoryUK/HistoryofScotland/Mungo-Park/
[15] Ibidem
[16] Ibidem
[17] Pentru vorbele lui Mungo Park din scrisoarea sa vezi https://www.historic-uk.com/HistoryUK/HistoryofScotland/Mungo-Park/