Mobutu Sese Seko – «Atotputernicul luptător», o emblemă a răului

Mobutu Sese Seko reprezintă o legendă a Africii și a lumii moderne, a unui regim de teroare ajuns o emblemă a represiunii, foametei și RĂULUI. 32 de ani de domnie au distrus un stat african ce nu și-a revenit nici astăzi.

Republica Democratică Congo este astăzi unul dintre cele mai sărace state din lume, un stat în care speranța de viață este de 50 de ani și care nu a depășit niciodată înapoierea, nici în cei aproape 60 de ani de administrație belgiană (1900 - 1960), nici în cei 60 de ani de regim „liber”. Reformele încercate de către administrația belgiană nu au dat roade, iar cele ale liderilor congolezi de după 1960 au fost rapid abandonate.

Sergent, jurnalist, informator

Sergentul Mobutu a marcat istoria acestui stat, a fost omul care a depășit în longevitate și sânge toate dictaturile africane. Născut în 1930, bastard al unei familii modeste, și-a pierdut tatăl la 8 ani. Micul Joseph Désiré a fost crescut de către un unchi. A urmat cursurile unei școli religioase, iar după absolvirea acesteia, s-a angajat, mai mult forțat, datorită comportamentului său din timpul școlii, în cadrul Forței Publice, o formațiune militară stipendiată și organizată de către Armata belgiană pentru păstrarea ordinii interne.

Încă din perioada serviciului în armată, Mobutu a început să publice articole sub diferite pseudonime în revista Actualități africane. În 1957 ajunsese la funcția de sergent, dar a părăsit armata. Tânărul Mobutu și-a schimbat radical cariera, devenind student și jurnalist, preocupat de mișcarea de eliberare a Congo-ului de sub stăpânirea străină. S-a mutat în Leopoldville, unde a scris o perioada la ziarul progresist L’Avenir (Viitorul), devenind unul dintre adepții mișcării independentiste a lui Patrice Lumumba (foto jos) și a grupului Tinerilor intelectuali congolezi.

Tânărul jurnalist a plecat cu o bursă la Bruxelles, pentru a studia la Institutul de Jurnalistică. Aici s-a apropiat de Patrice Lumumba, cel care avea să devină erou al independenței Congo-ului, care l-a remarcat printre puținii studenți congolezi din Belgia. În aceeași perioadă se vorbește de începutul carierei de informator a lui Joseph Désiré, acesta fiind plătit de către serviciile secrete belgiene care supravegheau mișcarea de independență. A fost deconspirat mulți ani mai târziu de către un agent al CIA, fapt recunoscut de președintele Mobutu, care declara în anii ’80 că „Toți ziariștii sunt spioni. O știu, am fost și eu”, pretext cu care a abolit și ceea ce se numea „libertatea presei” congoleze.

O persoană cu „potențial”

În anul 1960, Mobutu a făcut parte din delegația Mișcării Naționale Congoleze plecată la Bruxelles să negocieze independența Congo-ului, având funcția de secretar personal al lui Patrice Lumumba. A fost remarcat în timpul negocierilor ca fiind o persoană „extrem de inteligentă, poate puțin imatură, dar cu potențial”. Mobutu a devenit unul dintre beneficiarii la vârf ai câștigării independenței și ai numirii lui Lumumba, premier și a lui Joseph Kasavubu, președinte al statului congolez independent. În iunie 1960, la formarea guvernului Lumumba, Mobutu a fost numit secretar de stat pe lângă Consiliul de Miniștri.

Independența nu a însemnat însă normalitate și bunăstare pentru Congo și congolezi, dimpotrivă, țara a devenit greu de guvernat, îndreptându- se cu pași repezi spre haos. Astfel a început ceea ce se va numi criza congoleză. În acest context propice pentru un om tenace și tânăr, Mobutu a ajuns rapid colonel și apoi șef al Marelui Stat Major al Armatei Naționale Congoleze, funcție foarte importantă în momentul în care singura forță stabilă era armata. Războiul civil dintre militari și civili a fost cauza haosului. Dar nici armata nu era unită, existau mai multe facțiuni, cea din jurul capitalei fiind fidelă lui Mobutu.

Împărțirea teritoriului congolez

Concomitent cu proclamarea independenței și cu instaurarea haosului, în sud, provincia Katanga condusă de către Moise Tshombe a trecut la secesiune, încurajată fiind și de guvernul belgian care-și dorea accesul și coproprietatea la bogatele mine congoleze. Congo a devenit rapid un focar al războiului rece, un teren de luptă între Washington și Moscova. Guvernul Lumumba a făcut apel la ajutorul Moscovei, primind nu doar ajutor armat, ci și experți tehnici, toate acestea în doar șase săptămâni.

SUA au intervenit în strategia războiului rece încurajând tendințele de independență ale provinciei Katanga în fața pericolului comunizării centrului Africii. Revolta armatei congoleze, alături de ingerințele marilor puteri au fost sursele nenorocirilor din Congo. Implicarea forțelor ONU a fost de bun augur, dar acestea au intervenit în politica internă a statului, fiind o permanentă sursă de conflicte interne.

Premierul Lumumba nu a fost de acord cu strategia proamericană a președintelui Kasavubu, fiind demis de către acesta într-o manieră total ilegală. Din acest moment, criza congoleză putea aluneca într-un și mai devastator război civil, iar presiunile externe, atât cea americană, cât și cea sovietică erau extrem de mari.

Lovitura de stat din 1960

Mobutu, șeful Statului Major din zona capitalei, era atras atât de către președinte, cât și de premier să lupte pentru cauză. La 14 septembrie 1960, Mobutu a decis de partea cui se află, l-a arestat pe Lumumba, sprijinindu- l pe președintele Kasavubu. Lovitura de stat din 1960, conform analizelor contemporane, a fost orchestrată de către CIA, care nu putea admite ca influența Uniunii Sovietice să se întindă asupra unei importante părți din Africa centrală. Sprijinit și plătit de către CIA, Mobutu devine un personaj popular între congolezi, controlând doar zona capitalei, deoarece armata din provincie era împărțită, iar generalul Lundula și trupele din provinciile orientale erau favorabile lui Lumumba.

În 1961, Lumumba a fugit din Leopoldville, unde beneficia de protecția ONU, și cu ajutorul unor informații trimise se pare de către Mobutu a fost capturat și ucis în Katanga; fostul asistent al lui Lumumba participând, în fapt, la asasinarea sa. Astfel, Mobutu a rămas șeful Statului Major din zona centrală și omul de încredere al CIA în Congo. În vara anului 1963, colonelul Mobutu a vizitat Washingtonul, fiind primit de către președintele J.F. Kennedy, care i-a adresat numeroase laude pentru deosebitele sale merite în lupta anticomunistă.

Dar Congo-ul nu devenise un stat mai liniștit, centrul se afla sub autoritatea echipei Mobutu – Kasavubu. Guvernele numite de președintele Kasavubu și sprijinite militar de către Mobutu s-au succedat, fără nici un rezultat. Din marele stat federal nu rămăsese decât o umbră, belgienii își mențineau forțele în Katanga, forțele ONU interveneau doar în unele situații și în patru ani de zile nu reușiseră să participe la pacificarea țării.

1965 - Lovitura de stat militară

În noiembrie 1965 a avut loc lovitura de stat militară a generalului Mobutu. Armata fusese singura care beneficia de credibilitate și putere în Congo, astfel că Mobutu și-a asumat preluarea puterii pe o perioadă de 5 ani, pentru a evita distrugerea Congo-ului de către politicieni. O parte a parlamentului și majoritatea poporului aprobau lovitura de stat a lui Mobutu, care primește un mandat de 5 ani pentru refacerea țării. Tentativa de asasinat asupra sa din 1966, când câțiva mercenari din armata congoleză au încercat să-l omoare, i-a sporit popularitatea, dar a fost și un bun prilej pentru a face epurări în armată și a-i înlătura pe cei care nu erau partizanii ideilor sale.

Cu această ocazie, Mobutu a fost declarat al doilea erou național după Lumumba, artizanul independenței statului. Lumumba a fost decretat erou național, iar succesorul său legitim, generalul Mobutu era reprezentantul „autenticului naționalism congolez”. În doar 2 ani, guvernul Mobutu, ajutat de către armată a decapitat forțele de guerilă care luptau pentru a-l răzbuna pe Lumumba, anihilând și câțiva importanți oameni politici, presupuși partizani ai acestor guerile. Cu toate excesele unui regim autoritar militar, în 5 ani, Mobutu a creat un climat de pace care a dus la ameliorarea situației economice a țării.

Relativa pace a fost plătită cu mii de victime ale opresiunii, Mobutu debarasându-se pe rând de foștii săi aliați, Tinerii universitari congolezi, de figurile de seamă ale luptei pentru independență, ajungând în 1970 să fie ales președinte al statului pe o perioadă de 7 ani. Dictatura personală a generalului de armată Mobutu începea cu proclamarea partidului unic – Mișcarea Populară a Revoluției, cu arestarea foștilor miniștri și în anul 1971 cu schimbarea numelui statului din Republica Democrată Congo în Zair.

Mobutu, primit la Casa Albă de președintele american Richard Nixon (octombrie 1973)

Mobutu și Ceaușescu – o prietenie trainică

Primele contacte dintre România și Congo au avut loc în cadrul ONU în 1960. La 14 octombrie 1966, România și Congo au stabilit relații diplomatice la nivel de ambasadă. Era începutul unei cooperări dintre un stat socialist și o democrație de tip african. România avea nevoie de resursele unui stat bogat, poate cel mai bogat din centrul Africii, de cupru, aur, argint, dar și uraniu și radium.

În 1967 s-a încheiat Acordul comercial pe termen lung între cele două state și Acordul de cooperare economică și tehnică, pentru ca în 1970 să fie încheiat un Acord de cooperare tehnico-științifică. Ambițiile celor doi dictatori au evoluat pe aceleași direcții. Din 1971, cultul personalității lui Ceaușescu și al lui Mobutu a cunoscut o creștere constantă, urmând modelul coreean, treptat cei doi au devenit „geniul Carpaților”, respectiv „președintele Soare”, iar odele și manifestările festive în onoarea celor doi s-au amplificat. Ambii conduceau autoritar statele lor și erau stăpâni ai partidului unic de guvernământ.

Mobutu, alături de Nicolae Ceaușescu, în timpul vizitei de la București din 1970 (© „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 84/1970)

În august 1970 a avut loc prima vizită a unui șef de stat din Republica Democratică Congo în România la invitația lui Ceaușescu. Cu acest prilej s-a legat o prietenie între cei doi șefi de stat, iar specialiștii români au plecat la Kinshasa pentru a pune la punct un proiect de exploatare a gazelor naturale. Cu această ocazie, Mobutu a fost intervievat de revista Lumea. Președintele Mobutu a fost impresionat de primirea călduroasă făcută de români. Era prima țară socialistă vizitată de acesta, iar similitudinile existente între cele două regimuri, în timp, au devenit frapante.

Ceaușescu i-a întors vizita în martie 1972, fiind la rândul său primit cu mare fast de președinte, care între timp schimbase numele statului din Republica Democrată Congo în Zair și pusese capul de leopard drept stemă a țării. Cooperarea româno-zaireză a evoluat în timp, extinzându-se și la nivelul celor două partide: Partidul Comunist Român și Mișcarea Populară a Revoluției zaireze, singura diferență fiind doctrina comunistă, care în România începea să fie înlocuită cu o dictatură familială.

Următoarea vizită a lui Mobutu la București a avut loc în luna martie 1980, într-un moment aniversar al lui Ceaușescu, la bilanțul a 15 ani de conducere a statului român. Mobutu se proclamase „președintele Soare” și amendase în 1978 Constituția, transformând Zairul într-o republică prezidențială. Președintele era ales pe 7 ani, Parlamentul devenea unicameral și redus ca număr de membri, iar guvernul devenise Consiliul Național Executiv, format din 23 de membri numiți direct de către președinte.

Ceaușescu devenise Secretar General al PCR, președinte al Republicii Socialiste România, posesor al unui sceptru din aur, simbol al puterii supreme și „cel mai iubit fiu al poporului român”, lider al unei Mari Adunări Naționale care se întrunea pentru a-l ovaționa pe „marele tovarăș” și al unui guvern format din acoliți și familie.

Relațiile economice bilaterale au prosperat de-a lungul anilor, România importând din Zair diamante pentru „prima tovarășă a țării”, cupru și cobalt, exportând motoare, mașini unelte, automobile Dacia etc. În cea de-a doua parte a anilor ‘80, Zairul a beneficiat de câteva împrumuturi din partea statului român, Ceaușescu devenind un „binefăcător” al statelor africane, în fapt un lider ignorat de occident, marginalizat și fără viziune, ce-și regăsea ambițiile de politician luminat în Africa.

În martie 1987 a debutat un „Nou itinerar de pace, prietenie și colaborare al tovarășului Nicolae Ceaușescu împreună cu tovarășa Elena Ceaușescu în țările Africii: Angola, Zair și Congo”, prilej cu care cei doi dictatori au strâns relațiile. Mobutu declara la 2 aprilie 1987, revistei Lumea, „Republica Zair se bucură să numere țara dumneavoastră printre partenerii privilegiați cu care ea înțelege să promoveze o cooperare dinamică, sub multiple forme și care să garanteze avantaje reciproce”.

Rezultatele acestei „vizite de prietenie la nivel înalt” au fost rodnice, iar în tradiționalul limbaj de lemn al presei românești din acei ani această vizită „a avut un larg ecou internațional”, arătând drumul de aur pe care se îndreaptă Republica Socialistă România sub conducerea „conducătorului iubit”. Ultima întâlnire a celor doi lideri „luminați” a avut loc în aprilie 1988, când președintele Mobutu Sese Seko Kuku Ngbendu Wa Za Banga împreună cu doamna Bobi Ladawa au venit pentru o săptămână la București.

De la ultima vizită la București, Mobutu devenise mareșal în 1982 și similitudinile dintre cei doi dictatori erau tot mai frapante: dezvoltarea unui puternic aparat represiv și marile opere de artă ale unor pictori și sculptori naționali dedicate „conducătorilor iubiți”. Între cei doi dictatori a existat se pare o prietenie reală.

Atotputernicul luptător

După redenumirea țării în 1971, în 1972, Mobutu și-a luat un alt nume Mobutu Sese Seko Kuku Ngbendu Wa Za Banga (Atotputernicul luptător, care, din cauza rezistenței și a inflexibilei dorințe de a câștiga, va merge din cucerire în cucerire, lăsând foc în urma sa) după ce își înlăturase toți oponenții conform lozincii sale favorite: nu se pot lungi doi pe aceeași piele de leopard. Președintele Mobutu a încercat fără succes să se proclame președinte pe viață.

În plan economic, Mobutu a naționalizat o parte a industriei și cea construită din investiții străine. După doar câțiva ani, la sfârșitul anilor ’70 a încercat să-i readucă pe investitorii străini, prosperitatea congoleză fiind efemeră și asigurată doar de industria minieră. În anii 1977 – 1978 a avut loc o invazie a unor rebeli veniți din Angola în regiunea Katanga, redenumită Shaba. Intervenția militară occidentală a salvat regimul.

Mobutu pe bancnota de 5 de zaires

La rândul său, SUA au ajutat militar regimul dictatorial pentru a nu-și pierde influența strategică în zonă. Mobutu, ca și Ceaușescu au profitat de războiul rece pentru a juca un rol de mediator pe scena africană, practicând chiar șantajul. La începutul anilor ’80, eșecul economic al Zairului era devastator, Occidentul vorbea de un nou tip de regim: kleptocrația.

Mobutismul – a devenit sinonim cu furtul, cu grandomania – cu construcția de palate fabuloase, cu clientelismul, chiar cu privatizarea statului, cu cinismul generalizat. Cheltuielile de imagine ale familiei „președintelui soare” erau fabuloase și depășeau cu mult posibilitățile statului. Corupția și spolierile au devenit politica oficială de stat, dar regimul a durat până la sfârșitul războiului rece.

În 1990 a venit și vremea pierderii susținerii americane. Mobutu a rezistat în continuare, încercând să facă minime reforme. A încercat o autocritică și a permis pluripartidism, continuând să domine partidele politice existente. În literatura de specialitate se spune că Mobutu, bun prieten cu Ceaușescu, a fost impresionat de moartea acestuia și a încercat să „democratizeze” regimul, fără prea mari rezultate.

În 1993, SUA i-au refuzat viza, iar Mobutu a înțeles că nu se poate refugia la nevoie aici. Declinul regimului său era evident, iar opoziția tot mai puternică. La 16 mai 1997, foarte bolnav, încolțit de opoziție, „președintele soare” a fugit în Maroc, unde a încetat din viață la 7 septembrie 1997. Moștenitorii săi și-au disputat moștenirea: zeci de proprietăți în Europa, terenuri întinse în Brazilia, o avere estimată la 5–7 miliarde de dolari, strânse din producția de diamante, cobalt, uraniu și nichel. Era sfârșitul unei dictaturi de peste trei decenii, care a lăsat în urmă imense datorii externe și un nou tip de regim - mobutismul.