Michel de Montaigne

Michel de Montaigne s-a născut la 20 februarie 1533, aparţinând unei vechi familii de negustori din Bordeaux. Educaţia primită în spiritul cel mai liberal cu putinţă nu va rămâne fără efect asupra înclinaţiilor şi convingerilor de mai târziu. Într-o vreme în care regimul educativ al copiiilor se definea prin rigiditate şi asprime, metodele lui Pierre Eyquem, tatăl lui Montaigne, impresionează prin tactul şi ingeniozitatea procedeelor utilizate.

Astfel, pentru a-şi deprinde fiul cu vorbirea corectă a limbii latine, angajează un profesor german, Horstanus, care, posedând la perfecţiune această limbă, nu cunoştea niciun cuvânt francez. Pe calea unui contact direct, permanent, limba latină trebuia învăţată în chip natural, fără efort, aşa cum copiii pot deprinde o limbă străină fără a şti când şi cum au învăţat-o. În acelaşi scop, valeţii, cameristele, întregul personal de serviciu, instruiţi în folosirea termenilor uzuali, aveau obligaţia de a se adresa micului Michel exclusiv în limba latină. Astfel că, mărturiseşte Montaigne:

“Fără metodă, fără carte, fără gramatică, fără bici şi fără lacrimi, am învăţat o latină tot atât de pură pe cât o ştia profesorul meu, pe care n-o puteam amesteca cu alta, nici altera”.

„Captivitate”

La vârsta de 6 ani e internat pentru a-şi face studiile la un colegiu din Bordeaux;cunoaşterea limbii latine, inteligenţa precoce i-au făcut posibil accesul rapid într-o clasă superioară, dar, cu tot tratamentul excepţional şi favorurile de care s-a bucurat, Montaigne pare a fi suportat cu greu condiţiile de „captivitate”;colegiul nu a însemnat pentru el decât pierderea libertăţii şi supunerea la reguli comune de viaţă. Ingrat, se plânge că n-a reuşit decât să mai uite din limba latină, neglijând faptul că aici şi-a însuşit cu adevărat limba franceză în care-şi va scrie Eseurile.

Unic şi impresionant periplu interior

Eliberat, în sfârşit, din această „temniţă a tinereţii captive”, revine la castelul familiei, manifestând un interes deosebit pentru sporturile tinerilor gentilomi, scrima şi călăria. Gustul pentru călătorii îl resimte cu o intensitate deosebită încă din perioada adolescenţei, şi însuşi conţinutul Eseurilor nu va fi altceva decât relatarea unui unic şi impresionant periplu interior. E încă una din formele de manifestare a nevoii de libertate, atât de caracteristică umanismului din Renaştere:

„Voiajul mi se pare un exerciţiu profitabil. Sufletul e încontinuu stimulat să observe lucruri noi şi necunoscute, şi nu cunosc o şcoală mai bună, după cum am spus adesea, în pregătirea pentru viaţă, decât să-i înfăţişezi în permanenţă adversitatea atâtor vieţi, fantezii şi obiceiuri, şi de a-l face să guste o atât de perpetuă varietate a formelor naturii noastre” (Eseuri)

De altfel, Montaigne trăieşte intr-o epocă în care, după îndelungata şi sterilizanta domnie a scolasticii, lumea intelectuală îşi lărgeşte orizonturile, alimentată de cunoştinţe noi care-i vin din toate direcţiile. Compilatorii oferă curiozităţii publice fapte ciudate, de necrezut, obiceiuri bizare şi credinţe extravagante, care par totuşi fireşti în alte regiuni ale universului. Interesul lui Montaigne faţă de antichitate nu e câtuşi de puţin diminuat prin această avalanşă de noutăţi senzaţionale. Dar, asupra acestui spirit însetat de cunoaştere şi adevăr, înclinat în chip natural spre generalizări filosofice, ea are darul nu numai de a-i îmbogăţi cunoştinţele, ci de a-l întări totodată în convingerea despre o anumită relativitate a celor omeneşti. E dificil adeseori de făcut o demarcaţie strictă între adevăr şi eroare, între realitate şi imaginatie…

Oamenii,  va scrie Montaigne după 1572,  hotărăsc să admită cutare adevăr şi să respingă altul, fiecare după judecata lui;dar au în spiritul lor o idee exactă asupra limitei dintre posibil şi imposibil? Ceea ce părea imposibil ieri, mâine poate fi un fapt de experienţă, şi dacă e de ales între două mărturii, e de preferat evidenţa directă, argumentul intuitiv, concluziilor formulate de ratiune…

restul articolului pe Istorii Regasite