Maximilien de Robespierre și Revoluția Franceză

Maximilien François Marie Isidore de Robespierre, figura importanta în cadrul Revoluției Franceze, s-a născut la 6 mai 1756 în oraşul Arras din provincia nordică Artois, având rădăcini irlandeze. A fost educat în familia nobilă a bunicului Jacques Carrot, care, în 1765, şi-a înscris nepotul la colegiul călugărilor oratorieni din Arras.

Episcopul i-a oferit copilului o bursă pentru a-şi continua studiile la prestigiosul colegiu Ludovic cel Mare. În cei 3 ani de studiu, Maximilien va obţine toate cele 3 grade juridice:bacalaureatul, licenţiatul şi titlul de avocat. Este numit în funcţia de judecător al Tribunalului episcopal. În toamna lui 1783 este ales membru al Academiei de Ştiinţe şi Arte din Arras, iar peste 3 ani, în 1786, devine preşedinte al acestei instituţii. Robespierre şi-a început activitatea politică energică odată cu iniţierea discuţiilor în vederea alegerilor pentru Adunarea Starilor Generale. La 23 martie 1789, acesta trece cu brio toate treptele scrutinului. În aprilie, soseşte la Versailles. Ia parte activă la toate şedinţele celor 600 de deputaţi ai Stării a treia din Adunarea Statelor Generale (convocata la 5 mai 1789 de catre regele Ludovic al XVI-lea:1774-1792).

Revoluția Franceză, declanșată la 14 iulie 1789 odată cu asediul și cucerirea închisorii Bastilia, simbol al absolutismului monarhic, l-a avut ca personaj central și pe Robespierre. La data de 4 august 1789 sunt desființate privilegiile feudale, iar la 26 august în același an este elaborata Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului”. Documentul va avea rol constituțional, stand ulterior la baza promulgării unei Constituții, la 3 septembrie 1781. Printre prevederile enunțate, în „Declarație” se regăsea și principiul de factură iluministă al separării puterilor în stat.

Acest document a presupus de asemenea diminuarea prerogativelor regale. Deși nemulțumit, Ludovic al XVI-lea acceptă limitările atribuțiilor monarhice; va încerca însa să se refugieze în Austria alături de clasa nobiliară franceză, dar va fi capturat la 21 iunie 1791 în Varennes. Acesta a fost suspendat temporar din funcție, iar în urma unei noi revolte a parizienilor, monarhia este abolita la 10 august 1792, dinastia de Bourbon fiind înlăturată de la guvernarea Franței.

Convenția Națională (20 septembrie 1792-26 octombrie 1795) a avut doua perioade distincte: Convenția Girondină, în cadrul căreia va fi proclamata Republica (21 septembrie 1792), respectiv Convenția Iacobină (2 iunie 1793-27 iulie 1794). Decizia radicala a Grupării Girondine a fost ghilotinarea regelui Ludovic al XVI-lea la 21 ianuarie 1793 în urma acuzației de trădare.

„Incoruptibilul”

Criza profunda în plan intern și extern a Franței cerea soluții extraordinare, astfel încât la 2 iunie 1793, în urma unei lovituri de stat, girondinii sunt înlăturați de iacobini, grupare a cărui lider suprem este nimeni altul decât Robespierre. Alături de acesta, la conducere se aflau și Saint Just, Jean Paul Marat și Georges Danton. Instaurarea Convenției Iacobine va reprezenta debutul unui regim de teroare absolută, al tiraniei arbitrarului, căruia girondinii i se vor opune întru totul, simțindu-se ei înșiși vizați de pogromurile cumplite declanșate la instigarea lui Robespierre (orice persoană bănuită ca submina revoluția era arestată, supusă unei judecăți sumare, apoi ghilotinată). Datorita acestui fapt și a impasibilității cu care semna condamnările la moarte, poporul l-a supranumit „Incoruptibilul”.

Iacobinii au impus numeroase reforme, atât în planul intern, cât și în cel extern:au adoptat o Constituție radicală în 1793, dar neaplicata; au impus înființarea unor noi instituții – „Comitetul Salvării Publice” (Executivul), „Comitetul Siguranței Generale”, respectiv “„Tribunalul Revoluționar”; în fruntea armatei au fost numiți generali tineri, proveniți din categoriile de jos a societății (acum începe să se afirme și geniul militar de mai târziu, Bonaparte); are loc laicizarea calendarului, anul I devenind 1792, iar lunile anului au fost denumite în funcție de fenomenele naturii.

Deși reformele au adus liniștea pe toate planurile a Franței, măsurile dure luate de iacobini au condus la diminuarea susținerii sociale a regimului, conflicte apărând chiar în interiorul grupării, care se divizează în moderați (conduși de Danton), cei ce doreau să se pună capăt Marii Terori și în radicali (având ca lider pe Hebert) care susțineau noul regim. La scurt timp, ambele grupări au fost înlăturate prin ghilotinarea liderilor la ordinele lui Robespierre, deși ambii ii erau prieteni (martie, aprilie 1794).

În același an, la 27 iulie/9 thermidor, gruparea iacobina este înlăturată printr-o lovitură de stat, iar Maximilien de Robespierre este arestat. A doua zi, Tribunalul Revoluționar îl condamnă la moarte și liderul grupării împreună cu alți susținători sunt ghilotinați.

În anii ce au urmat, generalul Napoleon Bonaparte va deveni din ce în ce mai faimos, în urma campaniilor militare intreprinse în Italia și Egipt, fapt ce a culminat cu proclamarea sa ca Împărat francez la 2 decembrie 1804.