Matei Vasiliu, erou al Marelui Război, ajuns bolnav, fără locuinţă şi umilit de Ceauşescu

A trecut un veac de la Marele Război, dar poveștile nu s-au terminat. Încă ies la iveală de prin sertare prăfuite să ne mai amintească despre cum s-a făcut România Mare. Așa este și istoria lui Matei Vasiliu, brav ostaș român, care a luptat pe toate fronturile ținute de români. Este o istorie compusă din crâmpeie, dar spusă chiar de el, pentru generațiile viitoare. Este o istorie minoră, dar care face parte tot din aceea mare, care ne dă un sens ca țară. Este istoria unui erou care a avut neșansa de a fi căzut victimă chiar istoriei celei mari a României. A fost uitat, până acum.

A primit marile decorații militare în Primul Război Mondial, pe care l-a început ca sublocotenent și l-a încheiat căpitan. A străbătut frontul românesc de la Dunăre la Mărășești, a fost părtaș la toate marile înfrângeri, dar și la victoriile istorice. De fiecare dată a fost eroul de care Armata Română a avut nevoie, omul care a îndrăznit să creadă în izbândă chiar și atunci când toți ceilalți nu o mai vedeau posibilă. A fost un erou în cel mai tradițional sens al cuvântului.

A fost avocat și senator, cu grijă tot față de veterani, față de recunoașterea justă a eroismului, față de educația tinerelor generații. Veți cunoaște în paginile următoare istoria lui Matei Vasiliu. E o istorie de război, însă e o istorie dintr-o vreme în care războaiele personale nu se deosebeau cu nimic de războaiele mari, naționale, mondiale.

Așa sunt poveștile soldaților cu arma-n mână, ca o hârtie de turnesol pentru istoria unei țări. Și știți ce-i curios? Dumneavoastră nici măcar n-ați auzit de Matei Vasiliu! N-a intrat nici în manuale, nici în enciclopedii. Totuși, îi veți înțelege fiecare poveste, căci istoria sa este istoria României Mari.

Înainte de toate, câteva repere, succint, după cât permite istoria înregistrată. Matei Vasiliu s-a născut pe 5 ianuarie 1887, în Măcin, Tulcea, fiind fiul lui Alexandru și al Penelopei, oameni simpli, dar nu chiar de la talpa țării. A absolvit Liceul „Principele Carol” din Tulcea, după care a lucrat ca institutor la Școala 2 de Băieți din același oraș. La vârsta de 21 de ani s-a înrolat voluntar în Armată, iar Al Doilea Război Balcanic, din 1913, l-a găsit sublocotenent în trupele românești de bicicliști ale Regimentului 33 Tulcea. Întors de pe front, și-a luat Licența în Drept la Universitatea din București, fapt ce l-a ajutat ca, în perioada interbelică, să poată intra în rândul avocaților, căci în 1921 s-a pensionat din armată. O perioadă, între 1924 și 1930, a fost director al Minelor din Comănești, respectiv director general la Creditul Carbonifer.

Întors acasă, s-a așezat la casa lui, s-a căsătorit cu Florica și împreună au avut doi băieți, pe Mircea și pe Dan. Băiatul cel mare a plecat din România, în 1946, s-a dus secretar de ambasadă la Washington și nu s-a mai întors. A fost diplomat, a scris cărți de memorii și a realizat benzi desenat. Celălalt fiu, a rămas în România, a avut grijă de părinți și de moștenirea și memoria lor până în anii democrației postdecembriste.

În fine, în anii '30, Matei Vasiliu a cochetat și cu politica, fiind ales senator – probabil din partea socialiștilor, căci spunea el într-o scurtă însemnare biografică: „M-am născut socialist din tată și mamă chiar”. Nu s-a bucurat prea tare de această activitate, căci s-a văzut treaba că metehnele politicii românești nu se potriveau caracterului său. Spunea răspicat, chiar în stil spartan: „1. Nu-mi place politica intereselor personale și fără dragoste de țară. 2. Nu-mi place minciuna și fățărnicia“. A stat departe de acestea. S-a ocupat, însă, să propună legi pentru o bună recunoaștere a meritelor eroilor din Marele Război.

Nici nu se putea altfel, când el văzuse întreg parcursul României în Primul Război Mondial. Matei Vasiliu a luptat, mai întâi, pe frontul de sud, la Flămânda, apoi în zona Predeal-Azuga, încercând să țină piept avansului trupelor nemțești. S-a retras cu mare greutate spre Moldova, front pe care a repurtat câteva victorii care i-au adus admirația superiorilor și aprecierea puterilor aliate.

Matei Vasiliu n-a putut niciodată să-și vadă poveștile de război puse la loc de cinste. Când România abia s-a dezmeticit din zorii democrației interbelice, a venit un alt război mondial, apoi, gata!, comunismul și, odată cu el, condamnarea la anonimitate. Matei Vasiliu s-a stins în Epoca de Aur, lipsit de gloria pe care o merita pe deplin şi abandonat de ţara pentru care şi-ar fi dat viaţa. Istoria l-a uitat şi ea, căci istoria tot de oameni e scrisă. Dar cei care i-au fost aproape nu au uitat niciodată. Nu au putut. Familia i-a păstrat scrisorile de pe front, rapoartele camarazilor şi ale superiorilor, brevetele şi decoraţiile şi toate fotografiile acestea vechi. Aceasta este povestea despre războiul care l-a făcut erou. Şi este povestea României Mari.

Cum a ajuns sublocotenentul Vasiliu în memoriile generalului Averescu

Intrarea României în Primul Război Mondial a durat mult și s-a făcut fără pregătirea temeinică a soldaților, fără logistică bine pusă la punct, dar cu mult avânt. Acestea sunt detalii cunoscute. După dezastrul de la Turtucaia, manevra de la Flămânda, izvorâtă din geniul militar al generalului Averescu, a venit mai mult ca o necesitate. „Faptul că am înregistrat o înfrângere în primele zile ale războiului a zdruncinat situaţia morală foarte serios. Era prin urmare de cea mai mare importanţă a o restabili, redând populaţiei liniştea, iar armatei şi chiar comandamentului încrederea“, scria generalul Averescu în memoriile sale.

Istoria a consemnat toți pașii care au dus spre înfrângerea de la Flămânda: pe 18 septembrie/1 octombrie, podul peste Dunăre s-a construit cu greutate, sub bombardamentele inamicului; apoi s-a pornit o furtună teribilă care a fost în dezavantajul soldaților români, dar în favoarea vaselor de război austro-ungare căci a crescut nivelul apelor Dunării; iar ziua de 20 septembrie/3 octombrie a rămas în memoriile lui Averescu drept „o zi de război foarte penibilă“, care s-a încheiat cu ordin de la Marele Cartier General ca trupele să treacă înapoi în România pentru a fi mutate pe frontul de nord.

Există, însă, în volumul „Operațiile de la Flămânda“, o scurtă relatare a încheierii manevrei: „Pe la ora 4.10, Armata a III-a a dat ordin Corpului V Armată ca, în cursul nopții, să strângă podul și să tragă pe uscat materialul și vasele, lăsându-se pe malul stâng trupe necesare pentru pază. În dimineața de 21 Septembrie, corpul V Armată raportează: «S-au retras până în prezent (era 6.30 a.m.) peste 400 m. lungime pod, alte 20 vase s-au legat pe canalul Coreia. Strângerea se continuă. Materialul retras nu s-a putut trage în susul apei deoarece singura șalupă care se mai găsește este avariată. Materialul este legat la mal și acoperit cu crăci. De pe malul bulgar s-au retras toți oamenii și aproape toți răniții». Pentru salvarea materialului rămas pe malul drept, s-a format o echipă de 60 oameni devotați și curajoși, din regimentul 33 infanterie, sub comanda sublocotenentului Vasiliu”.

Istoria acestei salvări despre care pomenea generalul, precum și a întregii traversări a Dunării și a luptelor purtate la vecinii bulgari este mai bine să fie spusă de Matei Vasiliu, martor la firul ierbii, și nu de la postul de comandă. Câteodată, războiul la persoana întâi poate răscoli mai adânc înțelegerea asupra episoadelor istorice și poate face dintr-o înfrângere răsunătoare o scenă care adună laolaltă moartea și hazul, frica și curajul nebunesc, norocul și ironia sorții. Toate acestea sunt strânse într-o lungă scrisoare trimisă, la finalul operațiunilor, de către Matei Vasiliu familiei sale. Este o scrisoare cât o istorie cu față umană. Sunt rânduri care trezesc și furia, și indignarea, și dragostea de oameni și de țară. Chiar aşa, v-aţi întrebat vreodată ce-i în mintea poştaşului care aduce acasă scrisori de pe front?

O ultimă dorință a bătrânului erou: să nu fie uitat

Gândiţi-vă la această imagine: suntem în anul 1954, e cea mai cruntă iarnă în Bucureşti, iar ferestrele odăii de opt (8) metri pătraţi nu se aburesc niciodată. Înăuntru e la fel de frig ca afară, atâta numai că vântul nu bate. Nici măcar covorul vechi nu reuşeşte să atenueze câtuşi de puţin din răcoarea podelei care desparte camera de beci. Bătrânul care locuieşte aici nu mai poate dormi. Îi e frig, îşi aminteşte de frigul din 1916, de frigul din 1917, de frigul din comunism. De ceva timp, are nişte migrene groaznice şi simte că va îngheţa în camera asta fără ştie nimeni ce-i în capul lui. Doctorul i-a spus că va paraliza, dar asta numai după ce oasele capului se vor fi calcifiat mai bine. Până atunci, doar durerile şi frigul. Şi-acum gândiţi-vă că acest bătrân a făcut România Mare.

E prea revoltător? Atunci imaginaţi-vă altceva: e în 1973, iar România Mare s-a umplut cu oameni noi, comunişti sau doar docili şi prea fricoşi. Aproape nimeni nu mai ştie scrisoarea aceea frumoasă de pe frontul Primului Război Mondial, care vorbea despre „imperiul român“, ştiţi?, de la Nistru pân’ la Tisa… Au mai rămas doar nişte bătrâni internaţi prin azile care ar putea s-o spună, numai că pe ei nu-i întreabă nimeni. Nici măcar familia, pentru că familia e mereu prea departe de azilele de bătrâni. Există însă, pe salonul de la Institutul de Geriatrie Bucureşti, un bătrân un pic mai ambiţios, care parcă nu vrea să moară fără să mai spună o dată povestea cu „imperiul român“. În urmă cu puţin timp, chiar trimisese prin poştă, unui om nou, tot ce-l mai lega de această poveste veche. Voia să și le expună la Muzeul Republicii, acolo le trimisese! Dar povestea a rămas nespusă.

E prea scandalos? Atunci ar trebui să aflaţi că bărbatul acesta pentru care onoarea era cea mai importantă virtute şi-a înstrăinat întreaga arhivă personală cu naivitatea unui soldat începător, în schimbul unei promisiuni. Comuniştii îi spuseseră că-i vor da înapoi casa, că nu va mai locui în camere imunde şi în aziluri de bătrâni. Nu i-au dat nimic. Îi naţionalizaseră, în 1950, casa de pe strada Roma 5, ridicată cu multă trudă, pe locul primit recompensă din partea statului pentru Ordinul „Mihai Viteazul”. În 1953, fuseseră evacuați. În casă se instalase Ministerul de Externe, direcția pașapoarte - „ca să fie aproape de Președenție”. S-a străduit bătrânul domn Vasiliu să arate abuzurile și fărădelegile ce i se întâmplau. Dar cui să i le arate? I-a scris până şi lui Ioan Gheorghe Maurer, premierul României din acea vreme. „Sunt deprimat, amărât şi moribund cu mari suferinţe, aprobaţi-mi restituirea locuinţei mele acum cât mai sunt în viaţă, să mă văd în ea cu familia mea! […] Am nepoţi şi rude şi nu aş vrea ca pe crucea pusă la mormântul meu să citească că aici se odihneşte un nenorocit de ostaş care a luptat la Mărăşeşi şi pe alte trei fronturi, uitat de ţara sa“. Degeaba. Niciun răspuns, nicio dreptate, numai depeșe aruncate pe câte-o margine de birou.

E prea umilitor? Atunci citiţi scrisoarea asta, în care bravul ostaş din Marele Război, militarul neînfricat şi demn, omul care şi-a văzut trupul şiroind de sânge pentru ţara pe care a iubit-o necondiţionat, acest erou ajunge să fie obligat să se înjosească tocmai în faţa lui Nicolae Ceauşescu. Şi ştiţi ce-a făcut Nicolae Ceauşescu? Nimic; n-a făcut nimic.

Scrisoarea trimisă de către bătrânul eroul dictatorului comunist

"Tovarăşului Secretar General al Partidului Comunist Român, Preşedinte al Consiliului de Stat Nicolae Ceauşescu  

În aceste timpuri grele, prin care trec toate popoarele, cînd pacea, încă după atîta sbucium nu s-a înfăptuit, cînd luptele nu au încetat, când toate forţele armate aşteaptă pregătite rezultatul negocierilor, spre o pace trainică şi definitivă, subsemnatul Colonel în retragere Vasiliu Matei, în vârstă de 86 de ani, un tovarăş din popor care a suferit foarte mult în copilăria sa, vă aduce la cunoştinţă că este condamnat peirii uitat de ţara sa, suferind timp de 30 de ani de o nedreptate strigătoare la cer şi asta numai datorită faptului că nici un for superior la care m-am adresat nu va adus la cunoştinţă cauzele nedreptăţii ce mi s-a făcut şi a suferinţelor ce le-am avut şi le am, astăzi devenind un invalid se datoresc celor trei evacuări din imobilul meu şi o naţionalizare, prima o evacuare făcută în 1948, de către Ministerul de Interne, luându-mi-se dreptul de a mai ocupa etajul II, atribuindu-l familiei criminalului de război, moşierul Mareş, intim prieten al generalului Antonescu; al doilea în anul 1950, naţionalizarea imobilului din strada Roma nr. 5 din eroare, încât este exceptat în mod formal prin art. 2 din Decretul nr. 92 din 1950, cum s-a arătat şi dovedit prin actele ataşate, că nu a avut privilegiul nici unui fel de avere, pe cale de succesiune sau exploatare, nu am avut decât această singură casă proprietate de muncă, care nu mi-a produs nici un fel de venit prin închiriere, întrucât a fost locuită în totalitate de familia mea (soţie, copii, noră şi nepot) fiind alcătuită dintr-un singur apartament, subsol, etaj I, etaj II cu o singură bucătărie în subsol, terenul l-am dobândit în baza legii de împroprietărire a Cavalerilor Mihai Viteazul din primul război mondial, care nu se acordă decât numai prin fapte de arme.

Locuinţa am construit-o în anul 1935 prin mai multe credite ce mi-a fost acordate de casa construcţiilor, făcând acte de ipotecă la Tribunal, plătind sumele primite în termen de zece ani.

Am făcut întâmpinarea Consiliului de Stat, în urma unei cereri de audienţe prin care mi s-a comunicat la 25 decembrie 1967 cu nr. 721 că în loc de audienţă sînt rugat să înaintez un memoriu în care expun toate problemele, pe care le aveam să le dau şi le-am înaintat Consiliului de Stat, arătând în acelaşi timp că am fost ofiţer activ până în anul 1921 şi după aceia numai pensionar, dar nu am primit nici un răspuns.

În anul 1953, am fost evacuat forţat în plină iarnă de către Spaţiu Locativ fără niciun ordin pentru ocuparea lui de Biroul Paşapoartelor, ca să fie aproape de Preşedinţie, care mutîndu-se în local propriu, după puţină vreme, a fost ocupat fără repartiţie de două familii, care după ocupare a cerut plecarea în Palestina şi aştepta repatrierea de 20 de ani.

Am fost evacuat într-un imobil particular, insalubru, neîncăpător, fără încălzire centrală, ocupând o odae mai mică de 8 metri pătraţi, deasupra unui beci, am contractat o maladie foarte periculoasă, Maladia Dr. Paget, care mi-a calcificat oasele capului şi va termina cu paralizia creerului, suferind îngrozitor datorită acestei boli.

În anul 1972 sînt din nou evacuat de către proprietara imobilului din apartamentul ce-l ocupam prin vinderea lui, punîndu-mi la dispoziţie numai 2 camere şi un hol de trecere, în loc de 4 camere la cite aveam drept, aşa că în această locuinţă din str. Lev Tolstoi nr. 5, cu camere mai mici, subsemnatul grav bolnav şi neavînd spaţiu necesar, am fost forţat să apelez Institutul de Geriatrie Bucureşti, care mi-a aprobat internarea cu începere de la 28 octombrie, izolat în acest mod de familia mea.

De la acest azil am încercat să fac o ultimă încercare de a putea aduce la cunoştinţă Consiliului de Stat marea nenorocire, că am ajuns în această situaţie, rugîndu-l pe preşedintele veteranilor (din care fac şi eu parte) prezentîndu-i o cerere cu toate actele necesare, să o înainteze Consiliului de Stat cu credinţa că fiind trimeasă de o autoritate voi putea avea vre-un răspuns.

Am fost decepţionat că şi această cerere înmînată Domniei sale mi s-a înapoiat, cu Nr. 736 din 23 XII 1972, cu înştiinţarea că nu este de competenţa sa.

În susţinerea cererii mele, vă aduc la cunoştinţă că:

a) Am luat parte în Campania din 1913 în Bulgaria ca comandant de biciclişti a corpului 5 de armată din Dobrogea. La retragerea din Bulgaria în ţara noastră, dînd examenul cerut anul III la Facultatea de Drept din Bucureşti am primit diploma de licenţiat în Drept.
b) Am luat parte în primul război mondial, la luptele de la Flămânda în anul 1916, fiind decorat de Ministerul de Război cu Steaua României cu spade în grad de cavaler, iar în raportul cerut de Generalul Averescu, înaintat de regiment pe care M.S. Regele a pus apostila erarhică cu Mihai Viteazul, înaintându-mă în gradul de Locotenent, rănit fiind în luptele date.
c) Am luat parte la luptele din munte de la Vidomboc, Clăbucet, cu după Clăbucetul Taurului, comandînd un detaşament compus din 4 companii de infanterie, 4 secţii de mitraliere şi 2 mortiere de tranşee, cu însărcinarea de a face legătura trupelor noastre de pe Clăbucetul Taurului comandate de generalul Boureanu, cu obligaţia de a nu părăsi postul până nu primeam ordin înscris.
d) Începînd luptele foarte grele, Generalul Boureanu pierzând poziţia s-a retras spre Azuga, din această cauză trupele noastre de pe Clăbucetul Baiului, au început şi ele să se retragă uitîndu-mă a-mi trimite ordinul de a mă retrage şi eu, am fost înconjurat de inamic şi cu mari pierderi, luptînd greu, m-am retras cu tot detaşamentul ce-l aveam sub comandă spărgînd frontal inamic.
e) Pentru această faptă, am fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul Clasa III.
f) Am luptat la Titu, cu Regimentul 33 infanterie venind în ajutorul trupelor noastre, ce se retrăgeau din Valea Jiului.
g) Am luptat la Tîncăbeşti susţinînd cu compania mea retragerea regimentului 33 infanterie şi regimentul de artilerie din B…, lupte cu mari pierderi, trupă şi ofiţeri, inamicul ocupînd Tîncăbeştii, capturînd tot trenul regimentar, împiedicîndu-ne retragerea noastră spre Moldova.
h) Am luptat la Mărăşeşti, sectorul Chicera cota 334, unde inamicul făcînd breşă în frontal nostrum, în luptele grele regimentul 38 infanterie şi regimentul 10 Vînători, mulţi soldaţi părăsind trupa umblînd risipiţi, am primit ordinul de la comandantul Brigăzii de a-i aduna şi dînd un atac am reuşit să restabilesc ordinea, risipind pe inamic la cota 334 Chicera.
i) Pentru această faptă, am fost decorat cu următoarele ordine de război:
j) Ordinul Sf. Ana şi Sf. Vladimir-Ruse;
k) Ordinul Virtutea Militară – Polonă
l) Ordinul Sf. Sava Iugoslavia în grad de comandor
m) Ordinul Crucea de Război Engleză şi Medalia Virtutea Ostăşească Clasa I a R.S.R.

În aceste lupte de la Mărăşeşti am fost înaintat la gradul de Căpitan în activitate, în mod exceptional prin Înalt Ordin de zi, obţinînd într-un singur an 1916-1917 două înaintări în grad.

Am luat parte, fiind licenţiat în Drept, recomandat de Comandantul de Brigadă, conform ordinului primit de la Marele Cartier General, de a se trimite în teritoriul ocupat din Muntenia, în urma armistiţiului încheiat, persoane energice şi cunoscătoare în administraţie, am fost repartizat, în cel mai important punct de trecere al inamicului, Oraşul Rîmnicul-Vîlcea, sub comanda unui batalion bine încadrat cu obligaţia de a lua măsuri drastice pentru evitarea oricărui conflict cu inamicul în retragerea lor.

În staţia mai sus de Câineni, în punctul de graniţă, printr-o deraiere a unor vagoane, am blocat un număr foarte mare de vagoane încărcate, care fără a avea un conflict cu inamicul au rămas toate în stăpânirea noastră.

Am părăsit acest oraş, în anul 1921, demisionând din armată, pensionându-mă cu 16 ani de serviciu militar, considerându-se dublu anii serviţi.

(…)

După depunerea acestor obiecte, primesc din partea museului militar central adresa nr. 8118-02-1973, prin care mi se aduce mulţumiri în mod deosebit pentru frumosul şi patrioticul gest, donînd obiecte de o reală valoare istorico-documentară, promiţîndu-mi că vor fi introduse în sectorul de expunere, cu ocazia redeschiderii museului în anul 1974.

Verbal am avut plăcerea să iau notă că această expunere va fi una dintre cele mai complete şi valoroasă, fiind înfăptuită de un soldat încorporat voluntar, înaintat sublocotenent de rezervă în 1911, în 1916 locotenent, iar în 1917 căpitan în activitate în mod exceptional cu Înalt Ordin de 31 pe armată.

Din toate cele arătate mai sus, în speranţa că vi se aduce la cunoştinţă situaţia mea critică, înjositoare, deznădăjduit şi suferind, cu moralul completamente scăzut în care mă găsesc, pentru prestigiul armatei şi al ţării, mai liberă, independent şi stăpâni la noi acasă, datorită numai Domniei Voastre, vă rog să rezolvaţi acest caz, deoarece ar fi o mare deprimare pentru tot poporul nostru şi al statelor care m-au decorat, luptînd cot la cot cu ele, care m-au decorat cu cele mai mari ordine de război, dacă vor afla de suferinţele arătate în această întîmpinare.

În situaţia în care mă găsesc astăzi:

1. Mi s-a naţionalizat imobilul din strada Roma nr. 5 din eroare, cum am arătat mai sus şi neprimind nici un răspuns, opinia memoriului cerut de Consiliul de Stat este ataşată la această cerere;
2. Sînt fără locuinţă, despărţit de familia mea deoarece în 1973, evacuat forţat de proprietara apartamentului ce-l ocupam, într-un apartament neîncăpător am fost nevoit să mă internez la azilul de bătrîni, Institutul de Geriatrie Bucureşti dela data de 28 octombrie 1972, cum am arătat mai sus
3. Am o pensie de 963 de lei cu toate măririle făcute, cu mari lipsuri în trecut în special cînd am început cu cele militare, pensionat la 1 aprilie 1921, cu 16 ani de serviciu militar, începînd cu 76 de lei lunar, apoi 140 şi 250 lunar, iar cele civile, cu 19 ani de serviciu, deci 35 de ani de serviciu, începînd cu 560 de lei lunar, apoi 773, iar în prezent 963 lei, cum am arătat mai sus.
4. Am intervenit la Consiliul de Stat în anul 1968, cu rugămintea de a mi se mări pensia, aşa cum s-a mărit la mulţi luptători ce au luat parte în război, dar cererea nu a avut parte să vă fie adusă la cunoştinţă.
5. Acum cînd mai am puţine zile de trait, cînd sunt aşa de bolnav, că abia mă pot mişca, cînd nu am nici un loc unde să fiu înmormîntat, necum funeralii naţionale, aşa cum am văzut în ziare că s-au înmormântat luptători de la Mărăşeşti, mă întreb de ce mai trăiesc regretînd că nu am murit atunci cînd am fost însărcinat de Generalul Averescu să îndeplinesc îmbarcarea materialului rămas în Bulgaria trecînd Dunărea, după retragerea trupelor noastre şi am scris acea carte poştală adresată unui bun prieten, că voi muri eroic în îndeplinirea însărcinării ce mi s-a dat, visul nostru din copilărie se va împlini, trăiască imperiul român.
6. Nu cred să am cel puţin fericirea să trăiesc să pot vedea expunerea în sectorul de expunere a obiectelor depuse, cu ocazia deschiderii muzeului în anul 1974.

Luptăm pentru pace,

M. Vasiliu"

Acest text este un fragment din articolul Matei Vasiliu, eroul uitat din Marele Război. „Nu v'am spus eu, domnule Colonel, că bulgarii nu se joacă cu diavolul ăsta de Vasiliu?”, publicat în numărul 204 al revistei Historia, disponibil în format digital pe paydemic.com.