Mao Zedong - revoluţionarul, făuritorul şi dictatorul Republicii Populare Chineze

China - o ţară cu o suprafaţă de 9 596 961 km2, locuită de 1 373 541 278 de oameni, cu o istorie îndelungată de 4090 ani, este astăzi o adevărată superputere economică şi comercială şi cel mai mare producător global, o ţară în curs de dezvoltare în care traiul se îmbunătăţeşte semnificativ.Dar totodată, este şi o putere militară, deţinând o armată terestră de peste 2, 5 milioane de soldaţi şi un arsenal nuclear. Este de asemenea şi un model cultural foarte binecunoscut la nivel global datorită spectacolului prezentabil de la jocurile olimpice organizate de aceasta în 2008. Dar acum patru decenii, China era cu totul alta. Era o ţară a foametei şi sărăciei, una abia ieşită din război şi care avea să guste “beneficiile” marxismul-leninismului adaptat la lumea asiatică . Era un adevărat infern stăpânit cu o mâna de fier de un dictator revoluţionar şi idealist, dar criminal, nemilos, brutal şi ambiţios. Numele şi portretul său sunt evidenţiate şi în China de astăzi, încă stăpânită de un regim comunist cu tendinţe de liberalizare economică, dar cu drepturi şi libertăţi încă suprimate. Acesta era Mao Zedong, teoretician, strateg militar, poet şi vizionar, fondator al Chinei moderne de azi.   

1. Fiu de ţărani 

Zedong a văzut lumina zilei pe 26 decembrie 1893, în satul Shaoshan, provincia Hunan, China, în familia ţărănească Mao. Tatăl său, Mao Yichang, a fost un ţăran care a ajuns treptat un fermier bogat. Era un părinte disciplinar şi strict şi îl bătea pe micuţul Mao periodic. Mao mai avea doi fraţi, Zemin şi Zetan, şi o surioară adoptată, Zeijan. Mama lui Mao, Wen Qimei, era o budistă devotată ce încerca să-i tempereze atitudinea strictă a soţului.

Zedong s-a convertit la budism, credinţă la care ulterior a renunţat. Era trimis de tatăl său să meargă din sat în sat să colecteze datoriile din ouăle şi găinile vândute. La 8 ani, Zedong a fost trimis să înveţe la şcoala primară din Shaoshan. A învăţat sistemul de valori confugianiste, deşi nu prea îi plăceau textele chineze clasice despre moralitatea confugianista. Îi plăcea să citească romane precum “Romantismul celor trei Regate” şi “Water Margin”.

La 13 ani, Mao şi-a încheiat educaţia primară şi printr-o nuntă aranjată de tatăl său, s-a căsătorit cu Luo Yigu, o fată de 17 ani. Scopul? Tatăl lui Mao voia să-şi unească proprietăţile cu cele ale socrului. Mao a refuzat să-şi recunoască soţia, criticând nunţile aranjate. Până la urmă, a repudiat-o , aceasta murind în 1910.

Muncind la ferma tatălui său, Mao citea tot mai mult, fiind pasionat după lectură. Şi-a dezvoltat conștiința politică după cărţile lui Zheng Guanying care critica precaritatea democraţiei şi declinul puterii Chinei. Totuşi, Mao era inspirat de personalităţi istorice precum George Washington şi Napoleon Bonaparte.

În acel timp, foametea izbucnise prin regiune şi protestele luau amploare în capitala provinciei Hunan, Changsha, conduse de gruparea Gelaohui. Protestele au fost reprimate brutal de forţele armate, iar liderii au fost executaţi. Mao îi compătimea pe protestatari. Vedea cum ţăranii din Shaoshan mureau de foame şi disperaţi fiind, furau din grâul tatălui său.

La 16 ani, Mao şi-a început studiile la liceul primar de lângă Dongshan, unde era hărţuit de colegii săi pentru statutul de fermier pe care îl avea familia sa.

În 1911, Mao şi-a început studiile medii în Changsha unde spiritual revoluţionar era puternic. Monarhia absolută a împăratului Puyi era insuportabilă şi mulţi chinezi doreau abolirea monarhiei şi înlocuirea acesteia cu formă de regim republican. Mao era tot mai mult influenţat de ziarele lui Sun Yat-sen (un american creştin care conducea societatea Tongmenghui). Într-un eseu ţinut la şcoală, Mao l-a favorizat pe acesta şi şi-a expus dorinţa ca acesta să devină preşedinte.

Ca un simbol al rebeliunii împotriva împăratului Manchu, Mao şi prietenii săi şi-au tăiat codiţele, un semn de supunere faţă de împărat. Inspirat din republicanismul lui Sun, în sudul Chinei, armata a declanşat Revoluţia Xinhai. Mao s-a alăturat armatei rebele că soldat, dar nu s-a implicat în lupte.

Doar nordul Chinei îl mai susţinea pe împărat.Dar pentru a evita un război civil, Sun s-a proclamat preşedinte provizoriu pentru suporterii săi şi a făcut un compromis cu generalul monarchist Yuan Shikai. Monarhia a fost abolită, împăratul de 6 ani detronat, iar generalul Shikai a devenit primul preşedinte al Republicii Chineze în 1912.

După terminarea revoluţiei, Mao s-a retras din armată.

2. Îmbrăţişarea marxismului

Mao a descoperit socialismul într-un articol de ziar, citind pamfletele lui Jian Kanghu, un student care a fondat Partidul Socialist Chinez. Mao a urmat succesiv studiile la academia de poliţie, o şcoală de producere a săpunului, la o şcoală de drept şi la o şcoală de economie. Până la urmă, şi-a început şi a înterupt studiile la Şcoala de studii medii din Changsha. Petrecea mai mult timp studiind independent la biblioteca din Changsha, citind cărţi despre liberalismul clasic precum cele scrise de Adam Smith ca “Bogăţia Naţiunilor” sau cele scrise de Montesquieu ca “Spiritul Legilor”. Citea şi lucrări ale savanţilor şi filosofilor ca Darwin, Mill, Rousseau şi Spencer. Inspirat de Friedrich Paulsen, Mao consideră că indivizii puternici nu respectau codurile morale şi că ar trebui să-i ajute pe ceilalţi indivizi mai slabi.  

Tatăl său nu-l suportă pe Mao că stătea toată ziua cu nasul în cărţi. I-a tăiat alocaţia pentru studii şi l-a forţat să se mute într-un hostel pentru săraci. Mao şi-a dorit să ajungă un profesor şi s-a înrolat în a Patra Şcoală Normală din Changsha, dar ulterior , s-a transferat la Prima Şcoală Normală din Changsha, cea mai bună din Hunan. S-a împrietenit cu profesorul Yang Changii care i-a recomandat să citească ziarul radical-naţionalist “Noua Tinereţe”, creată de Chen Duxiu, decan al Universităţii din Peking, care dorea descotorisirea Chinei de autocraţie şi superstiţii. Mao şi-a publicat primul articol în “Noua Tinereţe” în 1917. S-a alăturat Societăţii pentru studierea lui Wang Fuzhi, un grup revoluţionar fondat de literaţi care doreau să aplice filosofia lui Wang Fuzhi.

Mao s-a împrietenit cu un student mai mare ca el, Xiao Zisheng. Cei doi scriau cuplete literare pentru a primi mâncare. Fiind un student popular, în 1915, Mao a fost ales ca secretar al Societăţii Studenţeşti şi a organizat-o în Asociaţia pentru autoguvernarea studenţilor. A produs proteste împotriva regulilor şcolii. În primăvara 1917, a fost ales drept comandant al armatei de studenţi voluntari care să apere şcoala de soldaţi.

Începea să devină tot mai solidar cu muncitorii. Împreună cu Cai Hesen şi Xiao Zisheng, au organizat “Renovarea societăţii studiilor oamenilor” în aprilie 1918 pentru a dezbate ideile lui Chen Duxiu. Societatea crescuse la 80 de membri.

3. Revoluţionarul anarhisto-marxist

Mao a absolvit studiile în 1919. S-a mutat la Beijing, capitala Chinei, unde mentorul său, Yang Changii a obţinut un post de lucru la Universitatea Pekin. Yang i-a asigurat lui Mao un post de asistent al lui Li Dazhan, care conducea biblioteca universitară, un comunist convins ce autoriza citirea articolelor “Noua Generaţie” pe fondul revoluţiei bolşevice din Rusia. Mao era tot mai mult influenţat de anarhismul lui Peter Kropotkin, dar ulterior, s-a alăturat grupului de studio al Marxismului în iarna 1919. Plătit cu un salariu mic, Mao trăia într-o cameră cu alţi şapte studenţi din Hunan. Descria Beijingul drept o frumuseţe plină de viaţă. La universitate, Mao era criticat şi umilit de studenţi din cauza accentului său hunan şi al statutului de fermier pe care îl avea. S-a alăturat Societăţii de Jurnalism şi Filosofie şi asista la seminariile lui Chen Duxi, Hu Shi şi Qian Xuantong. Mao a caaltorit cu prietenii săi în primăvara lui 1919 la Shanghai unde se pregăteau să plece spre Franţa. Mao nu s-a mai întors în Shaoshan unde mama lui murise bolnavă în octombrie 1919, iar tatăl lui murise în ianuarie 1920.

Pe 4 mai 1919, studenţii protestau la Beijing, în faţa Porţii al Păcii Cereşti , împotriva guvernului care opunea rezistenţă slabă în faţa expansiunii japoneze. Patrioţii erau disperaţi de influenţa japoneză în urma emiterii “celor 21 de cereri” de către guvernul lui Duan Qirui. Demonstraţiile au dus la crearea Mişcării 4 Mai (mişcare anti-imperialistă) şi al Mişcării Noua Cultură ce blamau înfrângerea diplomatică a Chinei în perioada interbelică.

Între timp, în Changsha, Mao preda istoria la şcoala primară Xiuye şi organiza totodată proteste împotriva guvernatorului provinciei Hunan, Zhang Jingyan, care era pro guvernului Duan. Jingyan era cunoscut drept un corupt şi violent. În mai, Mao a fost co-fondatorul Asociaţiei Studenţeşti Hunanese alături de He Shusheng şi Deng Zhongxia, organizând greve studenţeşti în iunie-iulie 1919. Începea să publice săptămânal în revista “Xian River Review”, folosind un limbaj vernacular care să fie înţeles de majoritatea populaţiei. El milita pentru “Marea Uniune a Maselor Populare”, convingând uniuniile comerciale să contribuiasca la finanţarea unei revoluţii non-violente.

Îmbrăţişase Marxismul, influenţat de anarhismul Kropotkinist. Dar Zhang a interzis asociaţia studenţească. Mao a continuat să publice la editorial şi în revista liberală “Noul Hunan” şi în ziarul “Justiţie”.

Milita pentru feminism şi acordarea drepturilor şi libertăţilor către femei, vizibil deranjat de nunţile aranjate la vârste fragede. În decembrie 1919, Mao a organizat greva generală în Hunan. Ameninţat însă de Zhang, alaturiu de liderii studenţeşti, s-au întors la Beijing, vizitandu-l pe Yang Changii, bolnav în faza terminală.  Articolele l-au făcut pe Mao faimos în mijlocul mişcării revoluţionare, obţinând suport pentru înlăturarea lui Zhang.  Mao era tot mai influenţat de lucrările traduse ale lui Karl Marx, Friedrich Engels, Thimas Kirkup, Karl Kautsky, dar cel mai mult, îndrăgea Manifestul Comunist.  

Mao a vizitat Tianjin, Jinan, şi Qufu înainte să se mute la Shanghai unde a obţinut un post de spălător de rufe. L-a întâlnit pe Chen Duxiu şip e profesorul său, Yi Peiji, membru revoluţionar al Kuomintangului sau Partidul Naţionalist Comunist. Yi i-a făcut cunoştinţă lui Mao cu generalul Tan Yankai, membru senior care contribuia la strângerea loialităţii a trupelor staţionate la graniţe Hunan cu Guangdong pentru a complota împotriva lui Zhang. Mao l-a ajutat în organizarea şi mobilizarea studenţilor din Changsha. În iunie 1920, Tan a condus trupele în Changsha. Zhang a fugit. Mao a fost numit drept recunoştinţă ca şef al secţiunii juniorilor din Prima Şcoală Normală, primind un salariu mai mare şi căsătorindu-se cu Yang Kajhui în iarna lui 1920.

Chen Duxiu şi Li Dazhao au fondat Partidul Comunist din China în 1921, în Shanghai, concesionată de francezi. Mao era în branşă Changsha, stabilind şi o branşă al corpurilor tinere socialiste. Deschizând un depozit de cărţi, acesta îşi putea propaga ideile şi literatură revoluţionară dincolo de Hunan. S-a implicat în obţinerea autonomiei de către Hunan, sperând că constituţia Hunan va aduce drepturi şi libertăţi civile.

Pe 23 iulie 1921, la Shanghai, s-a desfăşurat o întâlnire centrală, prima sesiune a Congresului Naţional al Partidului Chinez din China, asistat de 13 delegaţi, inclusiv Mao. Grupările marxiste se extindeau în Shanghai, Beijing, Changsha, Wuhan, Guangzhou şi Jinan. Autorităţile au trimis poliţişti spioni după localizarea congresului. Delegaţii au fugit cu o barcă spre Lacul de Sud, de lângă Jiaxing, refugiindu-se spre Zheijang.  

Mai devenise secretar al filialei partidului comunist pentru Hunan, stability la Changsha. În august 1921, Mao s-a preocupat de organizarea unei Universităţi proprii cu idei revoluţionare. S-a alăturat apoi mişcării de alfabetizare YMC pentru a lupta împotriva educaţiei precare din China. Mao edita cărţile, dar fără a introduce şi sentimentele sale radicale. A continuat să lupte în stilul său împotriva guvernatorului Hunan Zhao Hengti. Greva minerilor din minele de cărbuni din Anyuan au inspirat mişcarea proletarilor.

Mao a ratat participarea la cel de-al doilea congress al partidului comunist din 1922. A continuat însă cu entuziasm să lupte împotriva “imperialismului” şi criticând guvernele din Japonia, SUA şi Regatul Unit. La cel de-al treilea congress al partidului din iunie 1923, delegaţii s-au decis să se alieze cu Kuomintangul. Mao a fost ales în cadrul comitetului partidului pentru a prelua rezistenţa în Shanghai. La primul congress KTM, ţinut la Guangzhou în 1924, Mao a fost ales că membru alternative al Comitetului Central Executiv Kuomintang şi a emis rezoluţii pentru a descentraliza puterea către birourile urbane şi rurale. Tovarăşul său, Li Li-san, era tot mai suspicios privind suportul cu entuziasm pe care îl oferea Mao Kuomintangului.  

În 1924, Mao s-a întors în Shaoshan căci era grav bolnav şi trebuia să se recupereze. Dar a văzut cum situaţia ţăranilor se înrăutăţea şi cum unii disperaţi de sărăcie ocupau pământurile deţinătorilor bogaţi .

Mao s-a întors la Guangzhou pentru a candida la cel de-al şaselea mandate al Mişcării Instituţiei Ţărăneşti al Kuomintangului în septembrie 1926. În mai 1925, liderul partidului naţionalist, Sun Yat-sen a murit şi a fost succedat de Chiang Kai-shek, care a marginalizat Kuomintangul şi comuniştii. Acesta a condus Armata Naţională Revoluţionară în expediţia Nordică din 1926 pentru a ataca proprietarii bogaţi. În februarie 1927, Mao susţinea că “Revoluţia nu e o petrecere de seară , nu un eseu, nu o pictură, nu o piesă de broderie, nu poate fi rafinată, temperată, o mişcare blândă, politicoasă şi generoasă, ci o insurecţie, un act de violenţă în care o clasă o înlocuieşte pe alta.  

În martie 1927, Mao şi-a făcut apariţia la cel de-al treilea plen al Comitetului Central Executiv al Kuomintangului din Wuhan, unde a asistat la numirea lui Wang Jingwei ca lider. Mao a continuat să-şi joace rolul în lupta sa pentru chestiunea ţărănimii. În aprilie 1927, Mao a fost numit membru în Comitetul Central Agricol, incitând fermierii să refuze să mai plătească chiria.

4. Războiul Civil dintre comunişti şi naţionalişti şi Marşul cel Lung  

Războiul Civil dintre naţionalişti şi comunişti s-a declanşat pe 1 august 1927. În urma succesului dobândit din Expediţia Nordică, Chiang şi forţele sale au mărşăluit spre Shanghai, oraş condus de miliţiile comuniste. Masacre aveau loc împotriva simpatizanţilor comunişti al căror număr crescuse terifiant de mult (la zeci de mii în toată China). La Shanghai, 5000 au fost ucişi. În Beijing, 19 lideri comunişti au fost ucişi de Zhang Zuolin. În mai, zeci de mii de comunişti suspectaţi au fost ucişi. Partidul Comunist Chinezi pierduse 25 000 de membri într-un interval scurt.

În septembrie 1927, într-un poem denumit “Changsha”, Mao cita “ Vulturii scindează aerul, Peştii alunecă neinzorzonati în adâncime, Sub un cer congelat un million de creaturi susţinute în libertate, Clocind peste această imensitate, Eu întreb, pe acest teren nemărginit Care stăpâneşte asupra destinului omului?”

Partidul Comunist Chinezi continuă să sprijinie guvernul Kuomintangului Wuhan. Dar la cel de-al cincilea congres, Mao şi-a schimbat opinia. Pe 15 iulie, Kuomintangul a expulzat toţi comuniştii.

CPC a fondat Armata Muncitorilor şi a Ţăranilor ai Chinei, cunoscută drept “Armata Roşie” pentru a-l înfrunta pe Chiang. Pe 1 august 1927, batalionul condus de Zhu De a asaltat oraşul Nanchang în care s-au retras după 5 zile, mărşăluind spre sud, spre Shantou, de unde au pornit spre sălbăticiile din Fuijan. Mao a fost numit drept comandantul supreme al Armatei Roşii şi a conduşi patru regimente împotriva naţionaliştilor în cadrul Revoltei recoltei de toamna din Changsha. Planul sau era atacarea KMT, asaltând oraşul din trei direcţii, dar cel de-al patrulea regiment a asaltat cel de-al treilea, dezertând pentru cauza KTM.

Armata lui Mao nu a putut ocupa Changsha, şi cu doar 1000 de supravieţuitori, a marsaluit spre Munţii Jinggang din Jiangxi. Comitetul Central Comunist, ascunzându-se în Shanghai, l-au exclus pe Mao şi i-au retras toate rangurile, ca pedeapsa pentru oportunismul militar pe care l-a demonstrat în zona rurală.  Mao a ignorat acest fapt şi s-a stabilit în oraşul Jinggangshan, unde erau cinci sate unite sub forma unui oraş-stat autoguvernat. A confiscat pământurile de la proprietarii bogaţi. I-a “reeducat” şi i-a executat pe unii.  

Armata sa numără 1800 de soldaţi. Într-un sfat dat acestora, el declara soldaţilor “când inamicul avansează, noi ne retragem, când inamicul odihneşte, noi îl hărţuim, când inamicul evita luptă, noi atacăm, când inamicul se retrage, noi avansăm”.

În primăvară 1928, Comitetul Central i-a ordonat lui Mao să-şi mişte trupele în sudul Hunanului, în speranţa că vor opri protestele ţăranilor. Ajunse acolo, trupele au fost atacate de KMT. Mao pierduse din nou şi s-a refugiat cu pierderi uriaşe. Trupele Kuomintangului au ocupat Jinggangshan. Mao şi-a reunit trupele cu armata decimate a lui Zhu şi au atacat Jinggangshan, recuperând baza din mâinile KTM. Li s-au alăturat apoi regimentul KTM dezertat şi cea de-a cincea armata roşie a lui Peng Dehuai.

În ianuarie 1929, Mao şi Zu au evacuat baza de 2800 de oameni şi s-au mişcat spre sud, în zona Tonggu şi Xinfeng, în Jiangxi. Evacuarea a slăbit moralul trupelor. La recomandările lui Li Lisan, care speră la o revoluţie proletară, Mao şi-a împărţit armata în unităţi pentru a răspândi mesajul revoluţionar. Cei doi vedeau în revoluţia chineză ca o revoluţie globală împotriva Imperialismului şi Capitalismului.

În februarie 1930, Mao a creat Guvernul Soviet al sud-estului provinciei Jiangxi, aflată sub controlul comuniştilor. În noiembrie însă, a aflat cu întristare că soţia şi sora sa au fost capturate şi decapitate de generalul KTM He Jian. Mao s-a căsătorit apoi cu He Zizhen, o revoluţionară ce i-a dăruit 5 copii. Într-un incident rămas în istorie ca incidentul Futian, Mao era cât pe ce să fie înlăturat de anti-revoluţionari şi dezertori. Deşi a scăpat, Mao a ordonat torturearea şi executarea a 3000 de dezertori. Comitetul Central comunist s-a mutat la Jiangxi unde s-a proclamat Republica Sovietică a Chinei. Mao, abia aflat în recuperare în urma unei turbeculoze, a fost proclamat Lider al Consiliului Comisarilor Poporului.

Armatele Kuomintangului au adoptat strategia încercuirii şi anihilării a armatelor roşii. Copleşit, Mao a răspuns cu tactici de gherilă, influenţat de “Arta Războiului” a lui Sun Tzu. Astfel, armata roşie a putut respinge primele două încercuiri. Chiang Kai-shek a ajuns personal să conducă operaţiunea.Însă s-a retras pentru a încheia o înţelegere cu japonezii care tocmai intrau în China.  

Armata Roşie s-a putut extinde, deţinând control asupra unei populaţii de 3 milioane. În 1931, Mao şi-a pus în aplicare reforma agricolă, anunţând proiectul de verificare a pământului, extins în 1933. A extins apoi programele educaţionale şi a implementat măsuri pentru participarea femeilor la viaţa politică. Chiang a încercuit a cincea oară armata comunistă cu sârmă ghimpată şi ziduri din ciment şi ordonând bombardarea zonei. Blocată înăuntru, Armata Roşie şi-a abandonat proviziile şi s-a răsfirat.

Pe 14 octombrie 1934, Armata Roşie a rupt linia KMT în sud-vestul Jianxi, cu 85 000 de soldaţi şi 15 000 de cadre de partid. A fost astfel iniţiat “Marşul cel Lung”. Pentru a scăpa, mulţi dintre cei răniţi, bolnavi, femei şi copii au fost lăsaţi în urmă , apăraţi de luptătorii de gherilă. Dar Kuomintangul i-a ucis pe toţi.

100 000 de simpatizanţi comunişti au scăpat, îndreptându-se spre sudul Hunan, traversând râul Xiang şi râul Wu. În ianuarie 1935, armata roşie a ocupat Zunyi, unde trupele s-au odihnit şi a fost desfăşurată o conferinţă, unde Mao a fost numit în funcţia de Lider al Politburo, devenind lider de facto al Partidului Comunist Chinez şi al Armatei Roşii. Candidatura sa a fost sprijinită chiar de însuşi premierul sovietic Iosif Stalin.

Din Zunyi, Mao şi-a condus trupele spre trecătoarea Loushan, unde au înfruntat o opoziţie armată cu succes, traversând râul. Chiang a intrat cu trupe împotriva lui Mao, dar comuniştii l-au copleşit cu manevre şi au traversat râul Jinsha. Pe râul Tatu au întâmpinat dificultăţi şi până la urmă au dus bătălia pe podul Luding, preluând Luding. Mărşăluind spre Ma’anshan, în Mokung, vestul Szechuanului, s-au îndreptat spre Maoerhkai şi spre Gansu. După certuri aprinse, Mao şi Zhu au ajuns la înţelegere privind traseul: vor merge pe căi separate. Mao avea să se îndrepte spre nord, unde a fost atacat de triburile Manchu. În cele din urmă, a ajuns la Shaanxi unde s-a luptat cu trupele KMT şi cavaleria islamică înainte. A traversat Munţii Min şi Muntele Liupan, ajungând în Shenshi. Doar 8000 de trupe au supravieţuit.

În noiembrie 1935, Mao a fost numit drept lider al comisiei militare şi atunci comanda 15 000 de soldaţi. Dar războiul civil avea să nu mai ţină prea mult. Armatele japoneze invadau China slăbită de lupte interne. În ianuarie 1937 a început expediţia anti-japoneză. În cadrul Marşului Lung, soţia lui Mao, He Zizen, a fost rănită. Mao a divorţat de ea şi s-a căsătorit cu o actriţă, Jiang Qing. S-a mutat într-o casă improvizată din peştera şi şi-a petrecut timpul lecturând şi îngrijindu-şi grădina. Consideră că armata roşie, de una singură, nu putea să-i învingă pe japonezi.  

Trebuia să ajungă la un compromis cu naţionaliştii. Sosise o veste neaşteptată: Chiang Kai-shek a fost arestat în Xiang de unul dintre generalii săi, Zhang Xueliang. Zhang a început discuţiile cu comuniştii, rezultând formarea Frontului Unit pe 25 decembrie 1937.

Japonezii au ocupat Shanghai şi Nanjing şi cu o ferocitate crescută, au comis masacre. Brutalitatea japonezilor creştea numărul chinezilor participant la cauza lui Mao, Armata Roşie crescând la număr de la 50 000 la 500 000. În august 1940, Armata Roşie a condus campania celor 100 de regimente, în care 400 000 de trupe i-au atacat pe japonezi simultan în cinci provincii. Campania a avut succes.

Mao a continuat să scrie lucrări pentru trupele sale, precum “Filosofia Revoluţiei” sau “Noua Democraţie”. În 1944, o delegaţie americană diplomatică a fost trimisă să se întâlnească cu Partidul Comunist Chinez. Edwin Moise descrie că CPC era mult mai puţin corupt, mult mai unificat şi mai viguros în rezistenţa anti-japoneză decât naţionaliştii. Forţele aeriene americane au început să imprastiasca broşuri în nordul Chinei pentru a susţine cauza comunistă.  

După încheierea celui de-a doilea război mondial, SUA şi-a schimbat tabăra, susţinând Kuomintangul şi pe Chiang Kai-shek împotriva Armatei de Eliberare a Poporului condusă de Mao Zedong şi generalul Zhu De, sprijinit de URSS. Războiul Civil a fost reluat.

În 1948, la ordinele lui Mao, Armata de Eliberare a Poporului a înfometat forţele Kuomintangului, ocupând oraşul Changchun. 160 000 de civili au murit pe durata asediului în numai 5 luni.

Pe 21 ianuarie 1949, forţele Kuomintangului au suferit pierderi uriaşe în faţa forţelor lui Mao. Pe 10 decembrie 1949, forţele lui Mao au ocupat Chongging şi Chengdu, precum şi China centrală. Forţele slăbite ale lui Chiang Kai-shek s-au retras la Formosa, Taiwanul de azi, unde au proclamat Republica Chineză.

În acest război civil, care a avut o pauză pe durata celui de-al doilea război mondial, s-au înregistrat milioane de victim (2 milioane de militari ucişi în anii 1928-1936, 6 milioane de militari şi civili ucişi în anii 1945-1949). Numai în Marşul cel Lung, din 87 000 de soldaţi, au supravieţuit doar 10 000 după 9000 km străbătuţi.

5. Regimul Terorii şi Marele Salt Înainte  

Pe 1 octombrie 1949 a fost proclamată Republica Populară Chineză. Prin discursul desfăşurat la Poarta Păcii Cereşti era începutul unei dictaturi care va dura 27 de ani. Mao şi-a stabilit reşedinţa la Zhongnahai, lângă Palatul Interzis de la Beijing, unde a ordonat construirea unei piscile de înot. Medicul său personal susţine că Mao îşi îndeplinea sarcinile în pat sau lângă piscine. Nu purta costume formale decât dacă era necesar.

În octombrie 1950, Mao a trimis Armata Populară de Voluntari în Războiul din Coreea pentru a sprijini Armata Populară Coreeană şi simpatizanţii comunişti.

În cadrul programului său de reformă agrară, mulţi proprietari bogaţi de pământuri au fost bătuţi până la moarte. Pământurile au fost confiscate şi date ţăranilor săraci. Mulţi foşti membri, afacerişti şi oficiali din Kuomintang, dar şi foşti angajaţi ai companiilor vestice şi intelectuali opozanţi au fost executaţi în public .Tiranul Mao trebuia să-şi securizeze puterea.

Până în 1976, un milion de chinezi au fost ucişi în cadrul reforma agrară, şi 800 000 în urma campaniei contra-revoluţionare.

Mao pretindea însuşi că 700 000 de oameni au fost ucişi în atacurile comise de contra-revoluţionari în anii 1950-1952. 6 milioane de oameni au fost trimişi la muncă forţată unde au murit istoviţi şi flamanzi.

Din 1951, Mao a iniţiat ample eforturi pentru a curate oraşele de corupţie, capitalişti şi oponenţi. Muncitorii îşi pârâu şefii, soţii îşi pârâu soţii, copii pe părinţi. Victimele nefericite erau umilite în public şi trimise în lagăre de muncă ori împuşcate. Mulţi au ales calea sinuciderii în Shanghai, sărind de pe clădiri înalte.

În anii 1953-1958, Mao a lansat Planul Cincinal pentru a reduce dependenţa chinezilor faţă de agricultură şi pentru a transforma China într-o putere mondială. Cu ajutor sovietic, noi fabrici şi uzine industriale au fost construite. Producţia agrară a scăzut dramatic în urmă proiectelor de industrializare în masă. A fost declanşat apoi procesul de Colectivizare, prin care Partidul introducea controlul asupra preţurilor.

Caracterele chinezeşti au fost simplificate pentru a reduce analfabetismul şi a spori educarea maselor. A urmat Campania celor 100 de flori în care Mao “asculta opinii despre cum ar trebui guvernată China”. După câteva luni, au urmat persecuţiile politice.500 000 de oameni care au criticat guvernarea au fost persecutaţi. În cadrul Mişcării Anti-Drepturi, milioane de cetăţeni au fost reduşi la tăcere sau ucişi.

În ianuarie 1958, Mao a lansat cel de-al doilea plan cincinal, denumit “Marele Salt Înainte”. Mao urmarea să aplice modelul sovietic în China prin industrializare masivă, programe economice, colectivizare agrară, organizarea comunelor populare, creşterea producţiei de fier şi oţel, toate sub controlul Partidului. Populaţia rurală a fost împărţită în 25 000 de comune populare, formându-se brigăzi de producţie. Se concentra pe producerea de oţel la scară mică în gospodării. S-a creat o mobilizare în masă pentru construirea şoselelor şi sistemelor de irigaţie.

Mulţi producători alimentari privaţi au fost deportaţi, iar fermele au fost aduse sub controlul colectiv. Dezastrele naturale şi proasta gestionare a problemelor au scăzut producţia de grâu cu 25% în numai doi ani. Cadrele partidului primeau însă cele mai mari porţii de grâu. S-a declanşat Marea Foamete care a cauzat moartea a 30 de milioane de ţărani chinezi în anii 1959-1962.

Ca reacţie, Mao a propus anturajului său oprirea consumului de carne. Ulterior, a propus raţionalizarea hranei. Susţinea că mulţi ţărani minţeau şi ascundeau provizii de grâu la ei în locuinţe. Refuză să mai deschidă grânarele. În cadrul campaniei, a condus operaţiuni la scară largă de anihilare a dăunătorilor (vrăbii , ţânţari, şobolani). În sate erau trimise miliţii şi reprezentanţii partidului pentru a căuta rezerve de mâncare ascunse. Mulţi ţărani erau acuzaţi că ascundeau mâncare şi erau torturaţi şi bătuţi până la moarte. Le-a impus tuturor muncitorilor şi ţăranilor să poarte un uniformă standard: tunica alcătuită din sacou şi pantaloni. Dorea să desfiinţeze clasele şi să abolească proprietatea privată.

Mame, copii şi bătrâni flămânzi care încercau să fure grâul erau bătuţi până la moarte de autorităţi, ţăranii concetăţeni fiind forţaţi să privească sub ameninţarea pedepsei. Femeile deţinute erau torturate şi violate, băgate laolaltă cu deţinuţii masculini.

Mulţi apropiaţi, inclusiv mareşalul Peng, care i-a salvat viaţa, au fost maziliţi pentru că s-au opus programului, fie pentru că l-au criticat pe Mao pentru excesele de care dădea dovadă atunci când poporul chinez flămânzea: el se “destindea” la o orgii organizate cu balerine. Deşi era deja la a patra nevastă şi avea 10 copii. Ateu fiind de tânăr, lipsit de mustrări de conștiință, cu un cinism greu de egalat, Mao îşi recunoştea crimele, însă motivând că erau necesare.  

În 1959, criticile din interiorul partidului la adresa lui Mao s-au amplificat, mai ales din partea lui Deng Xiaoping şi Liu Shaoqi care promovau o politică liberală axată pe tehnologizare. Mai a renunţat la funcţia de şef al comitetului partidului în favoarea lui Liu Shaoqi.

Din cauza dezastrului, aflat sub presiunile anturajului, Mao a fost forţat să abandoneze politică marelui salt în 1962, pierzând în totalitate puterea plitica în favoarea altor lideri moderaţi că Liu Shaoqi şi Deng Xiaoping. Totuşi, Mao era sprijinit de propagandă naţionalistă. A rămas în continuare liderul Partidului Comunist, şi-a transferat atribuţiile prezidenţiale lui Liu Shaoqi.

Producţia dorită de oţel a fost atinsă, dar cu preţul a milioane de vieţi curmate de foamete. În ianuarie 1962, a fost desfăşurată conferinţa partidului comunist la Beijing, “conferinţa celor 7000”, unde liderul de stat, Liu Shaoqi, a denunţat Marele Salt Înainte drept o poliitca iresponsabilă. Liu Shaoqi şi Deng Xiaoping şi-au asumat răspunderea de a salva economia de la dezastru, desfiinţând comunele populare şi introducând elemente de control privat în locuinţele ţăranilor şi importând grâu din Canada şi Australia.

Din cauza lui Mao, datoriile faţă de sovietici crescuseră la 1, 973 miliarde de yuani în anii 1960-1962, exporturile crescând cu 50%, ţările comuniste partenere precum Coreea de Nord, Vietnamul de Nord şi Albania primind grâu gratuit.

Pe plan internaţional, a urmat o perioadă de despărţire sino-sovietică . Liderul sovietic Nikita Hruşciov, care s-a lepădat de practicile staliniste, şi-a retras sprijinul şi toţi experţii tehnici din China. China era acum izolată pe plan internaţional.

6. Marea Revoluţie Culturală şi Febra Mango-ului  

Ca răspuns la pierderea puterii sale politice, Mao, marginalizat, având doar un rol ceremonial şi simbolic, a lansat o altă campanie pentru desfiinţarea claselor. Aflat la o adunare pe malul fluviului Yangtze, în luna mai, în vârstă de 73 de ani, Mao a înotat timp de câteva minute, în râu. Mesajul către rivalii săi a fost unul clar: va reveni!

Mao a lansat astfel o Revoluţie Culturală pentru a aboli clasa superioară şi a păstra China într-o perpetuă revoluţie împotriva capitaliştilor imperialişti. Acesta a lansat Marea Revoluţie Culturală Proletară în 1966 pentru a elimina elementele burgheze şi liberale din societate. Mao consideră că regimul educaţional curent îi defavorizau pe tinerii din mediul rural în favoarea celor din mediul urban, mai ales pe cei din familiile demnitarilor.

A scris Cărticică Roşie care avea să devină Biblia chinezilor, o lucrare a lui Mao vândută în 900 de milioane de exemplare. Cel care nu o avea era bătut. Era o carte de identitate pentru oricare cetăţean chinez. Tinerii, înrolaţi în Garda Roşie , scandau, făceau demonstraţii , terorizau oponenţii, hărţuiau funcţionarii locali, îi umileau pe intelectuali şi reciteau pasaje din cărticică roşie.

În oraşul Wuhan au izbucnit ciocniri sângeroase între demonstranţi şi trupele militare.

Toate şcolile şi universităţile au fost închise şi tinerii intelectuali au fost deportaţi din oraşe în satele lor natale pentru a fi reeducaţi de ţărani să muncească manual.

Revoluţia Culturală a condus la distrugerea culturii tradiţionale chineze şi la moştenirea antică. Mao spunea că Imperiul Chinez n-a lăsat în urma sa decât sărăcie, inegalitate, feudalism , absolutism şi imperialism. Haosul general s-a instalat în toată ţara din cauza revoluţiei şi milioane de oameni au fost ucişi, mulţi fiind nevoiţi să se sinucidă.

Mao l-a ales pe Lin Biao să-i devină succesor. Totuşi, din 1971, puterea se dividase. Biao plănuia o lovitură de stat pentru a-l înlătura şi asasina pe Mao. Dar Biao a murit într-un accident aviatic din Mongolia, fugind din China pentru a nu fi arestat. Mao îşi pierdea încrederea în multe figuri ale partidului.

În 1967, China a testat prima bombă nucleară cu hidrogen.

Pe 4 august 1968, Mao a primit vizită unui ministru pakistanez, Syed Sharifuddin Pirzada, care i-a adus drept cadou nişte mango. Mao a declanşat astfel febra mango. Le-a ordonat trupelor să le împartă mango tuturor chinezilor. Mao devenise atât de disperat după mango că a cerut crearea unor replici şi chiar dentist dintr-un sătuc pentru că a comparat mango cu un cartof dulce a fost executat.   În 1969, Mao a declarat Revoluţia Culturală încheiată. Se îmbolnăvise de Parkinson şi scleroză din cauza fumatului excesiv. Avea probleme cu inima.  

În 1970, China a lansat satelitul spaţial Dong Fang Hong. A urmat apoi implementarea tehnologiei submarinelor nucleare. Sistemul medical a devenit gratuit. Traiul începuse să crească. În 1972, Mao a primit vizita preşedintelui american Richard Nixon. Era începutul unei colaborări îndelungate dintre China şi SUA. 

7. Moartea şi Moştenirea  

Mao era tot mai bolnav. Avea probleme cu inima, scleroza şi Parkinson din cauza dietei grase şi fumatului excesiv. Dantura sa se deteriorase fiindcă nu avea o igienă dentară corespunzătoare, spălandu-şi dinţii cu ceai. Era bolnav de boli venerice fiindcă “se îmbăia” pe trupurile adolescentelor tinere.

Ultima dată când a fost surprins şi fotografiat în public a fost pe 27 mai 1976 când a fost vizitat de premierul pakistanez Ali Bhutto.

În 1976, Mao suferise trei infarcte. Cel de-al treilea l-a răpus pe 9 septembrie 1976 la ora 00:10, la vârsta de 82 de ani. Anunţul privind moartea sa a fost făcut abia pe la ora 16:00, printr-un comunicat radio. Moartea sa a produs doliu la nivel naţional. Trupul lui Mao a fost îmbălsămat şi dus la Marea Sala a Poporului unde milioane de oameni au venit să-l jelească şi să-i aducă respectul cuvenit. În cele din urmă, a fost dus la Mausoleul său propriu unde a fost conservat precum Lenin.

Grupul radical de stânga, Bandă celor Patru, din care făcea parte văduva lui Mao, Jianq Qing, a fost deposedat de putere şi condamnat în 1981 de către o curte specială. Mao a fost succedat de premierul Hua Guofeng care s-a lepădat de practicile şi politicile maoiste. Deciziile de ordin economic le-a luat Deng, care a stabilit noi legături economice la nivel internaţional şi a implementat măsuri de modernizare şi liberalizare în toate domeniile. China s-a liberalizat, orientându-se spre piaţa globală. După conflicte cu URSS la graniţe în 1969, a urmat o perioadă de detensionare politică. În 1971, China a fost primită în ONU. În privinţa Taiwanului, China a rămas intransigent, susţinând că numai Beijingul reprezintă China pe plan internaţional, refuzând să recunoască guvernul de pe insula respectivă.

Umbra lui Mao încă mai domneşte în China prin intermediul regimului comunist care şi azi suprimă multe drepturi şi comite abuzuri în ciuda liberalizării economice şi intrării pe piaţa globală. Iar asta ne-a demonstrat-o seria de proteste pentru drepturi şi libertăţi din Piaţă Tiananmen în anul 1989 care au fost reprimate brutal.

Regimul lui Mao a pricinuit moartea a 78 de milioane de oameni de-a lungul vieţii sale şi a ruinat vieţile a altor sute de milioane prin abuzuri, escaladarea foametei şi sărăciei şi a privarea de educaţie corespunzătoare.

În mod uluitor, în ciuda atrocităţilor comise de regimul sau, chinezii îl mai venerează şi îl comemorează şi în ziua de azi. Poziţia de superputere şi dezvoltarea Chinei actuale îi este atribuită lui Mao Zedong. Peste tot în China se găsesc potretele şi tablourile sale, în special tabloul ataşat de clădirea Palatului Interzis, precum şi statui ca bustul gigantic din stâncă ce redă chipul său tânăr ori statuia colosală de aur şezând pe tron cu înălţime de peste 30 de metri. Încă s-au mai oficializat ceremonii şi serbări în memoria sa.

I-a depăşit pe Hitler şi Stalin la numărul de crime comise.Regimul comunist al lui Mao Zedong este considerat de către istorici drept cea mai mare catastrofă umanitară globală din istorie după gripa spaniolă, marea ciumă, invazia mongolă şi al doilea război mondial.