Lucrețiu Pătrășcanu, omul care a vrut să intre în istorie

Personalitate marcantă a vieții politice românești a deceniului cinci din secolul XX, Lucrețiu Pătrășcanu ilustrează, la șase decenii de la execuția sa, imaginea intelectualului care a crezut în idealuri și utopii. Victima a sistemului în slujba căruia și-a pus toată inteligența și capacitatea de muncă, el confirmă afirmația lui Nikolai Berdiaev potrivit căreia „marxismul crede că binele se înfăptuiește pe cărările răului și ale beznei“.

Probabil că Belu Silber, cel care i-a fost prieten apropiat până la arestarea din 1948, a reușit cel mai bine să-l caracterizeze într-o singură frază:

„Era antistalinist și antirus, însă de dragul puterii semna la partid orice inepție și ticăloșie stalinistă. Cred că singurul lui scop în viață, mai mult decât socialismul, era intrarea în istorie“. 

Lider comunist

Atunci când, la 23 august 1944, a devenit primul comunist membru al unui guvern român, el nu era o figură necunoscută pe eșichierul politic românesc. Realizat, în același timp, pe plan profesional, fiind autorul unor studii și lucrări de impact, Lucrețiu Pătrășcanu (foto) desfășurase și o activitate politică demnă de luat în considerare. Trebuie subliniat faptul că el a fost un consecvent propagandist și apărător al ideilor comuniste, motiv pentru care a și fost arestat în mai multe rânduri între 1924 și 1941, când partidul se afla în afără legii.

Între 1934-1938, el figura între liderii unei aripi interne a Partidului Comunist, alături de Gavril Birtaș, Istvan Foriș, Constantin Pârvulescu ori Gheorghe Gheorghiu-Dej. A urmat o faza în care, datorita divergentelor cu Foriș, conducătorul vremelnic al partidului, a fost trecut pe linie moartă până spre finele lui 1940. Atunci, Teohari Georgescu i-a comunicat hotărârea Kominternului, potrivit căreia punctul de vedere afirmat de Pătrășcanu în confruntarea cu Foriș fusese corect, și i-a dat sarcina de a reface Asociația Amicii U.R.S.S.

Abia din 1943 însă rolul lui Lucrețiu Pătrășcanu, atât pe linie de partid, cât și în tratativele politice interne vizând încheierea armistițiului, a crescut semnificativ, o contribuție însemnată având-o legăturile sale cu mediile Palatului. După înlăturarea lui Istvan Foriș, la 4 aprilie 1944, din fruntea Partidului Comunist din România, și preluarea conducerii de către triumviratul Constantin Pârvulescu (care era și secretar general), Emil Bodnăraș și Iosif Ranghet - în condițiile în care Gheorghe Gheorghiu- Dej se afla închis în lagărul Târgu Jiu - Pătrășcanu devine instructor al partidului și omul de legătură cu Palatul și partidele democratice.

De altfel, o declarație a lui Pătrășcanu din 10 noiembrie 1949, în timp ce era anchetat, reconstituie momentul și subliniază dorința să de a juca un rol mai pregnant în partid, dovadă fiind problema formării unui Comitet Central restrâns:

„Atunci când Bodnăraș mi-a comunicat directiva venita de la tov. Gheorghiu, din lagăr, că să se formeze un secretariat din trei: Ranghet, Bodnăraș și Pârvulescu - l-am acceptat, fără nici o rezervă, pentru că în acel moment eram abia la începutul activității pregătitoare a lui 23 august și nu știam ce atribuții sau ce munca efectiva îmi va reveni mie.

Cred că aceasta comunicare mi-a făcut-o Bodnăraș în aprilie 1944. Numai în iulie, când lucrurile s-au precizat și munca mea a căpătat o importanță deosebită, am redactat chestia formarii unui C.C. restrâns, care urma să fie completat sau refăcut după ieșirea tovarășilor din închisori și revenirea celor din emigrație”.

Faptul că Pătrășcanu își luase în serios rolul de lider comunist, cu un cuvânt important în România după ce armistițiul va fi fost înfăptuit, este demonstrat și de scrisoarea pe care i-a adresat-o, la 3 august 1944, lui Constantin Pârvulescu. Între altele, propunea că așteptatele schimbări să fie folosite din plin „din punct de vedere de partid”, motiv pentru care organizarea propagandei trebuia revendicată de comuniști.

Pătrășcanu și evenimentele de la 23 august 1944

În privința eforturilor legate de închegarea unei coaliții care să-l răstoarne sau să-l determine pe mareșalul Ion Antonescu să părăsească alianța cu Germania, primele contacte serioase între Pătrășcanu și Iuliu Maniu, președintele Partidului Național Țărănesc și liderul recunoscut al opoziției democratice au avut loc în toamna lui 1943. Acestea s-au intensificat în primăvara 1944, atunci când și Palatul a început să-și asume un rol mai important.

În toate tratativele, Lucrețiu Pătrășcanu a acționat că om de legătura între cercurile democratice și comuniști, fiind recunoscut drept cel mai autorizat reprezentat al acestora din urmă. O notă a serviciilor secrete, din 11 mai 1944, consemna că Maniu avusese deja trei întrevederi, la adrese conspirative, cu avocatul Lucrețiu Pătrășcanu, „ce era considerat că șef al comuniștilor români aflați în țară”.

În urma negocierilor s-a obținut adeziunea comuniștilor în vederea formarii unui „comitet al salutului public”. Cu alte cuvinte, este vorba despre Blocul Național Democrat, închegat la 20 iunie 1944, de către reprezentanții Partidului Național Țărănesc, Partidului Național Liberal, Partidului Social Democrat și Partidului Comunist din România, pentru ultimii semnând același Lucrețiu Pătrășcanu.

Prezenta comuniștilor în Bloc, impusa în primul rând de realitățile internaționale și de apropierea Armatei Roșii, avea și o latura practică sesizată de generalul Constantin Sănătescu, cel care va prelua conducerea guvernului la 23 august. Acesta nota în Jurnal, la 22 iunie 1944, faptul că se baza pe Pătrășcanu și pe Emil Bodnăraș pentru a organiza muncitorii din fabrici, care ar fi trebuit să suplinească lipsa trupelor.

Implicarea lui Pătrășcanu în preliminariile actului de la 23 august este un fapt ce nu poate fi negat. Mai mult, noi surse vin să confirme statutul sau la negocieri și că el reușise să câștige încrederea partenerilor. Însemnările lui Corneliu Coposu din 18 august 1944, din care prezentam câteva extrase, susțin afirmația:

„Dimineața, înainte de 7, traversam (Maniu și Coposu - n.n.) Cișmigiul, și ne urcam la etajul 6, în blocul din strada Dr. Marcovici nr. 9. Apartamentul meu poarta nr. 80, pe palierul doctorului Mamulea. Lucrețiu Pătrășcanu, anunțat din ajun, aștepta. Are cheia apartamentului, de care a mai făcut uz cu ocazia întâlnirilor cu Maniu sau a drumurilor la Palat. Se strecoară, fără riscuri, de cu noapte pe scara de serviciu și așteaptă înserarea, pentru a-l părăsi.

Se stabilește întâlnirea pe ziua de 23 august, la orele 11, la Leucuția (Aurel Leucuția - lider marcant al Partidului Național Țărănesc, gazda tradițională a lui Maniu la București – n.n.). Pătrășcanu este de acord. Convorbire Maniu - Pătrășcanu. Discuta peste o oră. Nu particip. La plecare, interlocutorii își strâng mâna cordial ...”.

De altfel, după arestarea lui Ion și Mihai Antonescu, Lucrețiu Pătrășcanu a fost primul dintre cei patru lideri ai partidelor din Bloc care s-a prezentat la Palat. Ulterior, Pătrășcanu a afirmat că el a redactat proclamația citită de rege la radio, fapt infirmat de Corneliu Coposu, care susține că paternitatea i-a aparținut proaspătului ministru de externe Grigore Niculescu-Buzești, care a scris-o între orele 17 și 18, în timp ce Pătrășcanu a ajuns la Palat după orele 20.30.

În timpul anchetei sale, la 28 februarie 1950, Lucrețiu Pătrășcanu avea să declare că „planul loviturii de stat eu l-am discutat cu generalul Sănătescu - trimis de rege - în mai 1944, în casa lui Safianu”.

 Oricum, analizând scena politică în primele zile după 23 august 1944, putem lesne constata că ministrul ad interim de la Justiție a fost unul dintre cei mai activi demnitari. Inițiativele sale privind amnistia generală și desființarea lagărelor de concentrare au fost sancționate de suveran, ele contribuind la democratizarea societății. De remarcat totuși că, prin circulara 1306/29 august 1944, semnata de Pătrășcanu, legionarii erau exceptați de la amnistiere.

În fruntea delegației trimise la Moscova

În aceste condiții, numirea lui Lucrețiu Pătrășcanu în fruntea delegației trimise la Moscova să semneze armistițiul a venit aproape firesc, fiind favorizată și de refuzul exprimat de Iuliu Maniu și Dinu Brătianu, care au susținut că nu pot semna un document ce va consfinți pierderea Basarabiei și a nordului Bucovinei. Pentru proaspătul ministru, experiența moscovită se va dovedi însă a fi una generatoare de îndoieli cu privire la viitorul sau în partidul comunist.

După sosirea în Uniunea Sovietica, la 31 august, delegația româna a fost primita de Veaceslav Mihailovici Molotov, ministrul sovietic de externe, pentru că apoi Lucrețiu Pătrășcanu să discute și cu Andrei A. Jdanov, unul din liderii ideologici ai P.C.U.S.. În timpul anchetei sale, la 24 iulie 1951, Pătrășcanu a lămurit cum a ajuns în fruntea echipei trimise la Moscova:

„În prima ședință a Consiliului de Miniștri, a guvernului Sănătescu, care a avut loc în ziua de 25 august 1944, în subsolul B.N.R. s-a ridicat chestiunea începerii imediate a tratativelor de Armistițiu. Pe front se luase deja contact între comandamentul sovietic și cel românesc. Maniu a propus când a început discuția ca din partea României să fie trimis un general...

M-am ridicat împotriva propunerii lui Maniu, care și cu aceasta propunere se menținea pe vechea lui poziție de a nu lua nici un angajament politic, că șef al P.N.Ț. în ce privește Armistițiul. Eu am cerut că să se trimită o delegație mai largă, în care să fie reprezentat și elementul politic din noul guvern...

Eu m-am propus să fac parte din delegație, dar mi-a revenit prin acest fapt, președinția delegației... În prima ședința cu Secretariatul Partidului în ziua de 26 sau 27 august, am comunicat cele discutate în Consiliul de Miniștri relativ la Armistițiu și Secretariatul a aprobat să plec în calitate de președinte al delegației la Moscova”.

Dacă vizitele la Legațiile Marii Britanii și Statelor Unite de la Moscova, prilej de a discuta cu ambasadorii Archibald Clark Kerr și W. Averell Harriman, au avut un caracter mai degrabă protocolar, în schimb întâlnirea cu Ana Pauker, că și relativa răceală cu care a fost primit de liderii sovietici, l-au deziluzionat pe Pătrășcanu.

Într-adevăr, imediat ce a ajuns la Moscova, el i-a scris lui Molotov solicitându-i sa-i faciliteze o întâlnire cu Ana Pauker sau cu Vasile Luca, cei doi lideri marcanți ai „aripii externe” a Partidului Comunist, reușind în cele din urma să discute cu Ana Pauker. La 9 decembrie 1949, Lucrețiu Pătrășcanu declara anchetatorilor sai că vorbind cu Pauker era convins că va lucra împreuna cu ea, motiv pentru care s-a ocupat și de asigurarea revenirii ei în tara.

Apar divergentele

Reîntors la București, ministrul Justiției l-a atacat dur pe Iuliu Maniu, în ședința de guvern din 15 septembrie, acuzându-l că este principalul vinovat pentru că România nu a încheiat armistițiul pe baza propunerilor sovietice din aprilie, datorita tergiversării negocierilor.

Între timp însă, poziția lui Pătrășcanu în conducerea Partidului Comunist nu se consolida, cu toate dovezile pe care el, că ministru de Justiție, le aducea în sprijinul demonstrării adeziunii la idealul comunist. De altfel, pe parcursul lungii anchetei începute în 1948, Lucrețiu Pătrășcanu însuși a remarcat câteva momente în care s-a simțit frustrat și s-a considerat nedreptățit de către conducerea partidului. Într-o declarație din 9 decembrie 1949, intitulata sugestiv „Nemulțumirile mele că activist de Partid”, Pătrășcanu puncta între altele:

„Am fost surprins și nemulțumit de faptul că atunci când în octombrie 1944, Ana (Pauker - n.n.) mi-a comunicat că s-a format un C.C. din cinci persoane, eu nu făceam parte din acest organ. Am socotit măsura nejustă față de mine, mai ales că Ana nici nu mi-a explicat de ce fusesem înlăturat ... La Conferința Partidului din octombrie 1945, tocmai la sfârșitul ei, s-a produs atacul lui Gheorghe Apostol, care a făcut propuneri pentru C.C. El a comunicat conferinței că înainte de 23 august eu am fost un avocat care am aparat în procesele muncitorești, că în calitate de ministru de Justiție nu mi-am făcut datoria, totuși mă propune pentru C.C.

Am găsit ieșirea lui Gheorghe Apostol incalificabilă și, imediat, am reproșat acest lucru, în forma violentă, Anei, lui Ghiță, Teo și Bodnăraș (evident este vorba de Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Teohari Georgescu și Emil Bodnăraș - n.n.), care se retrăseseră într-o cameră alăturată. Ghiță a revenit în sală și a încercat să repare lucrurile. Ca manifestare a revoltei și nemulțumirii mele am hotărât să-mi dau demisia din guvern și să cer plenarei C.C. să ma desărcineze de munca de C.C.

Atunci am discutat cu Susaikov (generalul Ivan Zaharovici Susaikov era șeful Comisiei Aliate de Control – n.n.) și m-am întors la ședința C.C. renunțând și la demisia din guvern, supunându-ma și hotărârii plenarei, care mi-a respins desărcinarea cerută. Cele petrecute la Conferința Partidului m-au revoltat și supărat atât de tare, încât trei săptămâni nu am mai trecut pe la C.C.”.

În ciuda acestor nemulțumiri, Pătrășcanu și-a manifestat, în calitate de ministru al Justiției și de om politic, atașamentul fata de Partidul Comunist și cauza sa. Acțiunile lui din octombrie 1944, între care amintim discursul din 8 octombrie de pe stadionul A.N.E.F., audienta la Rege și vizita făcută premierului Constantin Sănătescu la 18 octombrie, îl prezintă drept un veritabil lider comunist.

 De altfel, în corespondenta pe care jurnalistul Pictet Petrasco o trimitea pentru „Chronicle London”, la 5 noiembrie 1944, în legătura cu formarea noului guvern Sănătescu, acesta îl considera pe Lucrețiu Pătrășcanu șef al Partidului Comunist din România, percepție pe care o avea și Legația Spaniei din Turcia. Judecând activitatea lui Pătrășcanu, nu trebuie neglijat faptul că de numele sau se leagă întreaga legislație care a stat la baza valurilor de epurări, comprimări și restrângeri ale drepturilor democratice din 1945-1947.

Greva regală

Un moment important pentru cariera politica a lui Pătrășcanu l-a constituit declanșarea „grevei regale”. În august 1945, în contextul discutării problemei legitimității guvernului Groza la Conferința de la Potsdam, stimulat fiind de diplomații americani acreditați la București, regele Mihai a încercat să-l demită pe Groza și să formeze un cabinet cu adevărat reprezentativ.

Având sprijinul ferm al sovieticilor, guvernul a refuzat să demisioneze, motiv pentru care regele a refuzat să mai semneze vreun document emanat de la acesta. Pe acest fond, ministrul de Justiție a fost contactat de Roy Melbourne, reprezentantul diplomatic american la București, și a avut la rândul sau negocieri cu Grigore Niculescu-Buzesti, Victor Radulescu-Pogoneanu, Constantin Visoianu și Ion Mocsony- Stârcea, evocând la Palat chiar soluția numirii lui că premier pentru deblocarea crizei. Pătrășcanu a confirmat, la 8 iunie 1951, versiunea:

„Sugestia de a ma însărcina cu tranșarea crizei și a ma însărcina provizoriu cu Președinția Consiliului de Miniștri de la mine a pornit - și am făcut-o pe răspunderea mea personala - dar toți, cu cei de la Palat în frunte, au respins-o categoric și imediat”.

Faptul că soluția fusese vehiculată de mediile politice este confirmat de zvonurile de pe holurile Conferinței miniștrilor de externe de la Londra (11 septembrie - 3 octombrie 1945) privind instalarea un posibil guvern Pătrășcanu la București. În plina criza constituțională (august–decembrie 1945), a intervenit și misiunea jurnalistului Mark Ethridge în România, prilej cu care trimisul președintelui american Harry Truman a discutat cu personalități ale vieții politice și economice.

Între acestea, nu putea lipsi Lucrețiu Pătrășcanu, întâlnirea să cu Mark Ethridge având loc la 22 noiembrie. Ministrul Justiției s-a situat pe poziția oficială a partidului sau, subliniind că guvernul nu era dominat de comunisti, ci era unul de reala colaborare, că vor avea loc alegeri libere. Nu au lipsit nici atacurile la adresa lui Iuliu Maniu, acuzat că din poziția adoptata de el nu putea rezulta nimic constructiv.

Procesul lui Antonescu

Procesul mareșalului Ion Antonescu, alegerile și, mai ales, celebrul discurs rostit la Cluj sunt câteva momente ale agitatului an 1946, asupra cărora Lucrețiu Pătrășcanu și-a pus amprenta. În timpul anchetei sale, fostul ministru al Justiției a fost întrebat care au fost rațiunile pentru care l-a grațiat pe Eugen Cristescu, fostul șef al serviciilor secrete antonesciene. Iată ce declara el la interogatoriul din 10 septembrie 1952:

„În procesul lui Ion Antonescu au fost mai multe condamnări la moarte. Aceasta lista a condamnărilor se afla la mine și eu eram acela care trebuia să o prezint regelui pentru semnare. Pe aceasta lista se afla și Eugen Cristescu care a fost director general al Siguranței și apoi al Serviciului Secret. Înainte de a pleca cu lista la rege, a venit la mine Radu Xenopol care nu știu prin ce împrejurări ajunsese în contact cu Eugen Cristescu și mi-a transmis din partea lui că dacă nu va fi executat va da întreaga lista a agenților Intelligence Service pe mâna autorităților Ministerului de Interne. Pentru acest fapt l-am scos pe Eugen Cristescu de pe lista celor care trebuiau executați în urma condamnării la moarte de către Tribunalul Poporului”.

Ilustrarea afirmației potrivit căreia legislația anilor 1945-1947 este indisolubil legata de numele titularului Justiției este evidentă și în cazul legii electorale. În ședința guvernului din 21 iunie 1946, în care s-a discutat aceasta problema, Lucrețiu Pătrășcanu a ținut să-și apere inițiativa, declarându-se adversar al Constituției din 1923, considerând- o „reacționară”, justificând actul de la 2 septembrie 1944 prin care fusese, în fapt, repusa în vigoare Constituția din 1866, „cu modificările din 1923”.

Discursul de la Cluj

Discursul lui Pătrășcanu ținut în iunie 1946, la Cluj, a produs un efect important în epoca. El este expresia omului aparent contradictoriu care era Pătrășcanu, prea inteligent pentru a nu-și da seama de poziția lui în topul conducerii comuniste, dar totodată prea ambițios pentru a renunța. De aceea, declarațiile sale din Transilvania, prin care afirma „dreptul nostru asupra întregii provincii romanești”, poate fi considerat și o modalitate de a obține creșterea popularității, ceea ce s-a și întâmplat.

În schimb, nu este mai puțin adevărat că nici reacția Comitetului Central comunist n-a fost una de sprijin. Gheorghiu-Dej i-a atras atenția ministrului Justiției că îndreptându- și atacul împotriva revizioniștilor unguri nu a accentuat „răspunderea politică a partidelor istorice în menținerea urii șovine”. La scurt timp, Teodor Iordăchescu a ținut să critice, în numele Partidului Social Democrat, activitatea Justiției și prestația titularului departamentului.

Ruptura

Conștient de situația în care se găsea, Lucrețiu Pătrășcanu a încercat după întoarcerea de la Conferința de pace de la Paris, în septembrie 1946, să-și amelioreze relațiile cu conducerea Partidului Comunist. Eforturile depuse în acest sens sunt cuprinse într-o declarație a sa, din 30 noiembrie 1949. Câteva extrase din acest document sunt relevante pentru starea de izolare în care se găsea Pătrășcanu, fapt menit să-i inducă un sentiment de neliniște:

„... Au venit alegerile. Fiind odată la masă, la Ghiță (Gheorghiu- Dej - n.n.), eu din propria mea inițiativa am propus lui Ghiță să facem în București o întâlnire numai pentru intelectuali (Ghiță candida cap de lista la București) și eu i-am propus să-i fac prezentarea ocupându-mă de asta data de persoana lui, că luptător conducător al partidului. Ghiță, la început s-a opus (cred că din timiditate) dar în cele din urma a fost de acord...

S-a făcut întrunirea la Savoy și textul cuvântării mele, că prezentare a lui Ghiță, i l-am arătat și lui i-a plăcut, chiar foarte mult. Am ținut apoi acea cuvântare și cred că a fost o întrunire reușită. De anul nou 1947, deși tovarășa mea era în munți, unde am plecat și eu în zilele Crăciunului, eu m-am întors în București că să pot fi de revelion cu tovarășii. N-am fost, în adevăr, invitat nicăieri, i-am telefonat lui Bodnăraș, unde merge el, dar nu știu ce mi-a răspuns. Până la urma aflând că toți tovarășii vor fi la Ana, m-am dus și eu, fără invitație...

Am reușit în aceste sforțări? Sincer și deschis vorbind, n-am avut acest sentiment, nici atunci și nu-l am nici acum când îmi reamintesc acel timp că am reușit”.

Observația lui Pătrășcanu pare justă. În contextul prefacerilor de la finele lui 1947, care au culminat cu abdicarea regelui Mihai, ministrul Justiției avea sentimentul că, în jurul său, cercul se strânge. O dovada suplimentară i-a fost oferită chiar cu prilejul proclamării Republicii, act de care nu a fost informat, nici măcar nu a fost convocat - deputat fiind - la ședința ce trebuia să confere aspectul legal abdicării.

Pătrășcanu mărturisea la ancheta (potrivit unei declarații din 3 aprilie 1950) că a fost foarte supărat, fiind conștient că rolul sau s-a diminuat vizibil, iar activității sale politice i se va pune capăt. Chiar în aceste condiții, Lucrețiu Pătrășcanu încerca, am putea spune cu disperare, să se facă util partidului, încercând să-și pună în valoare calitățile de jurist.

Așa poate fi interpretat discursul ținut la mitingul organizat la Atelierele Grivita C.F.R., la 24 noiembrie 1947, referitor la rolul Justiției populare. Însa scadenta nu a mai putut fi amânata multă vreme.

Reconfirmat ministru al Justiției la 30 decembrie 1947, Pătrășcanu ași va pierde locul în conducerea partidului cu prilejul Congresului de unificare a Partidului comunist cu cel social-democrat din 21-23 februarie 1948, în urma căruia lua ființă partidul unic, Partidul Muncitoresc Român.

Efectul principal a fost înlocuirea, la 24 februarie, și din fruntea Departamentului Justiției de către Avram Bunaciu. Varianta oficiala susținea, desigur, faptul că Lucrețiu Pătrășcanu demisionase.

„Scuip pe acuzațiile care mi se aduc“

 Îndepărtarea din structurile politice a contribuit la creșterea cotei popularității lui Pătrășcanu, mai ales în rândurile studenților săi, care-l considerau „o persoana proeminentă care s-a opus, prin atitudinea adoptata, activității partidului comunist”.

Erau, în fapt, ultimele sale manifestări publice. La 28 aprilie 1948 va fi arestat din dispoziția lui Gheorghe Gheorghiu- Dej și dus într-o casă conspirativă a serviciilor speciale de la Băneasa, fiind cercetat inițial de Teohari Georgescu, Iosif Ranghet și Alexandru Drăghici. Mandatul de arestare va fi emis abia la 24 august 1948, de către procurorul Rudolf Rosman de la Curtea Suprema.

Lucrețiu Pătrășcanu era acuzat că a fost „agent al siguranței burghezo-moșierești” și „agent al serviciului de spionaj englez”, că „a dus o activitate criminală pentru paralizarea acțiunilor P.C.R. și nimicirea din interior a Partidului”, precum și că a contribuit la provocarea, susținerea și continuarea războiului împotriva U.R.S.S.

Nu vom insista aici asupra lungii anchete la care a fost supus, nici la conexiunile cu cazuri similare din lagărul socialist. Vom prezenta doar scurtul scenariu care i-a curmat viața. După ce, la 24 martie 1954, Alexandru Drăghici a prezentat Biroului Politic raportul asupra lui Pătrășcanu, a urmat un simulacru de proces tipic stalinist, deși Stalin murise de mai bine de un an, între 6 și 13 aprilie, sentința fiind data la 14 aprilie.

Am remarca atitudinea demna a lui Pătrășcanu, care a culminat cu refuzul de a rosti până și ultimul cuvânt, care s-a limitat la un schimb de replici cu președintele completului:

„Președintele: Acuzat Pătrășcanu, ai ultimul cuvânt, ce-ai de spus în apărare.

Pătrășcanu: N-am de spus nimic, decât că scuip pe acuzațiile care mi se aduc.

Președintele: Stai jos atunci. Acuzatul Pătrășcanu spune că n-are de spus nimic.

Pătrășcanu: Și că scuip pe acuzațiile care mi se aduc.

Președintele: Acestea sunt insulte.

Pătrășcanu: Nu sunt insulte.

Președintele: Te dai în spectacol.

Pătrășcanu: Da, lasă să mă dau, viața mea e scurtă dar sunt oameni care o să urmărească aceasta porcărie.”

Aceeași atitudine a avut-o Pătrășcanu și cu prilejul ultimului cuvânt a lui Belu Silber, fostul sau prieten, care îl trădase însă pe parcursul anchetei, pe care l-a întrerupt spunându-i:

„Canalie, nu-mi lua numele în gură. Nu-mi lua numele în gură. Sa nu-mi ia numele în gură că mi-l spurca”.

Pedepsele pentru lotul Pătrășcanu au fost exemplare. Principalul acuzat și Remus Kofler au fost condamnați la moarte, cu dreptul de a solicita grațierea în 48 de ore din partea Prezidiului Marii Adunați Naționale. Pătrășcanu a refuzat să formuleze cererea necesara, în timp ce Kofler a făcut-o la 16 aprilie, demersul sau fiind respins pe loc. Astfel, cei doi au fost executați, la Jilava, la 17 aprilie 1954.

Odată cu eliminarea lui Lucrețiu Pătrășcanu, în condițiile în care Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu se aflau, la rândul lor, în anchete, Gheorghiu-Dej scapă, poate, de cel mai redutabil adversar care i-ar fi putut amenința supremația în contextul dezghețului post-stalinist ce se profila.

Atitudinea lui Lucrețiu Pătrășcanu de la proces, atunci când el a refuzat să se apere și să răspundă la întrebări, declarând că nu are nevoie să fie aparat și că totul este fals se cuvine, o data în plus, subliniată. Ea îi reliefează calitățile de luptător, dar, în același timp, și deznădejdea revoluționarului devorat de propria revoluție.

Observând activitatea și poziția lui Pătrășcanu că om politic, mai ales între 1944 și 1948, dincolo de semnalarea faptului că ne aflam într-o situație ce poate fi integrată unei cazuistici, tindem să-i dăm dreptate lui Belu Silber. Lucrețiu Pătrășcanu a dorit să intre în istorie, chiar a făcut-o, dar într-un mod atât de tragic pentru el.

Foto sus: Lucrețiu Pătrășcanu, încadrat de Constantin Pîrvulescu și Ana Pauker (© „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 2/945)

Bibliografie selectivă:

Arhiva Serviciului Român de Informații, fonduri: Penal, Documentar;

Arhivele Naționale București, fonduri: Ministerul de Interne, Direcția Administrației de Stat, Casa Regala - Mihai, Ministerul Justiției - Direcția judiciară, Ministerul Propagandei Naționale - buletine, Președinția Consiliului de Miniștri - stenograme;

„România libera”, 13 iunie 1946; „Adevărul”, 9 iulie 1946; „Dreptatea”, 1 septembrie 1946; „Monitorul Oficial”, partea 1, nr. 300 bis, 30 decembrie 1947.