Lucky și „Împăratul Romanilor”. Portretul unui agent al Securității
Prietenii îi spuneau Lucky. Îi spun la fel și azi, căci povestea, deși începe cu mulți ani în urmă, ne va duce până în zilele noastre. Lucky s-a născut în octombrie 1948 și e de loc din zona Sibiului. I-a plăcut orașul acesta dintotdeauna. Dar cel mai mult i-a plăcut Împăratul Romanilor, mai exact barul celebrului hotel. „Kaiserul" a fost, într-un fel, punctul central al existenței sale de-a lungul vremurilor. Și ce vremuri…
O poveste din Sibiu
Lucky venea dintr-o familie bună cu biografie proastă – sub regimul comunist. De trecutul legionar al tatălui său făcea caz ori de câte ori considera că îl avantajează. Altfel, inventa și fabula cu o naturalețe uimitoare. Era, s-ar zice, principalul său talent. Și ținea să facă impresie neapărat, să iasă în evidență cât se poate. La prima vedere, un veleitar înnăscut. În realitate, ceva mult mai nefast.
În prima parte a vieții, Lucky și-a construit personajul de unul singur, atât cât l-a dus mintea și i-a permis caracterul. Minte avea, dar, cum spune o vorbă din popor, era brânză bună în burduf de câine. Și mai era cam fudul.
La liceul „Gheorghe Lazăr”, Lucky era în clasa a XI-a când își dă în petec pentru prima oară și este exmatriculat pentru „imoralitate”. Termină liceul ceva mai târziu la Ocna Sibiului. În 1967 încasează un an și 2 luni de închisoare pentru că a vrut să fure tablouri din biserica catolică de lângă muzeul Bruckenthal, în care a pătruns prin efracție împreună cu niște prieteni. Este cercetat și în legătură cu un furt de tablouri din muzeul Bruckenthal. Familia, bine văzută la Sibiu, este consternată și rușinată de rătăcirile acestui fiu care părea cel puțin la fel de dotat, inteligent și promițător ca surorile sale mai mari – una devine medic, cealaltă profesoară. Ce devine Lucky?
Deocamdată, un descurcăreț. De bază era pokerul pe bani. În rest, mai o bișniță, mai o învârteală. Ieșeau bani destui pentru a se simți bine prin baruri, împreună cu amicii și cu diverse femei. Se duce totuși la facultate, la Filologia de la Cluj, dar este exmatriculat după numai o lună „pentru abateri”. Inevitabil, este luat la armată, la o unitate din București. Lucky se descurcă și aici. Simulează o nevroză și obține o amânare a serviciului militar. Descurcăreala continuă: mai un poker, mai o bișniță, ce frumoasă-i viața. Șmecheria cu „nevroza” nu ține însă prea mult, și Lucky se vede luat la armată din nou. Ajunge, în octombrie 1970, la o unitate din Oradea, dar nu se omoară cu milităria pentru că este încadrat furier. Adică, se descurcă. Până o încurcă…
Mai 1971. Potrivit anchetei procuraturii militare Oradea, soldatul V. Corneliu Mihail, adică Lucky, i-ar fi cerut altui soldat să sustragă pentru el un pistol (cu muniție), promițându-i că-l va răsplăti cu 10.000 de lei. Ca furier, Lucky nu avea acces la armament. Planul lui de a pune mâna pe o armă ajunge repede la urechile C.I.știlor din unitate – el este turnat chiar de un prieten sibian, tot soldat – , și Lucky se trezește în arest sub anchetă penală. Îi vine însă ideea cu „nevroza”, se declară bolnav de nervi și începe să facă urât: amenință că-și taie venele, invocă prieteni misterioși și puternici, face greva foamei. Este transferat la un spital militar, anchetatorii cerând o „expertiză neuropsihiatrică”. Lucky simulează în continuare, și pare să-i iasă. Medicii îi confirmă diagnosticul de „psihopatie impulsivă cu mitomanie” și îl declară „inapt la unitate, clasat inapt pace”. În baza diagnosticului, procuratura militară închide dosarul și Lucky este lăsat la vatră. Nu pățește absolut nimic. Ce simplu!
Cam prea simplu, ținând cont de faptul că anchetatorii știu că Lucky nu suferă de nimic – simularea este consemnată în dosarul anchetei, unde se menționează chiar și numele asistentului medical care îl instruiește pe Lucky cum să simuleze mai bine. Și totuși, diagnosticul este acceptat de anchetatori fără nicio obiecție. Tentativa de sustragere a unei arme din dotarea armatei era o faptă extrem de gravă ce se pedepsea pe-atunci cu ani grei de pușcărie. Și totuși, fapta fiind dovedită, procuratura închide dosarul. Cunoscându-i-se antecedentele penale, și deși un ditamai locotenent colonel de contrainformații îl descrie drept „un element dubios care se sustrage intenționat de la satisfacerea serviciului militar” , Lucky este totuși trimis acasă de parcă nu ar fi încercat să fure decât o agrafă ruginită din coșul de gunoi. De neînțeles, s-ar zice. Vom înțelege puțin mai încolo.
Linişte aparentă.
Revenit acasă, la Sibiu, în august 1971, Lucky își reia traiul obișnuit, împărțindu-și timpul între partide de poker și întâlniri cu prietenii prin baruri. Securitatea din Sibiu, informată despre cazul de la Oradea, se adresează la rândul ei Miliției cu precizarea: „În prezent nu s-a încadrat în câmpul muncii, își consumă timpul prin cofetării, joacă cărți de unde realizează diverse sume de bani. Familia lui este îngrijorată de faptul că fiul lor, deși a avut o condamnare pentru furt, este pasibil de a mai comite alte acte iresponsabile și antisociale. în scopul prevenirii sale de la săvârșirea unor infracțiuni sau contravenții, vă rugăm ca cel în cauză să fie în preocuparea organelor de miliție” . În ianuarie 1972, Miliția municipiului Sibiu confirmă că Lucky „a fost luat în supraveghere generală” . Apoi, liniște și pace. Sau?
Dosarul lui Lucky nu mai consemnează nimic timp de mai mulți ani. Abia după cinci ani, în 1977, apar documente din care se pot reconstitui, destul de sumar, anii precedenți. Aflăm că, la un moment dat, Lucky și-a găsit o slujbă oarecare la întreprinderea Vinalcool Sibiu. Apoi s-a căsătorit cu o sibiancă de origine etnică germană, să-i spunem Inge, cu care are un copil. Cei care i-au cunoscut soția spun că era o adevărată frumusețe. Inge era profesoară de engleză și germană la o școală din Sibiu. În vacanțele de vară, începând din 1975, Lucky și soția sa lucrează pe litoral la așa-numitele Free Shop-uri. Unii dintre noi își mai amintesc aceste magazine speciale. Puteai să cumperi de acolo, și numai de acolo, o mulțime de lucruri imposibil de găsit în comerțul socialist. Cu o condiție: să ai valută forte – dolari, mărci vest-germane, franci, lire etc. Și cu încă o condiție: să fii cetățean occidental, căci un român nu avea voie să dețină valută forte. Să ajungi vânzător într-un asemenea Free Shop era extrem de tentant. Și greu de obținut. Pe lângă cerința de a cunoaște niște limbi străine (Inge vorbea germana și engleza, Lucky, franceza), mai trebuia să treci de filtrul selecției Securității. Căci nu oricine prezenta suficientă încredere pentru a fi lăsat să umble cu valută și, mai ales, să aibă contact cu străinii. Apoi, se știa prea bine că activitatea într-un Free Shop era o sursă certă de învârteli de tot felul, dar în special de procurare de dolari prin schimbul „la negru” sau prin vânzarea de obiecte introduse în magazin pe lângă gestiunea oficială. Cum spuneam, nu oricine prezenta suficientă încredere pentru a lucra într-un Free Shop. Și totuși, în pofida biografiei sale cu pete, Lucky nu avea nici o problemă. În fiecare vară, el lucra la câte un Free Shop de pe litoral.
O inspecţie – şi un potop de „reclamaţii-sesizări”. Inge, soția lui Lucky, are rude în Germania occidentală. În 1975, aceste rude îi trimit o invitație, așa cum cereau atunci formalitățile pentru obținerea unui pașaport turistic. Inge urma să plece singură în Germania, fără soț și fără copil. Totuși, cererea ei de pașaport este respinsă. Lucky și soția sa par resemnați, nu reacționează în niciun fel.
Cu atât mai surprinzătoare este brusca vehemență cu care se manifestă Lucky doi ani mai târziu, în toamna lui 1977, când năpădește autoritățile cu „reclamații-sesizări” și memorii de protest. Motivul pare să fie un incident din vara aceluiași an, când Lucky, soția sa și tot grupul lor de prieteni sibieni, nouă în total, luaseră în primire Free Shop-ul de pe aeroportul „Mihail Kogălniceanu”, de lângă Constanța. Un magazin important, probabil cel mai mare de pe litoral, cu un dever deosebit, căci prin acest aeroport treceau toți turiștii străini, la sosire, cât și la plecare. Ar fi fost un sezon de excepție pentru Lucky și ceilalți dacă n-ar fi fost echipa de milițieni care, ca din senin, le-a căzut pe cap în inspecție. Inventarul scoate la iveală un plus nejustificat în gestiune în raport cu vânzările și încasările. Raportul constată, de pildă: „S-a mai găsit la articolul «Casete» pentru radiocasetofoane, intrate 150 bucăți și stoc faptic la predare 192 bucăți, în afară de ceea ce s-a vândut”. Cu alte cuvinte, trupa lui Lucky practica sistemul vânzării de articole introduse în Free Shop pe cont propriu, dolarii astfel obținuți intrând în buzunarele lor. Situația este cât se poate de penală. Urmarea? Niciuna. Ba tot trupa lui Lucky este cea care face scandal, cum reiese din raporul Miliției:
„Cu ocazia inventarului, H. Alexandru, fratele său Andrei, V. Corneliu [Lucky], B. Constantin au jignit lucrătorii de miliție, făcând afirmația că sunt niște hoți și pungași și că ei prin relațiile ce le au vor interveni să fie dați afară toți cei ce au contribuit la schimbarea lor. H. Alexandru [șeful gestiunii, prieten al lui Lucky] a vorbit la telefon cu un general cu numele de Marinescu Petrică care i-ar fi spus motivul schimbării și al cărui informator spunea că este”. (Raport al Miliției județului Constanța din 13 iulie 1977)
Foarte interesant ce descoperă, deci, Miliția, dincolo de inventarul cu probleme: că trupa lui Lucky avea acoperire. Drept pentru care toți cei nouă sibieni se întorc acasă fără să suporte niciun fel de consecințe, oricât de penali ar fi fost. Mai mult chiar, incidentul îi servește lui Lucky ca pretext pentru a deveni brusc un foarte vocal și hotărât protestatar în numele unor principii ca libertatea, echitatea sau dreptul la realizarea personală în alt loc decât România, adică dreptul de a emigra. „Atunci ne-am întrebat care este rațiunea de a mai sta în această țară” , scrie Lucky referindu-se la incidentul cu Free Shop-ul și milițienii, incident pe care îl califică drept „abuziv, neîntemeiat, nejustificat și acivic”. Cu un tupeu desăvârșit, Lucky declară: „La inventarul făcut în prezența securiștilor, am ieșit perfect, nu ni s-a putut reproșa nimic sub nici un aspect, doar afirmația HILARĂ că vrem să fugim din țară” .
Memoriul, trufia. Nu, fugitul din țară nu era soluția optimă pentru Lucky, ci plecatul legal. Ca atare, el depune, împreună cu soția, actele de plecare definitivă din România. Într-un memoriu din 6 ianuarie 1978, Lucky scrie, cu accente de trufie cabotină:
„Boala mea «de plecare» este incurabilă, nesuportând nici un amendament. Cu riscul existenței, merg până la capăt în a realiza acest mobil!! Nu nutresc nici un resentiment față de nimenea și am certitudinea că «dincolo» pot fi cu mai mult folositor țării decât în existența larvară pe care o duc aici. Nu mă aștept la un El Dorado, dar sper ca entitatea mea civică să fie respectată. Îmi susțin cauza cu o voință inexorabilă. […] Totdeauna și oriunde voi fi un bun patriot. […] În ideea în care circumstanțe nefaste mă vor obliga să scriu la Europa Liberă, cuprinsul scrisorii va respecta întocmai schema acestei depoziții”.
Ce ne văd ochii? Lucky sfidează Securitatea, amenințând, în scris, că va informa Radio Europa Liberă despre cazul său de „drepturile omului” dacă nu i se aprobă emigrarea. Securitatea reacționează la 18 ianuarie 1978 prin deschiderea Dosarului de Urmărire Informativă nr. 1103 privind „Bubu” (numele de cod dat lui Lucky în acest dosar). Lucky este „avertizat”, asta însemnând că trebuie să suporte discuții cu diverși securiști, între care și colonelul Ioan Poiană. Cu toate acestea, securiștii sunt luați prin surprindere aflând, tardiv, că Lucky – cu o „voință inexorabilă”, nu-i așa – chiar trimisese o scrisoare la Radio Europa Liberă. Scrisoarea, în care Lucky își revendică imperativ dreptul de emigrare în RFG, i-a fost citită într-o emisiune difuzată pe 4 martie 1978. Prompt, el este amendat cu 500 de lei în baza Legii 23/1971. Este vorba despre faimoasa „Lege privind apărarea secretului de stat în R.S.R.”, al cărei articol 14 spunea așa: „Se interzice cetățenilor români de a avea orice fel de legătură cu posturile de radio și televiziune ori cu organele de presă din străinătate, care, prin acțiunile lor, desfășoară o activitate de defăimare sau contrară intereselor statului român”.
Deși declară la Securitate că „în perspectivă nu mă voi antrena în nici un fel de discuții sau aprecieri de natură politică”, Lucky face exact invers, și asta cât se poate de ostentativ și de public. Adică, face caz permanent de actul său de mare curaj de a scrie la Europa Liberă, „aduce injurii regimului”, cum precizează notele informative, ba se declară chiar „disident” în gura mare – în barul plin de lume de la „Împăratul Romanilor”, desigur. Așa se face că, la un moment dat, Securitatea pare să cedeze. Un raport din iulie 1978 propune închiderea dosarului nr. 1103, respectiv abandonarea cazului lui Lucky, pentru că „s-au făcut intervenții și s-a dat aviz pozitiv de către comisie ptr a primi aprobare de plecare”. Culmea, chiar șeful Securității județului Sibiu cere la București, în octombrie 1978, să se urgenteze aprobarea emigrării lui Lucky „în vederea prevenirii săvârșirii de către acesta a unor eventuale acțiuni fățișe”.
Plecarea. Lucky a învins. S-a luat de piept cu Securitatea și a dovedit-o. Bravo lui, am putea zice. În februarie 1979, Lucky și familia sa pleacă în Germania Occidentală și se stabilesc în orașul Nürnberg din Bavaria, la nord de München. Datorită originii etnice germane a soției, beneficiază imediat de ajutoare speciale pentru integrarea în societate, inclusiv cetățenia germană.
Ce am putea spune, în acest punct al poveștii, despre Lucky? Ce fel de om este el? Un temerar? Un șmecher? Un luptător, un semi-interlop, un zănatec sau un cabotin băftos? Poate ne ajută această autocaracterizare dintr-o declarație dată la Securitate:
„Favorizat de fizic și dotat cu o inteligență speculativă, marcat de neșansa debutului meu în viață [condamnarea din 1967], lipsit de capacitate volitivă, am ajuns să mă ancorez într-un mediu abject, vizând confortul material, urmărind doar plăceri primare care nu reclamau nici un efort. Dar, această existență cu tentă parazitară venea în contradicție cu idealul meu existențialist, cu educația primită”.
Chestia cu idealul lui existențialist e nostimă, dar… nu, nu cred că ne ajută să ne lămurim asupra lui Lucky. Ne-ar ajuta însă deslușirea episodului mai de la început, când Lucky scapă de procuratura militară și de închisoare pe motiv de „psihopatie impulsivă cu mitomanie”. Deși anchetatorii știu că simulează. Deși fapta este deosebit de gravă. Deși are antecedente penale. De neînțeles, spuneam. S-ar înțelege însă foarte ușor dacă am accepta ideea că pe Lucky îl scapă nu „psihopatia”, ci Securitatea. Nu Securitatea aia banală, ca să-i zic așa. Nu cea cu care se războiește el mai târziu pentru un pașaport. Ci o parte mai specială a Securității, să-i spunem DIE (de la Direcția de Informații Externe, ulterior CIE), și care vede „potențialul” lui Lucky de aventurier, cinic, inteligent, prefăcut și lipsit de scrupule – taman bun pentru un anumit gen de misiuni dubioase și „deplin conspirate”.
Și ce altceva ne-ar mai putea ajuta? Păi, ne-ar ajuta să aflăm, de pildă, deși niciun document (disponibil) nu consemnează asta, că în 1972-1973, Lucky era din nou la armată. Ciudat, doar fusese clasat inapt cu doar un an înainte. Și totuși, era la armată. Mai rău chiar, la un batalion disciplinar. Batalion de pedeapsă, cum i se mai spunea, deoarece acolo ajungeau soldații pedepsiți pentru diverse delicte sau cei cu cazier. Și pentru ce fusese pedepsit, chipurile, Lucky? Dacă-l întrebai, îți povestea că, pe când făcea armata la Oradea, fusese implicat în deturnarea unui avion. Aici ar trebui precizat că, atunci când îi construiești unui agent o „legendă”, e bine să incluzi în biografia măsluită cât mai multe elemente reale, verificabile. Deturnarea unui avion românesc de la Oradea, în mai 1971, era un element real. Deși presa comunistă nu a scris, evident, nimic, despre asta, mai toată lumea, cel puțin din zona Oradea, știa despre cei șase români (de naționalitate maghiară) care deturnaseră cursa Oradea-București și fugiseră în Austria . Iar Lucky chiar s-a aflat la Oradea în acel moment – alt element real. Doar că furierul Lucky, militar în termen la UM 01731, nu avea nici o legătură cu cei șase. El zicea însă că da, avea, și că detesta regimul comunist fiind un legionar înflăcărat din tată în fiu. Și iată încă un element real și verificabil – cel cu tatăl legionar. Și uite așa – o invenție ici, un element real colo – se construiește biografia falsă a agentului care, mai târziu, în misiune undeva într-o țară din vest, va câștiga încrederea oamenilor afirmând, credibil și pe alocuri chiar verificabil, că familia sa a avut de suferit din cauza comuniștilor, că el a fost urmărit și persecutat de Securitate, că a fost năpăstuit de autorități din fragedă tinerețe, că – ce mai – chiar și Europa Liberă s-a ridicat în apărarea sa. Să nu-l crezi că-i băiat bun?
Acoperirea, programul de instruire.
Dar ce căuta totuși Lucky în acel batalion disciplinar? În afară de o legendă, un agent „deplin conspirat” mai are nevoie și de o pregătire specială. El trebuie să știe să mânuiască diverse tipuri de arme, să folosească explozibili, să conducă diferite tipuri de vehicole, să deprindă diverse trucuri. Batalionul disciplinar era acoperirea perfectă pentru antrenamentul pe care îl primea Lucky în timp ce soldații realmente pedepsiți mergeau zilnic la munci grele pe șantierele din zonă.
După toate datele, Lucky se afla în plin program de instruire/pregătire ca „ilegal”, urmând să devină ofițer acoperit și să fie trimis în misiune ca spion într-o țară occidentală. La un moment dat intervine însă ceva ce-l va duce, cum ne arată evoluția sa ulterioară, pe o altă traiectorie, chit că înrudită cu cea de „agent deplin conspirat”. Un indiciu despre ce anume ar fi putut produce cezura în cariera lui de „ilegal” al spionajului românesc găsim într-un document intitulat „Raport al generalului Gheorghe Manea cu privire la activitatea Brigăzii „U” – unitatea ofiţerilor „ilegali” – în perioada 1974-1978” . Într-adevăr, în mai 1974, la conducerea UM 0190/U din spionajul românesc este numit colonelul (pe atunci) Gheorghe Manea în locul generalului Romeo Popescu. Conducerea superioară nu părea prea mulțumită de eficiența acestui sector de elită. Relatând care era starea de lucruri și ce fel de măsuri de îmbunătățire a luat el ca nou șef al Brigăzii „U”, Manea face următoarea afirmație: „Am reanalizat de asemenea şi situaţia fiecărui ofiţer «S» ce se afla în pregătire. Am găsit câţiva care ridicau probleme din punct de vedere al încrederii politice ce li se putea acorda (de exemplu, unul era fiul unui legionar) sau nu aveau calităţi pentru munca informativă externă. Pe aceştia, fără a face o campanie, în mod treptat, i-am trecut în rezervă […]”. Probabilitatea ca „fiul unui legionar” să fie chiar Lucky al nostru este foarte mare: anul 1974 se potrivește perfect cu perioada lui de „pregătire”, iar numărul celor „aflați în pregătire” la acel moment era mic. Faptul că printre ei se găsea tocmai un fiu de legionar i-a sărit în ochi generalului Manea și i-a oferit un bun prilej de a-și evidenția vigilența ideologică.
Oricum, Lucky nu este abandonat de Securitate, ci reciclat. Ar fi fost păcat, nu-i așa, să se irosească acel „potențial uman” și tot instructajul investit deja în viitorul agent cu o mică pată verde la dosar. Ca „profil”, cum se spune, Lucky este bucățică ruptă din „Venus 2”. Așa s-a numit o operațiune de infiltrare în Occident a unor agenți ai Securității, scoși din țară mai ales prin intermediul unor căsătorii care le facilitau „dincolo” integrarea, cum a fost, într-un fel, și cazul lui Lucky. Cei din „Venus 2” nu erau ofițeri ca „ilegalii” adevărați (vezi Matei Pavel Haiducu și “Afacerea Tănase” ), ci doar un fel de colaboratori permanenți buni la toate, eventual chiar dispensabili. Zeci și zeci de asemenea agenți au împânzit Occidentul în anii ’70 și ’80, subminând diaspora românească, spionându-i pe emigranți, dezbinându-i pe românii din exil prin intrigi, diversiuni și escrocherii, provocând tensiuni și suspiciuni prin zvonuri și calomnii. Dar astea erau doar mărunțișuri.
Un ultim detaliu despre Lucky înainte de emigrarea sa în Germania: din toamna lui 1978, el furnizează Securității din Sibiu note informative (olografe) sub numele conspirativ „Florin”.
Note din Germania
Schimbăm perspectiva și, aparent, personajul. I se spunea „Helmut”. În ghilimele, pentru că nu era decât un nume de cod. În ianuarie 1980, „Helmut” semnează o notă informativă către Securitatea din Sibiu (compartimentul 0620), relatând cu lux de amănunte cum diverși emisari ai postului de radio Europa Liberă l-ar fi contactat și prelucrat în încercarea de a-l recruta drept colaborator. Emisarii, chiar membri ai redacției din München (sunt menționați Radu Gorun, Ion Ioanid, George Bălan, chiar și Virgil Ierunca), sunt, chipurile, insistenți și-i fac tot felul de promisiuni tentante, „Helmut” prezentându-se ca pe un personaj de o deosebită valoare pe care Europa Liberă ține morțiș să-l aibă în rândurile sale. Clar, „Helmut” a avut întotdeauna, indiferent de numele purtat, o foarte bună părere despre sine însuși. Și care se cerea musai împărtășită unui număr cât mai mare de contemporani.
Eu eram atunci la Radio Europa Liberă (unde am lucrat 20 de ani), și știu foarte bine cum funcționa această instituție, inclusiv în planul recrutării de personal. Mi-e foarte clar că relatarea lui „Helmut” este pură fabulație, și că nimic din ce spunea el despre tentativa de recrutare nu s-a întâmplat. Dar asta este mai puțin important. Relevant este faptul că această notă ne indică o primă pistă pentru identificarea lui „Helmut”. Dincolo de faptul că el locuiește la Nürnberg, orașul în care se stabilise Lucky al nostru, o observație a colonelului Ioan Poiană scrisă chiar pe nota lui „Helmut” spune așa:
„În anul 1978, sursa s-a adresat din țară cu o scrisoare la «Europa Liberă» ca urmare a refuzului serviciului de pașapoarte de a aviza plecarea în vizită a soției sale. Scrisoarea a fost citită la una din emisiunile acestui post. Cei de la E.L. de fapt la acest lucru se refereau și pe asta mizau în atragerea lui la o cooperare cu ei. […] O copie după material se va înainta la UM 0544”.
Parcă sună cunoscut, nu? Scrisoarea trimisă și citită la Europa Liberă în 1978, soția tratată cu refuz de cei de la pașapoarte… Doar că, atunci, personajului i se spunea Lucky (și „Florin”), nu „Helmut”. Cât despre copia înaintată la UM 0544, să precizăm că acesta este indicativul CIE – Centrul de Informații Externe (fost DIE) –, brațul Securității pentru acțiuni de spionaj și diversiune în străinătate, inclusiv agresiuni și asasinate.
Ţinta: Emil Georgescu. Despre o astfel de acțiune, din ianuarie 1981, cu „Helmut” în rolul principal, va fi vorba în continuare. Radio Europa Liberă era principalul obiectiv al CIE, iar redactorii de la München erau urmăriți îndeaproape de Securitate, mai ales cei care, prin emisiunile și comentariile lor, stârneau în mod special interesul și atenția ascultătorilor pe de-o parte, și furia Securității de cealaltă parte. Emil Georgescu, realizatorul emisiunii Actualitatea Românească, era unul dintre aceștia. Succesul Actualității în rândurile ascultătorilor din România a făcut ca Emil Georgescu să devină foarte repede un obiectiv prioritar al Securității – citez:
„Va fi organizată molestarea repetată și aplicarea unor măsuri de corecție fizică lui Emil Georgescu în scopul intimidării și determinării acestuia de a părăsi teritoriul R.F.G. și stabilirea reședinței sale într-o altă țară. Termen: 15 septembrie 1976”.
După cum se vede, Securitatea nu prea lucra cu mănuși. „Molestarea repetată și aplicarea unor măsuri de corecție fizică lui Emil Georgescu” este o directivă dintr-un document datat 24 martie 1976 și intitulat „Plan de Măsuri nr. 70806 în completarea Planului de Măsuri nr. 0027331 din 3.07.1975 referitor la compromiterea lui Georgescu Emil, colaborator al postului de radio Europa Liberă, aprobat de secretarul de stat adjunct al M.I., general-locotenent Ion Mihai Pacepa”.
Da, aprobat de Pacepa personal, adjunctul comandantului Direcției de Informații Externe a Securității (dar, de asta, Pacepa nu-și mai amintește). Iar termenul de 15 septembrie 1976 a fost respectat cu o întârziere de doar o lună: în octombrie 1976, mașina cu care se deplasa Emil Georgescu (împreună cu soția sa) a fost tamponată intenționat de un alt automobil. Mașina lui Emil Georgescu a fost lovită exact în dreptul șoferului, și urmările ar fi fost grave dacă Emil Georgescu n-ar fi tras de volan în ultima clipă. Automobilul care l-a lovit a fost abandonat, iar șoferul a fugit cu un alt automobil care l-a preluat. Potrivit poliției müncheneze, automobilul abandonat fusese închiriat de un cetățean francez cu numele René Scheibling. La verificări, acest cetățean francez s-a dovedit inexistent. Unele surse îl identifică drept un mafiot francez folosit ocazional de Securitate, având numele de cod „Sandu”.
În perioada 1975-76, Securitatea încă se mulțumea cu măsuri de compromitere și „argumente” contondente de intimidare în ceea ce-l privește pe Emil Georgescu. Câțiva ani mai târziu însă, în 1981 va avea loc chiar o tentativă de asasinare. Acesta este contextul în care îl reîntâlnim pe „Helmut”. Iată ce relatează el:
„U.M. 0225 - /133/f4/00 27919 STRICT SECRET
Primit: Lt. Col. Macău Exemplar Nr. 1
Sursa: «Helmut»
Data: 30 ian. 1981
NOTĂ
Începând cu ziua de 21 ianuarie 1981, până în seara zilei de 26 ianuarie 1981 (luni), sursa a urmărit pe EMIL GEORGESCU în jurul locuinței acestuia. Împreună cu sursa s-au deplasat timp de 3-4 ore și italienii GIOVANI (Gioni) şi VINCENZO. EMIL GEORGESCU a ieşit de două ori la plimbare cu câinele, dar odată a fost însoţit de soție, iar altă dată de MIRCEA POMPY [corect: Pompey] COJOCARU.
În seara zilei de 26 ianuarie 1981 (luni), în jurul orei 21,00 (20,30?) EMIL GEORGESCU a ieşit din bloc singur să-şi plimbe câinele. Atunci sursa a tras maşina la un loc dinainte stabilit, iar VINCENZO şi GIONI au ieșit după EMIL GEORGESCU. VINCENZO urma să-l bată, iar GIONI să împiedice eventuale intervenţii exterioare.
EMIL GEORGESCU a fost abordat în fața boschetului de la blocul vecin. După o serie de pumni primiți în plină figură, acesta a căzut, strigând «HILFE» (ajutor). Jos fiind a mai primit câteva picioare. La strigătele lui s-au adunat niște persoane din bloc, care au ieșit pe balcon. Italienii au luat-o la fugă în sensuri diferite, întâlnindu-se toți trei la mașină. După relatările lui VINCENZO, EMIL GEORGESCU este bine atins, cu leziuni faciale evidente și cu mâna stângă ruptă.
Dacă la radio nu se face nici o apreciere în sensul acestui eveniment înseamnă că se așteaptă ca aspectul să transpire din alte surse, astfel încât să se ofere piste de eventuală depistare a autorului.
În sensul lui EMIL GEORGESCU, problema atacului personal ridică (a ridicat) probleme grele sursei, având în vedere liniaritatea existenței lui. Sursa poate oricând, contra recompensă de 10.000 DM, să elimine pe oricine prin intermediul acestor italieni.
Rog a se lua afirmațiile ca fiind veridice și să se țină cont de cadrul, conjunctura în care sursa își desfășoară acticitatea.
Sursa nu cunoaște casa (interiorul) locuinței lui EMIL GEORGESCU, decât din cele realizate de afară în atâtea zile de pândă. […]
«Helmut»”
„Helmut” şi „Iago”.
O analiză avizată de text ne spune că „Helmut” este nu doar șmecher, ci chiar un tip periculos și, evident, mincinos. Atacul din 26 ianuarie 1981 de la München împotriva lui Emil Georgescu s-a petrecut într-adevăr, dar... puțin altfel. „Helmut” exagerează foarte mult pentru a-și impresiona șefii de la București și pentru a scoate de la ei 10.000 de mărci – dacă s-o putea. Cei doi italieni sunt o invenție. Persoana pusă de „Helmut” să-l bată pe Emil Georgescu era un amărât de român (Radu R.), fost cascador la Buftea, care muncea cu ziua pe ici, pe colo, prin Germania. Acesta, înainte să-l lovească pe Emil Georgescu, i-a spus chiar, pe nemțește, „Scuzați, vă rog”. I-a dat o palmă și a fugit. Nici vorbă de „leziuni faciale evidente” sau de vreo mână ruptă.
Spre norocul lui Emil Georgescu, „Helmut”, care n-a vrut să se expună personal, și-a ales greșit executantul, ceea ce, în final, va zădărnici întreaga lui operațiune. Dar, pentru șefii de la București, a dres-o din condei. Grav rămâne faptul că Emil Georgescu era într-adevăr ținta unei „acțiuni de anihilare”, cum notează de mână, chiar pe raportul lui „Helmut”, colonelul I. Tiseanu (nume conspirativ) de la UM 0225: „Situaţia creată ne obligă să folosim altă concepție, tactică, împrejurări și mijloace pentru realizarea acțiunii de anihilare a lui «Iago»”. „Iago” era numele de cod dat de Securitate lui Emil Georgescu, iar UM 0225 era acea subunitate a Securității/CIE care se ocupa de Radio Europa Liberă.
Iată deci că „Helmut” ajunsese în 1981 un element important și cât se poate de activ în planul Securității de anihilare a lui Emil Georgescu (înjunghiat în vara aceluiași an, Emil Georgescu avea să supraviețuiască). Dar asta nu a fost tot. Puteți citi mai multe în cartea lui Richard Cummings, Securitatea contra Radio Europa Liberă, apărută în 2011 la editura Adevărul. Acolo, la pagina 98, îl veți găsi pe „Helmut” cu numele lui real, nume sub care îl puteți întâlni și azi la Sibiu – dacă aveți această curiozitate. Eu prefer să-l numesc în continuare Lucky pe acest personaj care mai are a ne dezvălui multe lucruri remarcabile din penumbra sulfuroasă a existenței sale duplicitare.
Escrocheriile lui Lucky.
În luna august a lui 1981, pe Lucky îl regăsim... la Sibiu. Poliția germană, care îl reținuse scurt timp în urma depozițiilor românului pus de Lucky mai întâi să-l agreseze pe Emil Georgescu, apoi chiar să-l asasineze, descoperise la locuința sa din Nürnberg fotografii cu Emil Georgescu și schițe ale locuinței acestuia, adică probe. Situație în care Lucky a apreciat ca fiind mai sănătos să se retragă, măcar un timp, din raza de acțiune a justiției vest-germane. Dar aceasta nu-l uită. Încă în anul 1984, pe 2 martie, judecătoria din Nürnberg dispune efectuarea unei percheziții la locuința din Wettersteinstrasse nr. 76, inclusiv asupra persoanei lui Lucky, despre care se precizează că poartă o armă (în sfârșit, avea pistol!). Dar la Nürnberg nu se afla decât soția sa Inge, Lucky fiind, cum spuneam, bine mersi la Sibiu.
În afară de poliție, Inge mai era asaltată și de alții, și avea necazuri tot mai mari. Problema era o escrocherie pusă la cale de Lucky încă din faza începuturilor sale în Germania. El cerea și primea sume mari de bani de la foști cetățeni români care voiau să-și aducă în Germania Federală rudele rămase în România – pretinzând, evident, că le va rezolva problema prin legăturile sale „speciale”. Când nu se afla în Germania – pentru că făcea vizite dese și prelungite în România – banii erau încasați de soția sa Inge. Și, de la un moment dat, clienții nemulțumiți și duși cu vorba au început s-o preseze și să-și ceară banii înapoi. În anul 1985, Inge este chiar dată în judecată pentru escrocherie de către o familie de sași. În același timp, poliția îl caută pe Lucky pentru niște combinații cu mașini furate. Sub atâta presiune, Inge clachează, din câte se pare: la începutul lui septembrie, ea este găsită moartă în locuința din Nürnberg. Suicid cu somnifere și alcool, zice poliția.
O soție moartă la 34 de ani, un copil rămas în grija bunicilor, și foarte multe resentimente. Cam asta lăsa în urmă Lucky în Germania. Pentru un tablou complet, ar mai trebui să adăugăm niște interlopi furioși ca urmare a unor combinații cu marfă de contrabandă și mașini furate, oameni tapați de bani, o serie de jucători de poker care se consideră înșelați. Și câteva eșecuri pentru Securitate. Căci eșecul din 1981 în cazul lui Emil Georgescu nu a fost singurul. Lucky n-a rămas atunci la Sibiu. S-a întors după un timp în Germania, unde a mai făcut una, alta. De pildă, a primit comanda să-l „recupereze” pe fostul ofițer de miliție Ion Popa (fost comandant al miliției din Agnita), fugit în Germania și stabilit la Ingolstadt, unde conducea o bandă de hoți. Lucky l-a sedat cu somnifere, l-a pus într-o mașină și s-a dus cu el spre patrie. La graniță, totul era pregătit. O „Notă-Consemn” din aprilie 1983 spune așa:
„Va suna la tatăl său și va comunica «transmite Dr. Helmuth că-i trimit mâine medicamentele». Asta înseamnă că «mâine» să fim la frontieră pentru a-i întâmpina. Va veni prin vama Borș, întrucât P.C.T.F. este comun cu al maghiarilor și dacă aceștia vor face greutăți să putem interveni”.
Toate bune și frumoase. Doar că, într-o parcare din Ungaria, Popa s-a trezit. S-a bătut cu Lucky, a luat și o sticlă în cap, dar tot a reușit să fugă. Te pui cu miliția?
După ratarea ridicolă cu milițianul Popa (ca dintr-un „film cu proști”, cum se spune), Lucky nu s-a mai arătat la Nürnberg. Îl regăsim ca „Helmut” la Sibiu unde, în 1984, dă câteva note la Securitate despre… Inge, venită în concediu în România. Notele lui „Helmut”, în care el se auto-numește „sursa”, redau cele relatate de soția sa despre situația ei de la Nürnberg, unde este asaltată de lumea care îl caută pe soțul ei Lucky și se interesează de el, inclusiv poliția germană. Iată câteva pasaje :
„Sursa a fost pusă în temă cu unele evenimente care s-au petrecut în absență. Soția sursei este epuizată fizic și psihic, trăind într-o permanentă tensiune, stare paroxistică de nervi, teamă și neliniște. Este persecutată psihic de telefoane anonime care în majoritate «tac», sau exersează diverse afirmații de amenințare surdă. […] A fost căutată de 4-5 ori de poliție […] în urma unor denunțuri […] s-a efectuat în prezența a patru polițai o amplă percheziție la domiciliul sursei. […]”
Joc la două mese: CIE şi USLA. „Helmut” își trădează adevărata identitate și în momentul în care vine vorba despre fiica lui Inge și a lui Lucky, și îi scapă formularea „fiica noastră”. Ceea ce este corect, pentru că sursa „Helmut” și Lucky sunt, într-adevăr, una și aceeași persoană. Confirmarea suplimentară o dă faptul că notele lui „Helmut” sunt scrise de mână, iar la dosar există o serie întreagă de declarații olografe ale lui Lucky: scrisul este același. Dar… același scris îl găsim și la „Adolf”. Căci Lucky, supraestimându-se, juca la două mese, ambele ale Securității: cea internă (UM 0620 – USLA), și cea externă (UM 0544 – CIE). Lucky va naviga permanent între cele două mese, când ca „Adolf”, când ca „Helmut”. Un joc complicat, cu avantaje și dezavantaje. Lucky mizează, desigur, pe avantaje, și întinde coarda, cum îi stă în obicei. Asta îl va costa, în 1987, o condamnare la închisoare. Pentru că mai existau și alte compartimente ale Securității, cum ar fi puternica Direcție a III-a (UM 0625 – Contraspionaj). Aceasta nu cunoștea „secretele” celorlalte unități, nu știa cine este agent și pentru cine anume lucrează respectivul. Pentru Direcția a III-a, oricine putea fi suspect, inclusiv Lucky – sau mai ales un personaj atât de pestriț ca el. Dar să nu anticipăm.
Trai neneacă în România
Moartea soției sale, în 1985, l-a privat pe Lucky de capul de pod pe care îl avea în Germania Occidentală. Deși se stabilește din nou la Sibiu, Lucky nu redevine cetățean român. El este un „rezident străin”. Pașaportul de cetățean vest-german i-a rămas în buzunar și îi conferă un statut special în România. El poate deține legal valută străină, cu care se pot obține foarte multe lucruri, inclusiv influență și favoruri, și poate călători oriunde dorește. Lucky profită din plin de aceste privilegii. El cumpără din shop-urile pe valută bunuri inaccesibile românilor de rând și le revinde cu profit. Alte lucruri le aduce din Ungaria sau Austria și le comercializează. Nu-l deranjează nimeni. O notă informativă din acea perioadă îl descrie pe Lucky astfel:
„Îi place să fie în centrul atenției, să domine colectivul în care se află. Se laudă foarte mult, mai ales cu intrările lui în România cu mașina plină cu de toate, triumfător trece prin vamă lăsând impresia că este cineva în București cu relații foarte mari. Are relații în România, organizează orice, chiar și plecări definitive din țară pe sume de 10.000 DM. […] Face orice fără muncă pentru a câștiga un ban. Este bun prieten cu Totoescu care locuiește la Frankfurt și care se ocupă cu transportul de automobile. […] Este tipul de om care intră în orice afacere murdară pentru câștig”.
Prietenul Totoescu este un personaj care apare și el în contextul operațiunii dirijate de Lucky zis „Helmut” împotriva lui Emil Georgescu. Originar din Pitești, fost mecanic auto, Totoescu se stabilise în Germania, la Frankfurt/Offenbach. Asemenea lui Lucky, făcea și el des vizite în România – la Sibiu, unde îl aproviziona pe Lucky cu mașini second hand, motoare, video-uri, televizoare etc, și la el acasă la Pitești. Referitor la Totoescu și Lucky, Securitatea din Argeș (Serviciul III) se adresează Securității din Sibiu cu câteva întrebări revelatoare:
„Din informațiile ce le deținem rezultă că obiectivul nostru [Totoescu] se află în relații apropiate cu …[Lucky] din Sibiu, aflat în preocupările dv. Rugăm să ne comunicați dacă pentru acțiunile întreprinse asupra lui Emil Georgescu (fost colaborator al postului de radio «Europa Liberă») la care a participat și obiectivul nostru la insistențele lui [Lucky], a existat vreo aprobare sau conlucrare cu unitățile centrale […] De asemenea, se cunoaște că obiectivul a furnizat unele informații lui [Lucky] ce au fost exploatate ulterior de Serviciul de luptă antiteroristă din unitatea dv., rugăm să ne comuncați în ce au constat aceste informații […] Din Datele pe care le deținem rezultă că [Lucky] i-a solicitat în continuare obiectivului nostru informații, dar acesta l-a lăsat să înțeleagă că în prezent are preocupări legate exclusiv de activitatea profesională”.
Ce avem noi aici? Un document foarte interesant, care ne confirmă mai multe lucruri: că acțiunile împotriva lui Emil Georgescu, despre care se vorbește ca despre niște fapte certe, au fost cât se poate de reale; că Totoescu a fost implicat în aceste acțiuni; și – cel mai semnificativ – că Lucky lucra pentru secția din Sibiu a USLA (Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă).
Prieteni „speciali”.
Fapt este că lui Lucky îi mergea foarte bine în România. Era plin de bani și avea relații peste tot – în rândurile nomenclaturii de la București, în lumea fotbaliștilor. În vara lui 1986, petrecută pe litoral, a cheltuit 100.000 de lei, spune informatorul „Albotă”, care adaugă : „A câștigat mulți bani achiziționând bunuri aduse de fotbaliștii români din străinătate (Gino Iorgulescu, Relu Munteanu), pe care le-a vândut apoi la prețuri mai mari (aparate video, casete, blue-jeans)”. La sfârșitul lui octombrie, Lucky își serbează cu fast ziua de naștere. El închiriază o vilă „de protocol” din Păltiniș și își invită prietenii, circa 30 de persoane, pentru o petrecere de două zile, asigurându-le și cazarea pe banii lui. Masa e „bogată și rafinată”, ne spune o notă a aceluiași informator „Albotă”: curcan umplut, specialități în sosuri de vin, ciorbă de potroace, grătar pe cărbuni, coniac franțuzesc, whisky, gin. Se trăia bine în România… Printre prietenii „speciali” ai lui Lucky, nota îi menționează pe:
„Aurel Munteanu, fotbalist la Petrolul Ploiești, ex. Sportul Studențesc, însoțit de un manechin; Călin Andrei, student, fiul lui Stefan Andrei, secretar C.C. în tovărășia unei puștoaice, din auzite fiica unui anume ministru Petrescu; Serghei Mizil, fiul lui Niculescu Mizil, ministru Centrocoop, împreună cu soția”.
Despre aceștia, informatorul „Albotă” își permite să remarce că, deși bine îmbrăcați și parfumați, sunt totuși „mobilați intelectual mediocru”. Asta cu siguranță, dar, pentru Lucky, aceste contacte spre vârfurile conducerii de partid și de stat aveau utilitatea lor specială.
„Toţi colaborăm un pic”. Mai zăbovim puțin în 1986 pentru că, în toamna acelui an, informatoarea „Alina” furnizează Securității o Notă deosebit de interesantă. „Alina” a fost amanta lui Lucky în vara acelui an, petrecută, cum altfel, pe litoral. Cunoscându-l îndeaproape timp de câteva luni, „Alina” este în măsură să afle numeroase detalii despre Lucky. Că, de pildă, în afara pașaportului de cetățean vest-german, Lucky mai poseda și un pașaport de serviciu românesc, deși el nu mai era, oficial, cetățean român. Pe lângă aceste două documente, Lucky mai avea și o legitimație Agerpres. În hotelurile de pe litoral, chiar și în cele mai aglomerate perioade, Lucky avea camere rezervate prin Consiliul Culturii sau Agerpres. Între altele, Lucky păstorea delegații de scriitori occidentali, și avea la dispoziție o mașină cu șofer:
„Era un tip foarte plăcut, volubil, cult, care putea întreține o societate la modul cel mai plăcut, un patriot care nu pierdea nici o ocazie de a blama persoanele care vor să plece neapărat din România […] Am observat pe corpul lui o serie de cicatrici dintre care unele păreau a fi prin împușcare, și când l-am întrebat, a evitat să-mi răspundă […] mi-a spus să nu-mi fac nici un fel de griji, că el este un bun român […] și cât timp voi fi cu el nu voi fi atinsă decât eventual cu flori. […] M-a întrebat dacă eu nu colaborez cu organele de securitate, eu i-am răspuns categoric că nu, și el mi-a pus că toți colaborăm un pic și găsește că este un lucru foarte normal, de ce privim cu teamă această problemă”.
Pe ultima pagină a notei informative, un locotenet colonel indescifrabil scrie de mână:
„Care este totuși adevărul în legătură cu acest om? Cum poate să lucreze la Agerpres, să stea la Sibiu și să umble prin țară cu diveriși străini? De unde are bani pentru mesele, deplasările și cazările la diverse hoteluri din țară? Anturajul pe care-l are trebuie deasemenea să dea de gândit – Serviciul de linie din Direcție are cazul în control?”
După cum vedem, Direcția a III-a a Securității era intrigată la culme: cine este, de fapt, acest Lucky? Alte compartimente ale Securității – USLA, CIE – știu răspunsul, dar îl păstrează pentru ele. Principiul „compartimentării” funcționează. Căci, dincolo de rivalitățile dintre servicii, departamente și șefii acestora, a-i informa pe alții despre cine sau ce este Lucky ar fi însemnat automat deconspirarea sa. Așa că, lăsată să bâjbâie, Direcția a III-a face și ea ce știe mai bine și deschide un Dosar de Urmărire Informativă (DUI), indicativ 310/VP, împotriva lui Lucky, considerat extrem de suspect. Avea, la prima vedere, toate motivele. Iar concluzia reflex a Direcției a III-a este de a-l suspecta că „în R.F. Germania a fost racolat de C.I.A. și angrenat la activitate ostilă statului nostru”. Jonglând între USLA și CIE, și ducând o viață de mare bișnițar, Lucky se încurcă în ițele propriilor sale sforării.
Un sfârșit
La începutul lui martie 1987, Lucky este luat de miliție direct de pe stradă. Într-o primă fază, îl scapă o convorbire telefonică cu un „general” din București. Totuși, el este arestat și condamnat rapid (în aceeași lună) la patru ani de închisoare pentru trafic de influență. Consternarea prietenilor lui Lucky se sintetizează în formula „a luat Securitatea mâna de pe el, și l-au și înhățat milițienii”, cum apare într-o notă informativă a Direcției a III-a. Mai curând, Lucky a căzut victimă propriei sale lăcomii și apetențe pentru escrocherii: 21.000 de mărci era suma primită de Lucky de la o familie de sași din Germania pentru a facilita emigrarea rudelor lor din România – escrocherie pe care, cum știm, o practicase în Germania la începutul anilor ’80, și pe care a continuat s-o practice și în România. Numai că, spre deosebire de ceilalți păgubiți, acești sași din Germania au avut îndrăzneala să-l denunțe pe Lucky miliției din România. Iar Direcția a III-a a Securității, care îi purta sâmbetele, a știut să „îndrume” ancheta astfel încât „obiectivul” să primească o lecție.
Totuși, Lucky scapă, din nou, foarte ieftin. Deși condamnat la patru ani de închisoare, după o jumătate de an este din nou liber și prosper la locuința sa din Sibiu. Îi spune avocatului său că nu a stat în închisoare decât o singură zi, restul „detenției” petrecându-l într-o unitate militară din București unde „a avut sarcini pe linie de Securitate”. „Și în prezent lucrează pentru Securitatea statului”, notează avocatul spusele lui Lucky. În același timp, acesta îi cere avocatului o copie după sentința de condamnare, cu care vrea să facă dovada în Germania că nu este omul Securității, ci – fără glumă – crescător de pești exotici. Lucky, după cum se vede, joacă în continuare cu nonșalanță la toate capetele posibile. „A afirmat că a făcut mari servicii statului român, pe care eu nu le cunosc”, scrie avocatul lui Lucky în nota sa informativă. Mai știi?
Poate vom afla, cândva, mai multe. Deocamdată, povestea aceasta se apropie de sfârșit odată cu anul 1989. An în care Lucky pare a se dedica prioritar evenimentelor fotbalistice. În luna mai, el își permite luxul de a se deplasa la Barcelona pentru a vedea pe stadion finala Cupei Campionilor Europeni: Steaua-A.C. Milan. La întoarcere, face o vizită unui prieten din Franța, și ajunge în România cu un Mercedes la mâna a doua cu numere de Germania. Apoi, mai face o tură prin Turcia, tot la un meci de fotbal – ca tot românul microbist. Dosarul lui Lucky nu mai consemnează nimic special. El se încheie însă, chiar în decembrie 1989, cu un text remarcabil . Îl datorăm, iarăși, Direcției a III-a, respectiv informatorului „Matei”, un vechi amic al lui Lucky. Să-l ascultăm:
„În legătură cu numitul [Lucky] pe care îl cunosc de aproximativ 7-8 ani, având posibilitatea să-l observ sub diverse împrejurări, informez următoarele: […] La suprafață este un tip grandoman, se crede boier, el are lucruri scumpe, bune, numai lui accesibile, călătorește în străinătate (Barcelona, Istanbul), este prieten cu sus-puși, crema societății (Eugen Barbu, șeful Agerpresului etc.), este citit, cultivat, rafinat, un adevărat mare senior.
Sub această mască, eu cred a observa alte trăsături: superficialitate, escrocherie intelectuală, lipsă crasă de cultură, o sensibilitate aproape bolnăvicioasă, feminină, o intuiție foarte fină a psihicului interlocutorului.
Cred că există un sentiment profund al propriei sale inadecvări, un sentiment de inferioritate și de dependență, o sete de poziție socială, recunoaștere și putere.
Situația lui, cel puțin privită din exterior, este cea a unui tip cu resurse materiale foarte serioase și cu acces la mărfuri și bunuri excepționale. Deși îi face o plăcere aproape copilărească să se laude cu ceea ce are, este extrem de reținut în a dezvălui sursele, atât ale venitului, cât și a mărfurilor cu care epatează lumea.
Este un om cu relații și legături întinse și obscure. Primește telefoane la care răspunde criptic, stabilește rendevuuri, face călătorii dese în țară, dar este extrem de vag în ceea ce spune, nu dă detalii sau ceea ce spune este în mod clar doar spumă.
Își folosește poziția materială pentru a câștiga influență și putere de dirijare asupra oamenilor. Manipulează oamenii aproape în mod instinctiv, are obsesia păpușarului și toți sunt păpușile lui.
Este extrem de neîncrezător și bănuitor, nu-și revelează fața adevărată. în legătură cu atitudinea lui politică, ideologică, observ o ambiguitate: pe de-o parte este disprețuitor, incisiv, face pe superiorul pe care-l dezgustă realitatea din jur. Pe de altă parte, foarte frecvent comentează și judecă lucrurile din punctul de vedere al puterii constituite, fără a spune ceva concret (nume, organe), dar tot comentariul lasă de înțeles că el este un criteriu al puterii, are acces, este ascultat și lucrurile ar merge minunat dacă i s-ar accepta sfaturile și ideile.
Legăturile sale cu străinătatea sînt misterioase. Face călătorii, sau spune că face, vizitează foști prieteni stabiliți în străinătate, dar nu l-am văzut niciodată cu un străin, și niciodată nu a vorbit ceva, cât de cât banal, despre o persoană sau instituție occidentală sau de altundeva. […]
Țin să menționez că folosește cu deosebită predilecție și dibăcie filiera influenței feminine. Face cunoștință cu o femeie, o orbește cu situația materială (mașină, călătorii, belșug), o descoase despre tot ce poate spune ea, prietene, prieteni, și o folosește în continuare ca sursă de informații, influență, relații etc.
Are un efect considerabil asupra femeilor, care-l servesc cu bucurie și fidelitate. Cunosc cele de mai sus din relatările unei prietene care a fost dezamăgită pe planul relațiilor intime avute și, probabil ca reacție, l-a demascat puțin. La aceasta se adaugă observațiile personale care confirmă”.
Pe ultima pagină, la N(ota) O(fițerului), locul unde ofițerul de caz își trece observațiile, acesta scoate în evidență, aparent impresionat, „profunzimea și obiectivitatea” caracterizării de mai sus. Așa o fi.
Față în față
Ce a urmat? Cum s-a descurcat Lucky cu „tranziția”, cum s-a integrat el în democrația originală post-decembristă din România? Binișor, am putea spune. Nu avea decât 41 de ani în 1989, greu de crezut că s-ar fi „călugărit” brusc după deranjul din acel decembrie. „Împăratul Romanilor”, evident, a rămas în centrul atenției sale în perioada privatizărilor pe sprânceană. Până la urmă, nu a ieșit chiar cum ar fi vrut el, dar… de câte ori merge ulciorul la apă?!
Am fost curios să-l cunosc pe Lucky, să-l „simt”. Ne-am întâlnit la Sibiu, într-o seară de toamnă. Nu mă așteptam la cine știe ce confesiune. Știa că știu, era în gardă. Nu, dom’le, sunt vorbe. Impresii. Păreri. Coincidențe. M-am făcut că… Negare totală, seacă. La ce-i mai folosește oare? Poate la rolul de „grand seigneur” local pe care se căznește să-l mai joace, cu indulgența unora. Consecvența imposturii?
Securitatea, desființată de ochii lumii în decembrie 1989, a continuat să funcționeze ani buni practic neschimbată. În anii ’90, agenții acoperiți au fost de o utilitate deosebită în metamorfozarea și „privatizarea” Securității sub cele mai diverse înfățișări. Au existat zeci și zeci, băieți descurcăreți ca Lucky sau alții și mai abili decât el, trimiși de Securitate în Occident, cu misiuni „speciale”, în anii ’70 și ’80. Cu mâna făcută acolo, s-au întors în România, protejați de vechile complicități sau chiar profitând de ele. S-au orientat către pozițiile generatoare de bani și influență, adică putere. Au prosperat și sunt încă printre noi, mai mult sau mai puțin discreți: avocați, consultanți, patroni, bancheri, oameni cu vile în Floreasca, la Snagov, Corbu sau Cheia... Numele unora dintre ei au apărut în presă în legătură cu stilul lor de viață, cu afacerile pe care le învârt, cu impresionantele lor posesiuni. Mai nou, aflăm despre ei din împrejurări mai puțin faste: cu „brățări” de la DNA sau, ghinion suprem, din anunțuri de deces. În cele din urmă, moartea bate și gradul, și funcția.