Lucian Blaga – Ultimele zile în diplomaţie

Anul 1939 începe cu activităţi rutinare pentru ministrul României la Lisabona, iar pentru Europa cu îngrijorătoare premoniţii. În peninsula iberică lua sfârşit războiul civil spaniol, prin victoria militară a generalului Franco. Despre politica externă a dictatorului portughez, ministrul României trimite la Bucureşti rapoarte care o defineau în ceea ce privea situaţia geopolitică a statului cu ţărm atlantic, cât şi asupra fundamentalei sale ambiguităţi, aceasta verificată, la rândul ei prin vechi tratate care o legau de cea mai importantă putere maritimă a lumii, Marea Britanie.

Toate mişcările unei diplomaţii care nu avea, la drept vorbind, o marjă largă de mişcare fuseseră cu celeritate raportate ministerului de externe, întru alcătuirea unei strategii globale. Între Lisabona şi Bucureşti se schimbau, astfel, mesaje de necesară conexiune.

Pe data de 9 martie 1939, Lucian Blaga trimite ministrului de externe, Grigore Gafencu, un lung raport povestind „o grandioasă manifestaţie de mase pentru preşedintele consiliului de miniştri, domnul dr. Salazar, creatorul «noului stat» portughez”. Aici, „reprezentanţii tuturor păturilor muncitoare din întreaga ţară, ai sindicatelor, corporaţiilor şi întreprinderilor, de la cel mai mic lucrător până la patron, au luat parte, în număr de vreo 200.000”, demonstrându-şi simpatia pentru acela care nu a căutat niciodată favoarea mulţimii şi nu a recurs niciodată la mijloace demagogice de câştigare a opiniei publice”.

Ca să vezi, această manifestaţie a venit pe neaşteptate, dar a fost cea mai impresionantă din câte au avut loc aici. „O mişcare «spontană» ghilimelele aparţin referatului – „pornită din sentimentul de gratitudine al maselor”. Recte „nu punem la îndoială sinceritatea aclamaţiilor ce s-au auzit, dar «spontaneitatea» manifestaţiilor de asemenea natură e, desigur, ceva relativ”. Şi acum, concluzia:„datoria noastră este fireşte să ne întrebăm care pot fi cauzele mai puţin vizibile ale acestei manifestaţii «spontane»”. La mijloc ar fi fost acea complicaţie rezultând din împrejurarea că regimul salazarist „nefiind dictatorial în sens absolut, s-a făcut că unii deputaţi, deşi aleşi pe lista unică, au crezut de datoria lor să critice unele aspecte ale regimului corporatis în faţă şi să arate «remedii». Ceea ce, probabil, a nemulţumit pe domnul Salazar”.

Acesta putea fi unul din mai multe motive şi ele expuse. O dictatură ce nu se manifesta absolut se instaurase şi în România, monarhul pretindea şi el aplauzele mulţimilor, spre a-şi calma neliniştile. Care erau mai mari decât ale dlui Salazar! Cultivarea imaginii nu e născocire a secolului XXI! Înzestrat, pe semne, cu fonduri, ministrul nostru la Lisabona oferă mai multe dineuri la care participă oaspeţi cum nu se poate mai distinşi „ambasadorul Teixeira de Sampayo, Secretar General al Ministerului Afacerilor Externe, ministrul pelnipotenţiar şi Vicontesa de Riba-Tamego, Ministrul plenipotenţiar, Director Economic şi Contesa de Tovar, Ministrul Belgiei, Contele de Lichterve, Ministrul Germaniei şi Baronesa Hoyningen – Huene” şi alţi mulţi miniştri, ba chiar ministrul Statelor Unite – cu doamna Pell. N-a lipsit nici însărcinatul de afaceri al Cubei, dimpreună cu doamna, Arce y Pillon. A fost de faţă, iată, însărcinatul de afaceri al Japoniei – cu doamna, fireşte – Yanagiwawa.

Evenimente în rapidă desfăşurare impun ministrului plenipotenţiar întrevederi cu alţi diplomaţi. Într-un comunicat din 16 martie 1939, citim:„Cu toate că interesele Portugaliei nu sunt direct atinse prin evenimentele grave din Europa Centrală, ocuparea Boemiei şi a Moraviei din partea Germaniei şi desfiinţarea statului trialist cehoslovac au produs şi în cercurile oficiale de aici nedumerire, îngrijorare şi chiar consternare”. Încât „având ieri prilejul să vorbesc cu Ambasadorul Sampayo, Secretarul General al Ministerului Afacerilor Externe, nu l-am găsit aşa de calm ca în timpul crizei din septembrie.

M-a întâmpinat cu o întrebare plină de pesimism cu privire la cele ce ar mai putea să urmeze după această lichidare a statului cehoslovac”. Apoi:„Tot ieri, am avut o conversaţie cu Baronul Hoyningen-Huene, Ministrul Germaniei. Întrumând discuţia spre cele întâmplate, mi-am exprimat nedumerirea că ne găsim oarecum în faţa unor acte care sunt în contradicţie cu ideologia «etnicistă» de atâtea ori proclamată din partea Führerului. Ministrul Germaniei a recunoscut că în adevăr este o contradicţie, dar cele întâmplate nu înseamnă că Führerul ar renunţa la principiul «etnicist».

În cazul Boemiei şi Moraviei nu s-a putut însă proceda altfel decât s-a procedat într-o seamă de cauze. Ministrul Germaniei mi-a mărturisit că în aceeaşi zi l-a «interogat» şi Dr. Salazar asupra aceleiaşi chestiuni şi de asemenea asupra modului cum înţelege Germania «protectoratul» asupra statului slovac. Răspunsul ce i s-a dat, n-a fost decât de circumstanţă şi foarte vag”.

O scurtă notă olografă, din 24 martie 1939, sună astfel:Ex. Buc. Ziarele locale publică sub mari titluri acordul germano-român, deocamdată fără comentarii. Blaga”. Sub semnul aceleiaşi grabe, Portugalia semnează un tratat de amiciţie şi neagresiune cu Spania naţionalistă, cu toate că războiul nu luase sfârşit. „O surpriză chiar pentru cercurile diplomatice de aici”. Pentru uzul ministru lui de externe de la Bucureşti, textul noului tratat este transmis în întregime. Cele două puteri se angajau să-şi respecte frontierele şi teritoriile respective, şi aceasta în mod absolut. După care se angajau să nu practice nici un act de agresiune sau de invazie contra celeilalte părţi.

În trecutul său istoric, Portugalia fusese alipită Spaniei, invadată de către aceasta, cotropită. Dar acum, o primejdie venea doar din partea „roşilor”. Diplomatul nuanţează:„Adevărul este însă că pretenţii «imperialiste» de desfiinţare şi anexare a Portugaliei se ridicau şi din partea naţionaliştilor spanioli. Acest spectru nu era, însă, pentru Salazar nici pe departe aşa de ameninţător ca imperialismul unei eventuale Spanii bolşevizate. Când stai de vorbă cu portughezi remarci destul de lesne, totuşi, teama seculară de-o expansiune spaniolă spre ocean.

Dl. Salazar, încheind pactul de amiciţie şi neagresiune cu Spania naţionalistă, care în curând va fi singura Spanie, a ţinut, desigur, să dea o satisfacţie şi un prilej de liniştire opiniei publice portugheze, intermitent alarmată de zvonurile de expansionism spaniol”.

Însă şi guvernul român recunoscuse de jure guvernul franchist încă de pe data de 23 februarie 1939. Într-o notă expediată diplomatului nostru, se furnizează, de la Bucureşti, amănunte:„De comun acord s-a hotărât însă nu i se va da publicitate, din cauza primejdiei pe care o asemenea publicitate, ar fi pricinuit-o numeroşilor naţionalişti adăpostiţi la Legaţiunea Română din Madrid. Se ştie că în momentul izbucnirii revoluţiei din vara anului 1936 s-au refugiat la Legaţiunea României 620 supuşi spanioli naţionalişti, a căror viaţă a fost salvată de adăpostul ce le-a fost acordat în imobilele puse sub paza drapelului României. Dintre aceştia au putut ulterior fi evacuaţi spre porturile franceze, femeile, copiii şi bărbaţii inapţi serviciului militar, în număr de 467, rămânând adăpostiţi până în ultimul moment la Legaţiunea din Madrid un număr de 223 refugiaţi. În urma ocupării Madridului de către trupele naţionaliste recunoaşterea de jure a guvernului statului spaniol de către guvernul român capătă un caracter public”.

Tot din patrie mai primeşte Lucian Blaga, pentru propria-i edificare, textul integral al conferinţei ţinute de ministrul de externe Grigore Gafencu în ziua de 27 martie 1939, în faţa Consiliului Superior Naţional al Frontului Renaşterii Naţionale. Trei zile mai târziu, ministrul plenipotenţiar şi trimis extraordinar al regelui Carol al II-lea la Lisabona îşi prezintă demisia şi dă curs formalităţilor de întoarcere în ţară. Dacă, şi în ce măsură, a existat o legătură între acest discurs şi decizia de a se întoarce la uneltele sale, rămâne să discutăm.