Lincoln, preşedintele care a schimbat faţa Americii
„Nu se pot spune prea multe despre mine”, scria Abraham Lincoln în 1859. Cu toate acestea, interesul pentru al şaselea preşedinte american, al cărui mandat se confundă cu războiul, a rămas la fel de viu. Se spune că s-au scris 10.000 de cărţi despre el, mai multe decât despre toţi ceilalţi preşedinţi laolaltă.
Preşedinţia lui Lincoln a stat sub semnul războiului. Desigur, şi alţi preşedinţi au mai trecut prin războaie, dar Lincoln nu a cunoscut deloc pacea şi, din prima până în ultima zi a mandatului său, s-a dedicat conflictului. Pe parcursul acestuia, ţelurile urmărite au evoluat.
Obiectivele războiului şi conduita operaţiunilor militare:acestea sunt principalele probleme dezbătute în bogata istoriografie dedicată preşedinţiei lui Lincoln. Istoricii american dezbat şi astăzi, 150 de ani mai târziu, aceste chestiuni:care a fost obiectivul său principal la începutul războiului, menţinerea unităţii ţării sau abolirea sclavagismului? E clar că Lincoln se opunea, din principii morale şi politice, sclavagismului, dar asta nu înseamnă că ar fi dorit abolirea sa imediată şi fără niciun fel de condiţii. El îi cita deseori pe părinţii constituţiei americane, care credeau că sclavagismul trebuie înlăturat gradual, că dezvoltarea sa către vest trebuie limitată, dar că practica nu trebuie suprimată imediat pentru a nu distruge economia plantaţiilor. Această poziţie „gradualistă” se distinge de cele ale aboliţioniştilor radicali care doreau dispariţia imediată a sclavagismului.
Sclavagism sau eliberare? Cu sau fără drepturi?
În celebrul discurs de la Peoria, din octombrie 1854, prin care condamna legea „Kansas-Nebraska” ce acorda locuitorilor acestor teritorii dreptul de a autoriza sau nu sclavagismul, Lincoln a vorbit despre „injustiţia monstruoasă care este sclavagismul”, a spus că „toga noastră republicană este murdărită şi tărâtă în praf... Trebuie să o repurificăm. Să privăm sclavagismul de pretenţia că s-ar baza pe un drept moral şi să-l limităm la baza legală a drepturilor sale existente şi necesităţii.” Dar în ochii lui Lincoln, negrii şi albii nu erau egali. „Ce să facem atunci? Să-i eliberăm şi să-i facem, politic şi social, egalii noştri? Propriile mele sentimente refuză această idee şi ştim că marea masă a albilor nu împărtăşeşte nici ea această idee.”
În 1854 Lincoln era deja un politician expermimentat, exercitând în trecut mai multe mandate, inclusiv cel de reprezentant al statului Illinois în Congresul federal. Dar de la sfârşitul acelui an, el s-a dedicat integral activităţii sale politice, tocmai din pricina problemei extinderii sclavagismului. Partidul whig, din care făcea parte, era alcătuit din elitele modernizatoare şi clasa comericanţilor. Gruparea politică a cunoscut o ruptură iremediabilă din cauza legii „Kansas-Nebraska”, astfel că el a dispărut de pe scena politică în 1856. Unii s-au apropiat de democraţii partizani ai sclavagismului;alţii au pus bazele partidului republican în iulie 1854, având sloganul „free labor, free land, free men”.
În pragul alegerilor prezidenţiale, devenise clar pentru toţi americanii că principala chestiune aflată în joc era cea a sclavagismului, şi nu doar a extinderii sale în vest, ci chiar abolirea sa. După alegerea sa, statele sclavagiste erau gata să părăsească Uniunea. A fost cazul Carolinei de Sud, în 20 decembrie 1860, urmată de alte 6 state în februarie 1861:Florida, Alabama, Mississippi, Georgia, Louisiana şi Texas). Acestea au format Confederaţia Statelor din Sud la 4 februarie. În următoarele două luni, alte patru state s-au alăturat:Arkansas, Carolina de Nord, Tennessee şi Virginia.
Dacă războiul s-ar fi terminat rapid printr-o victorie a Nordului, probabil că sclavagismul ar fi rămas în vigoare în sud pentru o perioada nedeterminată de timp. Dar prelungirea conflictului a transformat obiectivele războiului:dintr-un război pentru restaurarea Uniunii, acesta devine un război revoluţionar pentru schimbarea ordinii sociale din Sud. Începând din 1862, republicanii moderaţi, printre care şi Lincoln, au început să fie mult mai receptivi faţă de aboliţionişti. Lincoln a propus, în martie 1862, ca ajutoare financiare să fie oferite statelor sudiste care acceptau abolirea progresivă a sclavagismului;în iulie, era definitiv convins de necesitatea abolirii acestei instituţii perimate, dar a ezitat să-şi facă ideile publice şi a devenit ţinta criticii venite din partea aboliţioniştilor radicali, dar şi a democraţilor, care se opuneau elieberării „semi-sălbaticilor”.
Lincoln a aşteptat o victorie armată, care a venit la mijlocul lui septembrie 1862:bătălia de la Antietam. Apoi, preşedintele a făcut un anunţ surprinzător:dacă statele rebele nu revin în Uniune până la 1 ianuarie 1863, el va proclama eliberarea definitivă a sclavilor. Acest anunţ a oficializat turnura aboliţionistă pe care o luase războiul. Efectul imediat a fost de încurajare a sclavilor să se alăture Nordului, dar şi de trezire a opoziţiei din partea democraţilor care vorbeau de „drumul roberspierrian către tiranie”. Unele lucrări recente subliniază faptul că majoritatea populaţiei din Nord era favorabilă abolirii sclavagismului, dar nu din principii morale, ci pentru că ar fi fost o modalitate de slăbire a Sudului. În general, mişcările aboliţioniste din Statele Unite şi din alte state s-au bazat pe o serie de argumente diverse, dar care nu aveau la bază ideea de universalitate a drepturilor omului.
"Abraham I Africanul"
La 1 ianuarie 1863, aşa cum promisese, Lincoln a semnat proclamaţia de emancipare a sclavilor. Aceasta se referea doar la statele sclavagiste ecesioniste, nu şi la cele fidele Uniunii (Missouri, Maryland, Virginia Occidentală şi Delaware). Unii istorici au văzut în acest fapt o dovadă de ipocrizie din partea lui Lincoln, deoarece a eliberat doar sclavii din regiunile aflate în afara cercului său de putere. Alţi istorici se concentrează mai mult pe dinamica declanşată de această proclmaţie:părăsirea plantaţiilor (dezorganizând astfel economia Confederaţiei) de către negri pentru a se înrola în armata Nordului.
Alegerile din 1863 au confirmat progresul ideilor aboliţioniste în statele Uniunii, astfel că Lincoln a reafirmat obiectivele războiului în faimosul discurs de la Gettysurg (19 noiembrie 1863). Nu mai era vorba doar de salvarea Uniunii, ci de reafirmarea principiului libertăţii. La începutul anului 1864, Lincoln era încă indecis cu privire la drepturile politice ale sclavilor eliberaţi. Urma să candideze pentru alegerile prezidenţiale de la sfârşitul anului, şi se aştepta să fie acuzat că preferă emanciparea negrilor în locul păcii. El era numit în presa democrată „producător de văduve”, „regişor african”, „Abraham I Africanul”, căruia „sânge negru îi curge prin vene”.
Victoria de la Atlanta din septembrie a făcut ca preşedintele să crească în ochii opiniei publice. Victoria Nordului părea din ce în ce mai aproape, astfel că democraţii au pierdut teren. Lincoln a câştigat alegerile datorită voturilor persoanelor care sperau într-un război terminat prin victorie şi nu prin pacea mediocră de care vorbeau democraţii. Odată cu realegerea lui Lincoln, Confederaţia nu mai putea spera la mare lucru, nici la victorie militară, nici la compromis politic. Preşedintele era hotărât să ratifice al 13-lea amendament prin care sclavagismul era abolit. Acesta a fost votat şi adoptat la 31 ianuarie 1865.
La început prudent cu privire la chestiunea sclavagismului, Lincoln a devenit progresiv, atât din cauza circumstanţelor războiului, cât şi prin evoluţii personale, un om determinat să elimine sclavagismul, chiar şi cu preţul unui război civil prelungit. „Dacă Dumnezeu vrea ca [războiul] să se prelungească până ce toate bogăţiile acumulate în cursul a 250de ani de muncă forţată să dispară, până ce fiecare picătură de sânge curs pe bici să fie plătită [...], se va spune atunci cum s-a spus acum trei mii de ani „Judecata Domnului sunt absolut adevărate şi juste”.
Cât despre dreptul la vot, Lincoln nu a mers atât de departe încât să vorbească despre acordarea acestuia tuturor negrilor. În schimb, era de acord cu acordarea dreptului de vot celor care luptaseră în război, poate şi celor care ştiau să scrie şi să citească. A fost acest compromis doar o modalitate de afirmare a priorităţii restabilirii Uniunii în detrimentul sclavilor sau, după cum sperau republicanii radicali, ajunsese preşedintele la convingerea că cetăţenia deplină trebuie acordată tuturor? Poate că Lincoln ajunsese să creadă că negrii şi albii sunt toţi egali, dar nu dorea umilirea Sudului printr-o asemenea proclamaţie radicală.
Hotărârea de a obţine emanciparea sclavilor i-a adus sfârşitul lui Lincoln. În ziua de 14 aprilie 1865, în timpul unei reprezentanţii la teatrul Ford din Washington, John Wilkes Booth, adept al Confederaţiei, l-a împuşcat pe preşedinte. Acesta a murit în ziua următoare.