Leopold von Ranke, părintele istoriografiei germane

Este considerat părintele istoriografiei germane și unul dintre fondatorii științei istorice moderne universale. Profesor la Universitatea din Berlin, deschizător de drum în publicistica de specialitate prin Historisch-Politische Zeitschrift (1832), istoriograf regal al Curții Prusiei (1841), Leopold von Ranke a fost primul membru onorific al American Historical Association (1884).

În anul 1824, pe când era profesor de liceu la Frankfurt-am-Oder, publică prima sa lucrare de anvergură „Istorii ale popoarelor roman și german de la 1494 la 1514” (Geschichten der romanischen und germanischen Völker), rămasă celebră și prin o anumită expresie folosită în prefață: să scrii istoria „așa cum s-au petrecut lucrurile” (wie es eigentlich gewesen), devenită un simbol profesional pentru mulți istorici.

Ranke vrea doar „să arate ce s-a întâmplat de fapt”

Ca în multe alte situații de corupere a sensului și chiar de reproducere eronată a unui citat [1], cuvintele lui Ranke sunt scoase din context. Pasajul corect este: „Istoria are misiunea să îndrepte trecutul, să deschidă ochii lumii contemporane asupra modului în care trebuie folosiți anii ce vin; încercarea aceasta nu își asumă o sarcină atât de înaltă, vrea să arate pur și simplu cum a fost de fapt (cum s-au petrecut lucrurile)” [2].

Trebuie observat mai întâi că istoriei i se dădea o misiune. Din perspectiva timpului, prima parte a frazei se dovedește mult mai importantă decât sfârșitul ei, istoria devenind o formă de judecată a trecutului – evident, nu în sens juridic –, în timp ce partea de intuiție a marelui istoric german se găsește în materia secundă a textului: „să deschidă ochii lumii contemporane asupra modului în care trebuie folosiți anii ce vin”. Era teza cunoașterii trecutului pentru a înțelege viitorul.

Michael Maurer consideră formula lui Ranke doar aparent naivă și aduce câteva argumente: „Există câteva citate cunoscute ca «tipice pentru Ranke», care, în discuțiile metodologice din știința istoriei, au mai jucat un rol și la mijlocul secolului al XX-lea. În prefața primei sale opere, Ranke scria că vrea doar «să arate ce s-a întâmplat de fapt». Din punct de vedere al filozofiei istorice avansate, pare o naivitate. Însă afirmația sa se explică astfel: dacă opere istorice (Guicciardini), considerate până la un moment ca reprezentând adevărul, pot fi contrazise prin izvoare originale (în anumite aspecte), atunci s-ar putea postula: nu putem rămâne fixați pe narațiuni istorice asupra cărora s-a căzut de acord; dacă este posibil, trebuie să ne sprijinim cât mai mult posibil pe izvoare primare de necontestat în privința evenimentului istoric. De mult timp acest lucru este de la sine înțeles.

Dar pentru impunerea unui astfel de «de la sine înțeles» Ranke a contribuit substanțial. În al doilea rând, poziția sa reprezintă o cotitură față de tendința moralistă de comentare a istoriei, așa cum Ranke o știa de la istoricii iluminiști și din opera lui Schlosser. În al treilea rând, ea întărea venerația față de adevăr, care nu îi părea să fi fost suficient onorat în filozofia istorică a lui Hegel și Fichte. În concepția sa privind realul evenimentului istoric și interpretarea ideilor din spatele acestuia, în sensul unui «spirit realist», țelul suprem al istoricului putea fi acela de «a arăta cum s-a întâmplat ceva în realitate»” [3].

Este totuși o explicație complicată. Pasajul din care se extrag mereu incorect cuvintele wie es eigentlich gewesen pare a fi mai degrabă expresia modestiei lui Ranke la vârsta de 29 de ani și în calitate de profesor de liceu, atitudine care se poate observa foarte ușor și din felul în care și-a ales titlul lucrării – „istorii”, la plural, nu Istoria –, pentru a sublinia că este vorba doar de un fragment de timp istoric (1494-1514) și de o abordare personală a ceea ce poate fi o Istorie Generală a două mari națiuni. Ea este imposibil de scris și nu se va scrie niciodată, pentru că se sprijină și se va sprijini mereu doar pe izvoarele istorice care s-au păstrat.

Pe de altă parte, rezervele de bun simț ale lui Leopold von Ranke proveneau și din faptul că ideea prezentării istoriei „așa cum s-au petrecut lucrurile” fusese enunțată, pentru prima dată, cu patru ani înaintea lui de Wilhelm von Humboldt: „Cel care scrie istoria are datoria să prezinte cele întâmplate (Die Aufgabe des Geschichtschreibers ist die Darstellung des Geschehenen)”, expresie modernă a unei idei lansate în secolul al IIlea, de Lucian din Samosata.

Ranke insistă pe faptul că istoricul, cu cât reușește să facă mai autentică și mai deplină cercetarea faptelor istorice, cu atât mai complet se achită de datorie. Din acest punct de vedere, viziunea lui Ranke o depășește pe cea a lui Humboldt: „Prezentarea pur și simplu este prima condiție, esențială, a activității sale, și reprezintă cel mai înalt nivel a ceea ce are de făcut. Astfel privită chestiunea, el apare doar pentru a înțelege și a reda, nu pentru a creea” [4]. Citatul din Humboldt ilustrează de fapt libertățile citatului din Ranke.

„Eu sunt făcut pentru a studia...”

Asupra exactității acestei expresii celebre există încă o dispută, care provine însă numai din faptul că afirmația lui Ranke nu este citată din lucrarea originală (1824) și aproape deloc în contextul frazei. Vom întâlni astfel formule de genul wie es eigentlich gewesen ist sau wie es eigentlich gewesen war, care nu corespund textului autentic. Dovada o aduce Hans F. Helmolt în studiul său asupra operei lui Ranke, când reconstituie relația agitată dintre autor și editor în preajma apariției cărții. Ranke a intrat în tratative cu editorul Georg Reimer cu puțin timp înainte de Crăciunul anului 1823 și s-au înțeles asupra publicării celor două volume. În februarie 1824 manuscrisul trece de cenzură și, mai mult, este promovat rapid în tipografie, datorită ideilor cu impact politic pe care le vehicula.

Pentru că nu avea o formă definitivă și încă mai lucra pe text, Ranke s-a arătat îngrijorat de grăbirea lucrurilor și preocupat să dea o deplină seriozitate scriiturii sale, fapt pe care îl cunoaștem dintr-o scrisoare expediată la 18 februarie 1824, în care se găsește o adevărată profesiune de credință: „Dacă nu vreau să îmi pierd și nici să îmi distrug viața, trebuia să depun efort ca această scriere să îmi aducă bucurie și sprijin. Cert este că eu sunt făcut pentru a studia, și nu prin altceva voi fi folositor lumii... Deoarece nu pot renunța la aceste studii fără să mă sinucid, și nu pot continua fără sprijin, și pentru că mai știu că nu sunt singurul care pe ici pe acolo a mai găsit ceva, și am văzut de la distanță facerea Domnului și am priceput câte ceva despre viața sufletului omenesc, m-am decis să cutez prin această carte la laudă și la dojană” [5].

Prefața în care se află celebrul pasaj, Introducerea și prefața la volumul II au fost trimise tipografului Leopold Bäntsch, la 3 octombrie 1824. Ranke recunoaște într-o scrisoare trimisă editorului că a primit colile de corectare la 18 octombrie și că a lucrat intens, împreună cu fratele său, la definitivarea celor trei texte (Ungefähr den 18-ten bekam ich sie, als Correcturbogen zurück. Mein Bruder hatte die Inhaltsanzeige gemacht) [6]. Datorită insistenței lui Ranke de a transforma acea Prefață în schița unui program ideologic asupra istoriei moderne, editarea volumelor a întârziat până la jumătatea lunii noiembrie. Prin urmare, nu poate fi vorba de vreo altă versiune a frazei lui Leopold von Ranke și ea rămâne wie es eigentlich gewesen și atât [7].

„Critica scrierilor istorice moderne”

Scrierea istoriei este în realitate o formă de creație – afirmă Ranke –, nu o reproducere mecanică, riguroasă și simplă a faptelor, așa cum au supraviețuit ele prin izvoare. Prin urmare, istoricul german va insista pe abordarea critică a istoriei, care este în fondul ei o analiză critică a izvoarelor aflate la dispoziție, puse într-o ordine care să vizeze o imagine de ansamblu, credibil și funcțional.

„Concepția lui Ranke asupra Istoriei ca știință riguroasă - scria Georg G. Iggers – se caracterizează prin tensiunea între nevoia explicită de cercetare obiectivă, care respinge strict toate judecățile de valoare și speculațiile metafizice, și presupunerile implicite filozofice și politice care determină efectiv cercetarea. Pentru Ranke cercetarea universitară era intim conectată cu metoda critică” [8].

Wilhelm Mommsen remarcă faptul că modalitatea în care abordează Ranke obiectivitatea istorică, felul cum folosea celebra expresie „istorie autonomă” (autonome Historie) și își manifesta dorința de a se „autoanihila” (er wolle sein Selbst auslöschen) pentru a reprima orice urmă de subiectivitate, sugerează dorința ascunsă de a afișa „imaginea unei obiectivități istorice fără convingeri” [9].

Prin urmare, această atitudine ar proveni din mediul politic în care trăia. La începutul volumului II din Geschichten der romanischen und germanischen Völker, Ranke a simțit nevoia unui studiu metodologic, care a rămas cunoscut ca opuscul independent cu titlul „Critica scrierilor istorice moderne” (Zur Kritik neuerer Geschichtsschreiber).

În acest studiu, Ranke condamna încrederea acordată neselectiv tradiției legendare – atât în ce privește fabulația literară, cât și în privința exploatării populare și imprecise a informației istorice atestate -, și propunea aplicarea unei metode obiective asupra documentelor contemporane sau apropiate de eveniment, precum și asupra mărturiilor credibile (istorismul german).

„În prezenta scriere am intenția: întâi, să justific felul în care au fost folosite în cărțulia mea izvoarele istoriei romanice și germanice; în al doilea rând, să le indic celor care vor să se instruiască temeinic asupra începuturilor noii istorii, din ce cărți pot face aceasta, și din care nu o pot face; în al treilea rând, să contribui pur științific, cât de puțin sau cât de mult pot, la strângerea unui material pentru noua istorie, la o judecată fundamentală asupra naturii și valorii scrierilor documentare existente privitoare la aceasta. După cum cineva ar trebui să fie prea curajos să intre într-o colecție a antichității în care s-ar afla fără nici o ordine, una lângă alta, originalul și falsul, frumosul și respingătorul, strălucitorul și obscurul, provenite de la tot felul de națiuni și din tot felul de vremuri, așa ceva ar trebui să simtă și cel care brusc s-ar afla în fața priveliștii monumentelor diverse ale noii istorii. Acestea ne vorbesc cu mii de voci: reflectă cele mai felurite naturi: îmbracă toate culorile. Unele apar festiv: ele vor să descrie drumul celor vechi. Altele vor să prefigureze viitorul pe baza învățămintelor din trecut; multe vor să apere ori să acuze; nu puține sunt cele care se străduiesc să dezvolte evenimente din motive mai profunde, cu suflet și pasiune. Mai sunt unele care au doar scopul de a transmite ceea ce s-a întâmplat: acestora le aparțin relatările martorilor oculari. Au cuvântul înseși acțiunile; există mari cantități de documente, pretinse sau reale. Înainte de toate se pune întrebarea: cine dintre atâția dispune de o cunoaștere originală, de la cine putem învăța cu adevărat? Scopul preferențial al prezentei scrieri este, după cum se observă, de a pune într-o lumină unitară începutul acestei noi istorii, pe scriitorii ei” [10].

Este interesant de notat că Ministerul Educației al Prusiei a extras imediat studiul lui Ranke din lucrarea de bază și l-a publicat independent, într-un mare tiraj, pentru ca în 1825 să-l invite pe autor la Universitatea din Berlin, unde a fost numit profesor, și mai ales să-i ofere accesul nelimitat în Biblioteca Regală și Arhivele Statului. Gestul a atras atenția asupra operei istoricului și a permis lansarea în notorietate cu succes a eruditului german, modalitate de promovare care va domina istoriografia mai mult de un secol.

„Căci doar istoria cercetată critic este o istorie autentică”

Scopul final al lui Ranke era națiunea. Această idee va fi explicit enunțată în debutul lucrării sale de sinteză „Istoria lumii” (Weltgeschichte), publicată începând cu 1886, unde o altă frază – „Căci doar istoria cercetată critic este o istorie autentică” – se dovedește mult mai valoroasă decât celebrul fragment citat până la sațietate: „Istoria universală ar degenera în fantezie și filozofisme, dacă ar fi ruptă de terenul solid al istoriei naționale; dar cu atât mai mult nu poate rămâne prizoniera acestui teren. Istoria omenirii apare din înseși națiunile. Există o viață istorică, ce este în mișcare evolutivă de la o națiune la alta, de la un popor la altul. Tocmai din lupta diverselor sisteme ale popoarelor a țâșnit istoria generală, naționalitățile au devenit conștiente de sine; pentru că națiunile nu se dezvoltă complet natural. Naționalitățile puternice, cu trăsături proprii, cum ar fi cea engleză, italiană, nu sunt doar creații ale pământului și rasei, ci și ale marilor transformări produse de întâmplări (evenimente)” [11].

„Pentru aceasta nu trebuie neglijate legile criticii istorice oferite la fiecare cercetare în parte, nu după ceva stabilit anterior. Căci doar istoria cercetată critic este o istorie autentică. Privirea trebuie orientată totdeauna către general. Dar din premise false rezultă concluzii false. Cercetarea critică a unei părți nu poate decât să sprijine înțelegerea cuprinzătoare a alteia” [12].

Dar, profitând de cazul Ranke, trebuie să facem o analiză a percepției operei istoricului – ca și a filozofului, de altfel –, mai ales când opera istoricului (sau a filozofului) face ea însăși istorie. Există un fenomen al transferului marii opere de istorie în termeni populari. A fost și este un fel de traducere a operei științifice pe înțelesul masei. Așa s-a întâmplat cu Discursul lui Descartes din care s-a născut conceptul de „recurgere la metodă”; la fel s-a întâmplat cu Testamentul lui Richelieu, din care a fost construit principiul „rațiunii de stat”; vom vedea cum s-au creat concepte politice noi, de către iezuiți, din opera Sfântului Toma din Aquino și a lui Machiavelli.

Adevărul este că foarte puțini oameni au citit aceste opere; mare parte a populației Globului nu a citit Discursul lui Descartes sau Testamentul lui Richelieu. Să nu mai punem la socoteală că opera Sfântului Toma din Aquino se întinde pe 69 de volume și că încercarea de a comenta această operă covârșitoare, făcută de papa Leon XIII în secolul al XIX-lea, se întinde pe 12 volume! La 4 august 1879, prin enciclica Aeterni Patris, opera aquinatului a devenit doctrină oficială a Bisericii Romano-catolice.

Dar, în realitate, de-alungul secolelor, foarte puțini sunt aceia care au citit în original sau chiar și în traducere lucrările lui Herder, Hegel sau Fichte. Însă întotdeauna au existat scriitori mai puțin cunoscuți care au făcut rezumatul ideilor acestor titani, pe înțelesul omului de rând. Și nu o dată sensul acestor idei a fost exploatat în scop politic, transformându-se în doctrină. Este și cazul ideilor despre națiune aflate în opera lui Ranke. Iar unul dintre textele cele mai controversate este „Despre epocile noii istorii” (Über die Epochen der neueren Geschichte), operă compusă după stenogramele lecțiilor de istorie ținute în 1854 de Ranke la reședința Curții regale de la Berchtesgaden.

Regele Maximilian II de Bavaria dorea să cunoască și să înțeleagă sistemul de gândire istorică al marelui învățat. „La 21 septembrie Ranke a sosit la Berchtesgaden cu intenția de «a nu rămâne mult timp». Dar memorabilele prelegeri susținute în fața regelui încep abia pe 25 septembrie și se întind până pe 13 octombrie, perioadă în care, cu excepția zilei de 29 septembrie, Ranke a susținut zilnic câte o prelegere, iar în ultima zi, pe 13 octombrie a susținut chiar două prelegeri în aceeași zi. Plecarea a avut loc pe 14 octombrie, Ranke plecând cu regele la München” [13].

Textul recuperat și reîntregit al stenogramelor, apărut prima dată în 1888 sub redactarea lui Alfred Dove, dezvăluie un mecanism de explicații istorice de factură universitară, dar care nu ocolește problemele fundamentale, problemele aflate încă în dispută, iar unele chiar foarte delicate.

Ranke – un vizionar

Unul dintre cele mai dramatice texte de critică istorică este prefața lui Friedrich Meinecke la lucrarea lui Ranke „Marile Puteri” (Die großen Mächte), apărută în ediția berlineză din 1916, în plin război mondial. Acel opuscul, publicat de Ranke în 1833 și dedicat unității germane, justifica faptul că „întreaga viață politică trebuia orientată către realizarea statului voit de Dumnezeu și de popor. În fond se luptau pentru putere în stat vechile și noile pături ale societății. Această luptă era purtată cu o ideologie care periclita însăși ființa statului, pentru că acorda contradicțiilor sociale interne o ascuțime politică și o intoleranță spirituală care făceau imposibilă funcționarea în interesul întregului” [14].

Prin urmare, apariția Germaniei, ca stat, era voința lui Dumnezeu, iar acțiunea Prusiei pentru unificarea germană implica un sacrificiu. Meinecke considera că Ranke a văzut încă din 1833 coalizarea puterilor democratice împotriva apariției unei noi Mari Puteri, Germania militaristă, care nu se construise după aceleași principii și nu avea aceași concepție despre politica internațională: „El voia să le arate că statul se construiește nu după opinii scolastice, ci prin forțe reale, și că de aceea nu există un stat-normă, ci fiecare stat are o ființă vie, individuală, care se dezvoltă după legi și necesități proprii.

Acest program al realismului istoric modern a fost pe atunci înțeles doar de puțini. Dar a fost pus în practică de către Bismarck, și prin Ranke a devenit temelie a întregii gândiri pur istorice, iar prin Bismarck temelie a întregii gândiri politice imparțiale. De atunci au apărut opinii scolastice și ideologii noi, încercând să o conteste. Cea mai nouă ideologie de acest gen ni s-a opus în războiul mondial, când inamicii noștri au dorit să facă o cruciadă a democrației internaționale împotriva militarismului autoritar și retrograd, din încercarea vechilor puteri mondiale de a înăbuși noua putere mondială în devenire” [15].

Două decenii mai târziu, în cuvântarea pe care a ținut-o la Academia Prusiană de Științe cu ocazia împlinirii unei jumătăți de secol de la moartea lui Ranke, Friedrich Meinecke amintea concepția lui Ranke, în care se regăsesc ideile lui Humboldt: „Acea forță spirituală invizibilă ce își produce efectul în interesele reale și poartă ceea ce este apoi de negociat, după Ranke nu este altceva decât statul specific, înțeles ca individ unic. În ciuda tuturor asemănărilor comparabile și în ciuda tuturor legăturilor de viață, este astfel diferit în interior de toate celelalte state pentru că în el se află un principiu spiritual propriu, care se conturează real către exterior în constituția și politica sa. «Prin principiu al statului trebuie să înțelegem nu o abstractizare a opiniei, ci viața sa interioară»” [16].

Înțelegem astfel de ce, în pofida spiritului universalist și a concepției integrate despre lume pe care le enunțase Ranke în secolul al XIX-lea, discursul lui era extrem de actual în retorica germană din deceniul patru al secolului al XX-lea. Ca și în cazul marilor filozofi germani, care identificaseră în forțele naționaliste progresiste energia internă creatoare de stat – ceea ce Heidegger numea „forța proprie de autoregăsire” (seine eigene Erfindugskraft) –, trebuie subliniat chiar la această evocare rankiană că singura legătură între opera înaintașilor germani și doctrina nazistă este specularea politică a ideilor celor dintâi de către cei de pe urmă.

NOTE

1. Vezi la Marian Cojoc, Istoriografia generală din Antichitate până în secolul al XVIII-lea, vol. I, Ed. Muntenia & Leda, Constanța, 2001, p. 8, unde citatul din Ranke este wie est eint gentlich gewesen.
2. „Man hat der Historie das Amt, die Vergangenheit zu richten, die Mitwelt zum Nutzen zukünftiger Jahre zu belehren, beigemessen: so hoher Ämter unterwindet sich gegenwärtiger Versuch nicht: er will blosszeigen, wie es eigentlich gewesen”. Leopold von Ranke, Geschichten der romanischen und germanischen Völker von 1494 bis 1514, Ed. Dunker und Humblot, Leipzig, 1874, p. 8, (Vorrede der ersten Ausgabe. October 1824)
3. Michael Maurer, Neuzeitliche Geschichtsschreibung în Aufriss der Historischen Wissenschaften. Band 5: Mündliche Überlieferung und Geschichtsschreibung, Ed. Philipp Reclam jun., Stuttgart, 2003, p. 369.
4. Wilhelm von Humboldt, op. cit., p. 1.
5. Hans F. Helmolt, Leopold Rankes Leben und Wirken, Ed. Paul Schraepler, Leipzig, 1921, p. 21.
6. Ibidem, p. 22.
7. Recent, un prof. universitar cu diplome în regulă, Bogdan Murgescu, mă învăța pe mine cum este cu citatul din Ranke. Îi răspund pe această cale.
8. Georg G. Iggers, Historiography in the Twentieth Century. From Scientific Objectivity to the Postmodern Challenge, Ed. Wesleyan University Press, Middletown, Connecticut, 2005, p. 25.
9. Wilhelm Mommsen, Stein. Ranke. Bismarck. Ein Beitrag zur politischen und sozialen Bewegung des 19. Jahrhunderts, Ed. F. Bruckmann, München, 1954, p. 80.
10. „Bey gegenwärtiger Schrift habe ich drey Absichten: eine, die Art und Weise zu rechtfertigen, aus welche in meinem Bändchen romanischer und germanischer Geschichten die Quellen benusst worden sind; die zweyte, denen, welche sich über die Anfänge der neuern Historie gründlich unterrichten wollen, anzuzeigen, aus welchen Büchern sie diess können und aus welchen nicht; eine dritte, die vornehmste und rein wissenschaftliche, zur Sammlung eines unverfälschten Stoffes für die neuere Geschichte, zu einem gründlichen Urtheil über Natur und Werth der über dieselbe vorhandenen urkundlicheren Schriften, so viel oder so wenig ich vermag, beyzutragen. Wie einem zu Muth seyn würde, der in eine grosse Sammlung von Alterthümern träte, worin Aechtes und Unächtes, Schönes und Zurückstossendes, Glänzendes und Unscheinbares, aus mancherley Nationen und Zeitaltern, ohne Ordnung neben einander läge, so etwa müsste sich auch der fühlen, der sich mit Einem Mal im Anschaun der mannichfaltigen Denkmale der neuern Geschichte fände. Sie reden uns in tausend Stimmen an: sie zeigen die verschiedensten Naturen: sie sind in alle Farben gekleidet. Einige gehen feyerlicher einher: sie wollen darstellen: es dünkt sie der Weg der Alten, den sie nehmen. Andere wollen aus dem Vergangenen Lehren für die Zukunft herleiten; Viele wollen vertheidigen oder anklagen; nicht Wenige bemühen sich, die Begebenheiten aus tieferen Gründen, aus Gemüth und Leidenschaft zu entwickeln. Dann sind Einige, die nur den Zweck haben, zu überliefern, was geschehen ist: zu diesen treten die Bericht erstattenden Augenzeugen. Die Handelnden selbst nehmen das Wort; Urkunden, angebliche und wirkliche, sind in Menge vorhanden. Vor Allem fragt sich, wem von so Vielen eine originale Kenntniss beygewohnt, von wem wir wahrhaft belehrt werden können. Diess in Bezug aus dem Anfang der neueren Geschichte, in Bezug aus gleichzeitige oder beynah gleichzeitige Schriftsteller in einiges Licht zu sessen, ist, wie bemerkt, der vornehmste Zweck vorliegender Schrift”. Leopold Ranke, Zur Kritik neuerer Geschichtsschreiber, Ed. G. Reimer, Leipzig und Berlin, 1824, pp.iii-v. (Reproducem textul original în germana începutului de secol al XIX-lea și după grafia gotică; de observat forma Bändchen pentru a caracteriza prima sa operă – cărțulie, cărticică, volumaș)
11. „Die Weltgeschichte würde in Phantasien und Philosopheme ausarten, wenn sie sich von dem festen Boden der Nationalgeschichten losreissen wollte; aber ebensowenig kann sie an diesem Boden haftenbleiben. In den Nationen selbst erscheint die Geschichte der Menschheit. Es gibt ein historisches Leben, welches sich fortschreitend von einer Nation zur andern, von einem Völkerkreis zum andern bewegt. Eben in dem Kampf der verschiedenen Völkersysteme ist die allgemeine Geschichte entsprungen, sind die Nationalitäten zum Bewusstsein ihrer selbst gekommen; denn nicht durchhaus naturwüchsig sind die Nationen. Nationalitäten von so grosser Macht und so eigentümlichem Gepräge, wie die englische, die italienische, sind nicht sowohl Schöpfungen des Landes und der Rasse, als der grossen Abwandlungen der Begebenheiten”. Leopold von Ranke, Weltgeschichte, vol. 1, Ed. Hoffmann und Campe, Hamburg, 1958, p. 19.
12. „Man dürfte dabei die Gesetze der historischen Kritik, wie sie bei jeder Untersuchung im einzelnen geboten sind, nicht etwa hintansetzen. Denn nur kritisch erforschte Geschichte kann als Geschichte gelten. Der Blick bleibt immer auf das Allgemeine gerichtet. Aber aus falschen Prämissen würden sich falsche Konklusionen ergeben. Die kritische Forschung auf der einen, das zummenfassende Verständnis auf der anderen Seite können einander nicht anders, als unterstützen”. Ibidem, p. 20
13. Leopold von Ranke, Über die Epochen der neueren Geschichte. Historisch-kritische Ausgabe herausgegeben von Theodor Schieder und Helmut Berding, Ed. R. Oldenbourg, München/Viena, 1971, p. 11.
14. Friedrich Meinecke, Einführung la Lepold von Ranke, Die großen Mächte, Ed. Im Inzel, Leipzig, 1916, p. 3.
15. „Er wollte ihnen zeigen, daß der Staat nicht nach Schulmeinungen, sondern durch reale Kräfte geschaffen wird, daß es deswegen keinen Normalstaat gibt, sondern daß jeder Staat eine lebendinge, individuelle Wesenheit für sich ist, die sich nach eigenen Gesetzen und Bedürfnissen entwickelt. Dies Programm des modernen historischen Realismus wurde damals nur von wenigen verstanden. Aber es wurde von Bismarck in die Tat umgesetzt und ist durch Ranke zur Grundlage alles echten historischen, durch Bismarck zur Grundlage alles unbefangenen politischen Denkens geworden. Neue Schulmeinungen und Ideologien sind seitdem wohl wieder ausgestiegen und haben es zurückdrängen wollen. Die neueste Ideologie dieser Art ist uns im Weltkriege entgegengetreten, wo unsre Gegner aus dem Versuche der alten fundierten Weltmächte, die neue werdende Weltmacht zu unterdrücken, einen Kreuzzug der internationalen Demokratie gegen den rückständigen autoritären Militarismus machen möchten”. Ibidem, p. 4. (Pasajele corespund germanei vechi în grafie gotică). 16. Friedrich Meinecke, Die Entstehung des Historismus, Ed. von R. Oldenbourg, München und Berlin, 1936, p. 636.