Legenda numită Mihail Gorbaciov
Istoria perioadei comuniste a fost plină de mituri realizate de un important aparat de propagandă, materialele difuzate fiind apoi risipite în rândul maselor prin cutiile de rezonanță, adică posturile de televiziune dornice mereu de senzațional. Bunul conducător roșu, eliberatorul popoarelor, dornic să corecteze erorile înaintașilor a încântat mass-media de pe toate meridianele. A apărut un adevărat cult, gorbimania. A fost declarat omul anului, omul deceniului și a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1990.
Mihail Gorbaciov a fost considerat deosebit prin câteva măsuri fundamentale. Retragerea trupelor sovietice din Afganistan a pus capăt unei intervenții militare ce se împotmolise și măcina resursele financiare și umane ale colosului sovietic. Mai importante au fost considerat politicile denumite perestroika și glasnost, adică o deschidere a Uniunii Sovietice spre valorile universale ale lumii libere, normale. Perestroika, adică restructurare, avea câteva idei de bază:acordarea de pământ țăranilor (ceea ce demonstra eșecul ideilor comuniste în agricultură), posibilitatea cetățenilor sovietici de a deschide mici afaceri și o reorganizare a întreprinderilor de stat astfel încât muncitorii să fie interesați de calitatea mărfurilor produse. A început și o politică de deschidere în sensul că presa a primit libertatea de a spune mai multe informații, inclusiv date despre cutremure, așa cum s-a întâmplat în cazul seismului din Armenia. Acest dezgheț (glasnost) a fost lansat și în domeniul drepturilor omului, disidentul Andrei Saharov fiind eliberat. S-a introdus ideea existenței mai multor candidați la alegeri, dar aceștia proveneau din rândurile partidului comunist și unitatea sistemului era păstrată.
Aceste idei, teoretic foarte bune, au însemnat o catastrofă pentru Mihail Gorbaciov și pentru sistemul sovietic. Comunismul nu poate să existe decât în sistem centralizat și cu o guvernare bazată pe teroarea serviciilor secrete. Orice semn de liberalizare poate să ducă la apariția de fisuri în monolit și la destrămarea bastionului muncitorilor și țăranilor. Dacă țăranii și întreprinzătorii privați dobândeau o libertate economică, nu mai aveau interes să susțină o birocrație inutilă. Libertatea de exprimare și de gândire duceau rapid la întrebări asupra valorii unor lideri politici și ierarhia strictă începea să se clatine. Practic, Mihail Gorbaciov a distrus din interior și fără să vrea tot ceea ce construiseră prin crime în masă ceilalți secretari de partid.
Era Mihail Gorbaciov un om bun?
Fostul lider de la Kremlin a fost văzut ca un om dornic să elibereze popoarele din Europa de Est din chingile stăpânirii sovietice și care a renunțat la masacrele din Afganistan. A primit chiar și Premiul Nobel pentru pace pentru această politică. La o simplă privire, se pare că aceste merite îi sunt asigurate pentru posteritate și premiul deosebit pare acordat corect. Oare să fie adevărat?
Reformele economice n-au fost inițiate pentru creșterea prosperității populației din vastul imperiu roșu, ci pentru a asigura o creștere a veniturilor la buget. Statul avea nevoie de fonduri pentru a dezvolta noi programe militare extrem de costisitoare în confruntarea pentru supremație mondială cu SUA. Uniunea Sovietică a început o cursă de urmărire a americanilor în domeniul portavioanelor, cele mai scumpe nave de luptă. Șantierul din Nikolaev a finisat în 1987 nava Bakucu o capacitate de 32 de elicoptere și avioane. Era evident că în Marea Neagră nu exista decât un singur adversar și că flota turcească nu merita o astfel de investiție. Șantierele din Ucraina au primit ordin să construiască unități cu o mai mare mobilitate și cu o un grup aerian și mai performant. A fost comisionat în 1990 actualul Admiral Kuznețov, unitate capabilă să lanseze 52 de aparate, din care 14 Su-33 și 20 MiG-29. Nava de 61.000 t a fost dificil de construit și au trecut 14 ani până când a devenit complet operațională. Liderii de la Kremlin doreau mai multă putere și în 1988 a fost pusă chila portavionuluiUlianovsk, capabil să lanseze atacuri cu 44 de avioane de tip Su-33 și MiG-29. Nava era prea costisitoare și programul a fost anulat în 1991.
Cursa înarmărilor, cu nave sofisticate ce încercau să copieze unele caracteristici ale celor americane, a epuizat bugetul Uniunii Sovietice și a contribuit la colapsul din 1991. Flota roșie se dezvoltase în limite iraționale. Mihail Gorbaciov a menținut aceeași politică de înarmare pentru realizarea revoluției mondiale, ideea de bază a gândirii comuniste. Liderul de la Kremlin n-a fost deosebit nici în ceea ce privește atitudinea față de rachetele nucleare și uzinele au primit comenzi consistente de arme capabile să nimicească întreaga planetă. Nu exista milă în acest domeniu. RSM-54 de la bordul submarinelor a intrat în uz din 1986 și avea câte patru capete nucleare de luptă. Avea o masă de 40, 3 t din cele mai bune produse speciale ale industriei sovietice. RSM-52 a intrat în uz din 1983, avea o masă de 90t, dar transporta 10 încărcături nucleare. Încărcături nucleare erau pregătite și pentru bombardierele strategice de tip Tu-160 și Tu-22.
Chiar dacă rachetele erau interesante din punct de vedere militar, nu aveau valoare în ceea ce privește cucerirea de noi teritorii pentru imperiul mondial. Moscova era obligată să dezvolte costisitorul binom tanc – avion și vârful de lance al componentei aeriene era reprezentat de bombardierele strategice Tu-160. Un singur aparat lua la bord 130 t de combustibil și 6 – 12 rachete de croazieră cu încărcături clasice sau nucleare. A fost pregătit și Il-78 pentru alimentarea în zbor cu 105 t de combustibil. Comandamentul sovietic nu gândea decât la învăluiri pe verticală la nivel planetar și epoca Gorbaciov a fost marcată de lansarea aparatelor An-124. Era prea puțin și s-a trecut la conceperea și fabricarea gigantului An-225 ce putea să deplaseze 250 t de echipamente militare, dar cu prețul a 300t de combustibil. Costurile uriașe au dus la limitarea producției la un singur exemplar. Anul 1987 a fost marcat de trecerea la dotarea cu elicoptere de atac de tip Kamov Ka-50 și se aștepta momentul favorabil trecerii la ofensivă cu blindatele. Uzinele mecanice primeau comenzi consistente de tehnică grea. Peste 2.100 de tancuri T-80 au fost asamblate în perioada 1985 – 1990 după unele surse occidentale. Erau livrate și cantități mari de T-72. Infanteria primea mașini blindate de tip BMP-3 și BTR-80. Nu era neglijată artileria autopropulsată, gată să sprijine cu foc trupele aflate în mișcare rapidă în adâncimea dispozitivului inamic. 2S9 putea să execute foc cu ajutorul mortierului de calibrul 120 mm asupra trupelor adăpostite în tranșee, adică era extrem de util în operațiuni ofensive. Mașina avea capacități amfibii, deci nici un râu nu reprezenta un obstacol absolut. Dacă inamicul încerca să organizeze un sistem defensiv, lansatoarele de rachete de tip BM-30 puteau să lanseze spre ținte arme cântărind 800 kg. O singură mașină transporta 12 rachete ce puteau fi trase în doar 38 de secunde. Erau menținute în serviciu operativ și modelele mai vechi, puterea de foc fiind devastatoare. Era o singură problemă pentru conducerea de partid:armamentul era extrem de costisitor și înghițea cele mai bune materiale ale industriei sovietice.
Aceste câteva date militare demonstrează că Mihail Gorbaciov s-a menținut pe linia înaintașilor în ceea ce privește politica de expansiune, retragerea din Afganistan fiind determinată de lipsa de perspectivă în ceea ce privește înaintarea spre Golful Persic. Dacă ar fi fost șanse de ofensivă în adâncimea teritoriului inamic, ar fi fost făcute toate sacrificiile pentru eliberarea oamenilor de sub odiosul jug al burgheziei. Afganistanul avea linii de comunicații într-o stare rudimentară, improprii pentru războiul modern. Era, cu alte cuvinte, o fundătură strategică în care erau tocate zilnic resurse financiare și militare. Nu s-a realizat o retragere, ci s-au căutat noi căi pentru atingerea ideii de revoluție mondială.
Conducerea de la Kremlin a păstrat o importantă concentrare de forțe în RDG pentru un atac masiv în inima lumii capitaliste. Erau disponibili în 1991 peste 338.000 de militari, 4.200 de tancuri, 690 de avioane de luptă și 180 sisteme de rachete. Gruparea mobilă era pregătită de asalt în orice moment și, din structura armamentului, nu era concepută în scopuri defensive. O criză a lumii capitaliste ar fi fost un moment prielnic pentru un asalt decisiv. Forțele blindate cehoslovace erau deplasate astfel încât să fie aproape de Austria și de München. Efectivele imperiului roșu erau estimate la 5, 3 milioane de militari și au ajuns în 1990 la circa 4 milioane. Era prea mult pentru orice stat. Se știe că orice economie are probleme financiare dacă forțele armate depășesc 1% din populația totală a țării. Uniunea Sovietică avea 290 milioane de locuitori în 1990.
Politica lui Mihail Gorbaciov a demonstrat perfect proverbul românesc unde dai și unde crapă. A dorit o dezvoltare a forțelor sovietice de atac și blocul comunist s-a făcut țăndări. Ideile liderului de la Kremlin erau în totală contradicție cu principiile ideologiei comuniste și doar o guvernare prin forță putea să asigure supraviețuirea și extinderea colosului roșu. Principiile lui Gorbaciov au fost total eronate și rezultatul final a constat din prăbușirea blocului totalitar. A ieșit bine pentru popoarele din Europa, dar nu aceasta a fost adevărata intenție a ultimului conducător sovietic. Trupele sovietice au tras în plin asupra manifestanților, dar valul schimbării mătura totul în cale. Era prea târziu pentru revenirea la ideile de guvernare ale lui Stalin.