Kerenski, portretul unui lider provizoriu
Rusia îşi dorea o schimbare, dar mai presus de toate îşi dorea un lider. Cineva care să îi conducă cu o mână de fier, dar în al cărui suflet să ardă flacăra patriotismului. Cineva din popor, dar care să ştie să vorbească şi limba intelighenţiei. Cineva care să le aducă ceva din Occident, dar care să nu uite cutumele ruseşti. Pare-se că dorinţelor poporului rus le corespundea Aleksandr Kerenski, numai că el avea un singur defect: era provizoriu. A încercat să-şi păstreze în viaţa politică o constantă şi un echilibru permanente – doar pentru a-şi da seama, spre final, că nu numai guvernul pe care l-a condus a fost provizoriu, ci tot ce ţinea de el: personalitate, promisiuni, perspective. Toate provizorii.
Poporul rus a fost dintotdeauna unul superstiţios. De multe ori însă, semnele şi simbolurile au fost catalogate drept coincidenţe, sau poate chiar au trecut neobservate. În 1881, în orăşelul de provincie de pe malul Volgăi, Simbirsk, se năştea Aleksandr Kerenski. Tot acolo, şi tot într-o familie de intelectuali, dar cu 11 ani mai devreme, se năştea Vladimir Ilici Ulianov, rămas în istorie sub numele de Lenin. Tatăl lui Kerenski ocupa în acea vreme postul de director al şcolii gimnaziale din localitate, fiindu-i profesor lui Lenin. Mai mult de atât, acesta se pare că i-a oferit viitorului lider bolşevic o scrisoare de recomandare pentru admiterea la liceu. Când Aleksandr avea numai opt ani, el împreună cu familia sa au fost nevoiţi să se mute în partea asiatică a Rusiei, unde varietatea culturală făcea casă bună cu studiul. Acolo, în Taşkent, astăzi capitala Uzbekistanului, Aleksandr a terminat liceul încununat cu lauri. Fotografiile de familie prezintă ambientul occidental în care viitorul revoluţionar a crescut, o Rusie între două continente: oficialii ruşi în uniformele albe, imaculate, alături de oamenii cu piele bronzată şi turbane colorate.
„Acum este linişte, dar este liniştea dinaintea furtunii”
În copilărie, Kerenski se visa artist – actor sau muzician. Însă treptat, pasiunea pentru trecutul şi cultura Rusiei l-a determinat ca în primul an de studiu la Universitatea din Sankt Petersburg, în 1899, să se îndrepte către istorie şi filologie. Petersburgul şi intelectualii săi i-au oferit o altă perspectivă – dorinţa lui de a servi patria prin cultură nu mai era suficientă. Antipatia faţă de monarhie şi familia regală s-a transformat în ură – şi, pentru a putea face ceva pentru Rusia, trebuia să acţioneze. Primul pas a fost acela a abandona materiile pe care le iubea şi a studia dreptul. A absolvit în 1904, an în care s-a căsătorit cu Olga Lvovna Baranovskaia, fata unui general rus. Tot atunci, Kerenski a luat hotărârea de a se alătura ruşilor revoltaţi, punându-şi astfel cunoştinţele în slujba omului simplu: devenise unul dintre socialiştii revoluţionari, moştenitorii organizaţiei Narodnaia volia – „Voinţa poporului”. Tânărul revoluţionar era un antimonarhist convins, care, într-un timp, fusese bănuit că face parte dintr-o grupare militantă violentă.
„Duminica Însângerată” din 1905 l-a prins chiar pe aglomerata arteră Nevski Prospekt, unde a avut loc măcelul. Atunci a fost momentul în care Kerenski a realizat că ceva mare avea să se întâmple. Atunci s-a convins că între popor şi ţar nu mai poate exista pace şi înţelegere, lucru pe care îl mărturisea părinţilor săi într-o scrisoare: „Acum este linişte, dar este liniştea dinaintea furtunii. Ambele tabere se pregătesc şi îşi cântăresc forţele. Doar una dintre ele poate fi învingătoare. Fie cererile societăţii vor fi satisfăcute (adică un corp legiuitor bine ales, format din reprezentanţi ai poporului), fie va izbucni un conflict sângeros şi teribil, care să se încheie fără îndoială cu victoria reacţiunii”.
De la revoluţionar la politician şi viceversa
Dacă până atunci fusese purtat numai de avântul revoluţionar, din 1905 Kerenski şi-a luat rolul în serios. Într-un stat în care autocraţia era la putere, era de la sine înţeles că nu ai avea câştig de cauză într-o luptă cu statul la tribunal, în faţa Dumei. Totuşi, la 25 de ani, Aleksandr Kerenski şi-a făcut debutul ca avocat, iar pasiunea şi talentul ca orator, dar mai presus de toate dorinţa de a demasca nedreptăţile regimului ţarist, i-au adus numaidecât succesul. S-a remarcat în procesul Federației Revoluționare Armene, unde, din cei 146 de acuzaţi, a reuşit să achite 95.
Şansa de a putea face dreptate cu adevărat a venit în 1912. Atunci, din nord-estul Siberiei, de pe malul râului Lena, venea vestea tragediei. Muncitorii care lucrau în minele de aur au intrat în grevă, cerând ca programul de lucru să scadă de la 15 ore la opt ore, o creştere salarială de 30% şi hrană mai consistentă. Guvernul ţarist a luat decizia de a trimite trupe pentru a dispersa revolta şi pentru a aresta liderii minerilor. Oamenii au ieşit şi mai mulţi în stradă, iar singura soluţie de calmare a spiritelor găsită de către comandant a fost să ordone împuşcarea lor. Aproape 300 de mineri au murit în masacrul de la Lena. Cineva trebuia să fie răspunzător. Şi cum guvernul, prin ministrul de Interne Maklakov, nega că evenimentul ar fi avut loc, Duma a hotărât formarea unei comisii de investigaţie, care avea să fie condusă de către Aleksandr Kerenski, care a prezentat faptele într-o lumină obiectivă.
Kerenski părea a fi piesa perfectă din tabloul pe care şi-l doreau membrii Dumei să îl prezinte poporului – era obiectiv, sceptic şi bun mânuitor al cuvintelor. Aşa că, în 1912, el a fost numit să reprezinte Partidul laburist, sau trudovikii, cum mai erau numiţi, în cadrul organului legislativ. Mai întâi de toate, trebuie precizat faptul că noul parlamentar rămăsese fidel ideologiei sale politice, căci acest mic partid pe care îl reprezenta era, de fapt, o ramură a Partidului Socialist Revoluţionar, un colaborator. La început, Kerenski a ştiut cum să jongleze cu orice post care i se oferea: se folosea de orice ocazie de a critica guvernul şi de a susţine propaganda revoluţionară. Şi, oricum, mai mult de atât nici că putea face. Cu toate că Duma fusese realizată pentru o mai bună funcţionare a statului, ţarul Nicolae al II-lea îi diminuase puterea încă de la început – de pildă, ea era o adunare legislativă, dar nu putea emite legi. Kerenski era neîncrezător încă din 1905, când ţarul emisese Proclamaţia şi Decretul Imperial care, printre altele, admiteau defectele birocraţiei. „Principalul scop al acestei Proclamaţii este să liniştească şi să amuţească mişcarea revoluţionară care tocmai a început, astfel încât toate forţele guvernamentale să se consolideze pentru un singur ţel viitor: să împiedice îndeplinirea tuturor promisiunilor făcute”, spunea el în februarie 1905.
Începutul Primului Război Mondial anula orice potenţială evoluţie a Rusiei către o democraţie constituţională. Rusia era frontul de est al războiului – trebuia să ţină piept armatelor Germaniei, Austro-Ungariei şi Turciei. Participarea Rusiei ţariste la război a însemnat o adevărată catastrofă: soldaţi slab instruiţi, alimente puţine, arme şi mai puţine. Rusia pierdea oameni pe capete, dar şi teritorii: în 1915, Polonia cade în mâinile nemţilor. Poporul era din ce în ce mai nemulţumit de Romanovi. Revoluţia din februarie avea loc, monarhia era înlăturată, iar Rusia era condusă pe de o parte de clasa muncitoare, prin Soviet, iar de altă parte era elita, majoritatea parlamentari ai Dumei. Primăvara lui 1917 stătea sub semnul revoluţiei şi al Guvernului Provizoriu. Ce aveau acestea în comun? Locul în care disecau viitorul ţării, Palatul Taurida, şi pe Aleksandr Kerenski.
Dublu sau nimic
Cu toate că din 1912 era membru al Dumei, Kerenski nu ezita niciodată să critice monarhia în plen. În februarie 1917 a ţinut cu cei din popor torţa revoluţionară, aşa cum făcea încă din facultate. Şi pentru că avea mereu pregătite sloganurile şi discursurile înflăcărate, nu a trebuit mult ca el să devină popular în rândul oamenilor şi să i se ofere funcţia de vice-preşedinte al Sovietei de la Petrograd.
Din acest motiv, în momentul în care comitetul provizoriu al Dumei de Stat a fost format din nume necunoscute sau prea aristocrate, el a garantat pentru noua formaţiune în faţa poporului. Era singurul nume în care oamenii aveau câtuşi de puţină încredere. Kerenski nu a ştiut, deci, pe cine să parieze, dar nici nu a vrut să piardă. Aşa că a riscat şi a pariat pe el, devenind omul indispensabil şi de o parte şi de cealaltă.
La alcătuirea primului Guvern Provizoriu, din martie 1917, portofoliul ministrului de Justiţie era liber. Ciheidze îl refuzase, iar Kerenski ştia că asta era şansa lui. Aşa că a mers în faţa adunării Sovietei şi, ca într-o scenă de teatru bine jucată, le-a cerut acordul de a fi membru în guvern. „ Vă vorbesc, tovarăşi, din toată inima, din adâncul sufletului, şi dacă este nevoie să o dovedesc, dacă nu aveţi încredere în mine, atunci sunt gata să mor”. A riscat, dar a câştigat. Kerenski era liderul, căci era singurul care ocupa funcţii şi în Soviet, şi în Guvern. Kerenski era preferatul intelectualilor, şi era iubit şi de către popor. Nu era un politician strălucit, însă ceea ce îl făcea special în ambele tabere era discursul său: inteligent, emoţional, înflăcărat, dramatic. Era adesea numit „poetul libertăţii”, „sufletul naţiunii” sau „prima iubire a revoluţiei”.
Patriotismul molipsitor – şi apoi eşecul
Guvernul Provizoriu ce îl avea ca prim-ministru pe prinţul Lvov aducea democraţia în Rusia. Era „cea mai liberă ţară din lume”, cum spunea Lenin. Dar poate că era prea mult, în prea puţin timp: libertatea presei, abolirea pedepsei cu moartea şi a restricţiilor judiciare privind religia, rasa şi clasa socială. Cu toate acestea, principalul subiect pe ordinea de zi încă era războiul. Oamenii guvernului evitau parcă să se pronunţe. Sovietul era clar: unitatea naţională pentru apărarea Rusiei, având ca scop o pace democratică, fără pretenţii imperialiste de anexări sau despăgubiri. Guvernul Provizoriu a emis o „Declaraţie a mizelor războiului” care, în linii mari, mergea pe aceeaşi idee de pace cu a Sovietei. Doar că, la final, ministrul de Externe, Miliukov, a ţinut să adauge o notă personală că Rusia doreşte încă „o victorie decisivă”. Acest lucru a dus la o serie de schimbări majore. Lvov i-a propus lui Ţereteli, un menşevic autoritar, ca Sovieta să se alăture la guvernare, cu promisiunea că Miliukov va fi obligat să plece. Mutările s-au făcut, iar cu demisia lui Gucikov, Kerenski ocupă acum postul de ministru de Război. A acceptat cu bucurie, considerând că principalul obiectiv al Guvernului Provizoriu era acela de a apăra ţara.
La începutul lui mai 1917, prima decizie pe care a luat-o Kerenski din postura de ministru de Război a fost numirea lui Brusilov drept comandant suprem al armatei. „Avea nevoie de oameni care să creadă că armata Rusiei nu este distrusă”, avea să îşi argumenteze alegerea mai târziu. Şi acum, oamenii aveau încredere în el. A început să viziteze fiecare divizie în parte, le-a ţinut discursuri patriotice şi le-a ridicat moralul. I-a făcut să creadă în victorie. De la popularitatea sa dobândită încă din timpul revoluţiei din februarie, acum în jurul lui Kerenski se crease un adevărat cult, fiind comparat cu Napoleon. Încet, începea să îşi piardă din luciditatea care îl caracteriza înainte. Se ocupa foarte mult de aspectul personal: tunică verde închis, pantaloni bufanţi şi cizme înalte din piele, aşa cum aveam să îl vedem mai târziu pe Stalin. Situaţia materială şi numerică a armatei nu se îmbunătăţise cu mult pentru ca soldaţii să poată crede într-adevăr într-o victorie, însă patriotismul exagerat al lui Kerenski era molipsitor. „Îmi pare rău că nu am murit în urmă cu două luni, pentru că atunci aş fi murit ducând cu mine cel mai de preţ vis: acela că de atunci încolo, şi pe vecie, vor apărea zorii unei noi vieţi pentru Rusia, în care ne putem respecta unii pe alţii şi ne putem conduce statul fără bice şi bâte”, spunea cu patos în faţa Congresului Delegaţilor de pe Front. Aşa s-a hotărât o acţiune ofensivă împotriva germanilor şi austriecilor. Însă cu cât se apropia aceasta, cu atât erau mai mulţi soldaţi care dezertau; chiar şi cele mai loiale trupe refuzau să se deplaseze spre front. Brusilov l-a avertizat pe Kerenski cu privire la un posibil eşec, dar acesta a refuzat să dea înapoi. Atacul a început pe 16 iunie, dar trei zile de succes nu sunt magice, ca în basme – când germanii au lansat un contraatac, armata rusă a fugit. Soldaţii pur şi simplu nu mai voiau să lupte. Retragerea s-a transformat în anarhie: bărbaţii se îmbătau, violau, jefuiau magazine. În ochii poporului, Guvernul Provizoriu eşuase atât pe plan militar, cât şi pe plan diplomatic.
Kerenski, prim-ministru, şi steagul roşu pe Palatul de Iarnă
Pentru prinţul Lvov, faptul că ideea de coaliţie dăduse greş era impardonabilă. Şi în timp ce el îşi gândea noua şi ultima mişcare, demisia, strada se pregătea de o nouă revoltă. De această dată, la începutul lui iulie, bolşevicii s-au implicat mult mai mult. Oamenii însă erau atât de furioşi încât nu doreau să accepte varianta unui protest paşnic, aşa cum gruparea de stânga le propusese. A urmat aproape acelaşi scenariu ca în februarie, având ca destinaţie Palatul Taurida şi eliminarea de la putere a Guvernului Provizoriu. În politica rusă era haos, iar prim-ministrul Lvov credea că soluţia este... Kerenski. „Singurul mijloc de a salva acum ţara este să desfiinţăm Sovietul şi să tragem în popor. Eu nu pot să fac asta. Kerenski însă poate”, avea să-i mărturisească prinţul unui prieten, pe 9 iulie, după ce a demisionat.
Eşecul de pe front se pare că nu a fost un duş rece pentru fostul ministru de Război. Numit acum prim-ministru, el avea puterea de a readuce laolaltă oamenii Dumei şi ai Sovietei, bucurându-se în continuare de aprecierea poporului. Acest lucru avea să îi dea şi mai multă încredere în el. Lui Kerenski i-a plăcut întotdeauna să se considere un „lider naţional”, fiind elogiat adesea drept „cetăţean model” sau „întruchiparea libertăţii Rusiei”. Văzut cu frâiele ţării în mâini, noul lider şi-a zis să facă nişte schimbări în viaţa personală şi să ia o vacanţă. Şi-a mutat reşedinţa la Palatul de Iarnă, unde a păstrat vechii oameni de curte ai ţarului, dar şi masa lui biliard. Când era acasă, steagul roşu de pe acoperiş stătea ridicat, aşa cum era protocolul pe vremea ţarilor.
În schimb, pe plan politic, Kerenski era radical. A ordonat arestarea lui Lenin şi a celorlalţi lideri bolşevici. Noii membri ai guvernului aveau o ideologie de dreapta, mult mai apropiată Dumei decât Sovietului. Ţereteli, liderul de fier, a demisionat, fiind oricum bolnav de tuberculoză, în acest fel practic Sovietul ieşea de pe scena politicului. Palatul Taurida rămăsese pustiu în iulie 1917: guvernul lui Kerenski conducea de la Palatul de Iarnă, iar foştii lideri aleşi de popor fuseseră transferaţi la Institutul Smolnîi, undeva la marginea capitalei.
„...puteai auzi cum agoniza nu doar puterea, ci şi personalitatea sa”
După eşecul militar din iunie, era clar că Brusilov nu mai era dorit în funcţia de comandant al armatei. Cel care l-a înlocuit a fost generalul Lavr Kornilov, un om care ţinea cu dinţii de tradiţia militară. Era tipul de soldat care executa fără să pună prea multe întrebări; după cum spunea unul dintre apropiaţii săi, „o inimă de leu şi o minte de oaie”. Fix ce îi trebuia lui Kerenski.
Cu toate acestea, Kornilov avea propriul program pe care voia să îl impună. Spre exemplu, la scurt timp după instituirea sa drept comandat suprem al armatei, a cerut reinstituirea pedepsei cu moartea în cazul dezertorilor, execuţie pe care o practica încă de pe vremea când era la cârma Frontului de Sud-Vest. Se pare că soldatul tăcut nu era chiar atât de inocent. Încă din august 1917, Kornilov, susţinut de mai mulţi oameni din armată şi nu numai, plănuia o lovitură de stat: răsturnarea Guvernului Provizoriu.
Kornilov şi-a arătat adevăratele intenţii pe 10 august, când a apărut la Palatul de Iarnă cu garda sa de corp, înarmată cu două mitraliere. El a ameninţat atunci că reformele sale vor fi acceptate fie de bună voie, fie prin violenţă. Văzând că situaţia îi scapă de sub control, că în ţară haosul este din ce în ce mai mare şi că, treptat, a abandonat fără să vrea ideea celor două lumi politice unite, Kerenski a organizat la Moscova o conferinţă naţională. Acolo, la Teatrul Bolşoi, prim-ministrul Rusiei nu şi-a mai putut ţine nici măcar discursul. Unul dintre prietenii săi avea să mărturisească: „exact la finalul discursului puteai auzi cum agoniza nu doar puterea, ci şi personalitatea sa”.
Prins în aceeaşi dilemă, Kerenski a primit un ajutor când nici nu se aştepta. V.N. Lvov, un deputat care a făcut parte din cea de-a Patra Dumă, s-a oferit să fie mediator în conflictul dintre el şi Kornilov. După mai multe întâlniri de ambele părţi, Kerenski i-a cerut lui Kornilov să îi spună condiţiile ultimatumului său. Erau trei şi erau dure: impunerea legii marţiale la Petrograd, transferarea întregii autorităţi civile către comandantul suprem şi demisia tuturor miniştrilor, inclusiv a lui Kerenski. O lovitură de stat militară. Kerenski însă a jucat bine cartea. L-a acuzat pe Kornilov de trădare, iar comandantul nu s-a bucurat de protecţia propriilor soldaţi: a fost pus sub arest la domiciliu şi transferat apoi la o mănăstire din Bîhov. Cât despre Kerenski, cu toate că aparent „Afacerea Kornilov”, cum a ajuns să fie denumit evenimentul, se încheiase cu bine, aceasta crease mari daune imaginii sale. Cei de dreapta îi rămăseseră fideli lui Kornilov, care, pentru unii, devenise un erou în tot acel dezastru din Rusia. Iar cei de stânga, care apăraseră Guvernul Provizoriu, nu mai aveau încredere în el. Chiar soţia lui scria: „Prestigiul lui Kerenski şi al Guvernului Provizoriu a fost complet distrus de afacerea Kornilov”.
Finalul
Din politicianul iubit deopotrivă de popor şi de elită, care voia să creeze o conducere care să îmbine ambele clase sociale, Kerenski ajunsese, în septembrie 1917, să conducă numai cu un Directorat format din cinci membri. Ultima hotărâre remarcabilă pe care a luat-o din postura de prim-ministru a fost aceea de a proclama Rusia republică, pe 15 septembrie.
Declinul şi l-a decis singur. Afacerea Kornilov a umplut paharul hotărârilor greşite. În timpul altercaţiei cu fostul comandat suprem al armatei, Kerenski împărţise arme aproape tuturor muncitorilor din Petrograd pentru a-l apăra. Până în noiembrie, acestea ajunseseră în mâna bolşevicilor. Era noaptea de 6 spre 7 noiembrie când revoluţionarii erau din nou pe străzi. 20 de ore le-au fost îndeajuns pentru a îndepărta Guvernul Provizoriu şi a prelua puterea. Kerenski a reuşit să fugă şi, după o scurtă tentativă eşuată de a reveni la conducere, a plecat în Franţa. A dus o viaţă de fugar, care a privit mereu spre casă. La izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, fostul politician şi-a oferit ajutorul lui Iosif Stalin, dar nu a primit niciun răspuns din partea acestuia. De atunci s-a stabilit în Statele Unite ale Americii, unde majoritatea timpului a petrecut-o retrăindu-şi trecutul, la Institutul Hoover al Universităţii Stanford, contribuind la dezvoltarea arhivei de istorie rusă. „Prima dragoste a revoluţiei”, Aleksandr Kerenski a murit în 1970, departe de ţara pe care a iubit-o atât de mult.