Josephine Baker, „cea mai senzațională femeie”, vine pe scena lui Tănase
În 1928, plecat la Londra cu treabă, Tănase s-a întors acasă fără 100.000 de lei. O angajase pentru două reprezentații pe scena Cărăbușului pe frumoasa vedetă internațională de music-hall Josephine Baker. Era cel mai mare contract pe care îl plătise vreun director de teatru din România – dar și artista era pe măsură. Tănase era pus pe cheltuit: a mai angajat 16 dansatoare londonze pentru a le învăța pe ale noastre dansurile moderne și îl aduce la pupitru pe Ben Hors, specialist în jazz.
Mare agitație s-a produs. Și nici nu avea cum să fie altfel. Josephine fusese numită de Picasso „Nefertiti a zilelor noastre” și catalogată de Hemingway drept „cea mai senzaţională femeie pe care a văzut-o cineva vreodată” – și cu asta am spus tot. Josephine Baker făcuse senzație pe scenele din marile capitale ale lumii cu al ei charleston adus din Statele Unite ale Americii. Căci, da, răsfățata publicului european era de origine americană, născută la St. Louis, statul Missouri, dar, din cauza segregaţiei rasiale, părăsise țara natală după debutul în New York. Când a ajuns în România avea doar 22 de ani și era cea mai bogată femeie de culoare de pe Bătrânul Continent.
Pentru scena internațională ea a rămas cunoscută datorită apariției exotice și provocatoare – hainele sumare, cu influențe tribale sau doar din franjuri și paiete, părul negru, lucios, scurt și un zâmbet care lumina sala. Pentru Franța, însă, Josephine Baker a fost o eroină. În timpul ocupației naziste, ea a lucrat pentru serviciile de informaţii ale generalului De Gaulle, iar la finalul războiului a fost răsplătită cu Legiunea de Onoare. Cârcotași sau nu, istoria ne face să spunem că în acea perioadă femeile frumoase, îndeosebi artistele, erau de obicei și spioane. În sfârșit, cel mai bine descrie fenomenul (care deja era) publicația „Realitatea Ilustrată”: „Josephine Baker era simbolul unei epoci de vârtej și necontenită schimbare. «Josephine, Josephine!» cânta generația care citea pe Tagore, disprețuia valsul și admira rochiile scurte”.
Cină de afaceri. Una dintre întâlnirile dintre Tănase (în capătul mesei, purtând papion) și frumoasa Baker (stânga) a avut loc la Paris.
Contractul era semnat și, în așteptarea frumoasei Baker, Tănase deja începuse repetițiile piesei în cadrul căreia avea să își facă și ea apariția: „Negru pe alb”. Vremea nu ținea deloc cu teatrul lui Tănase, plouase zile la rând și, din cauza asta, precaut, actorul şi antreprenorul închiriază și sala Teatrului Eforie – decizia a fost bună, căci, în final, artista a urcat pe scena de interior.
Din Orient Express, în șareta trasă de struț
Artista a venit până la București în Orient Express, cel mai luxos și mai în vogă tren al vremurilor. A fost așteptată în gară de Tănase, dar și de alte câteva sute de ziariști și alți oameni care auziseră de venirea ei. În drum spre hotel, mașina a oprit de câteva ori doar pentru a fi umplută până la refuz cu flori – dorința artistei, impresionată, pare-se, de țigăncile florărese. Spectacolul a impresionat şi el, iar ea a vrăjit – și vraja a ținut mult și bine, căci, peste 40 de ani, Josephine Baker era invitată la Festivalul „Cerbul de Aur”.
Toate ca toate, dar pentru bucureștenii de atunci imaginea unei femei de culoare plimbându-se într-o șaretă trasă de struț era de domeniul fantasticului. Iată cum descrie scena actorul Mircea Constantinescu: „Deodată, prin dreptul Capşei, zăresc (şi mă frec la ochi) o tânără negresă purtând pantaloni. Haida-de! O fi fenomenu-acela, cum îi zice? A, fata morgana… Nu, nu-i fata morgana, e fata tropicala, de vreme ce o cheamă Josephine Baker şi coboară dintr-o trăsurică ancorată de un struţ şi aşază în faţa struţului un pumn de alune cojite şi păşeşte în Capşa şi bea un mazagran într-o societate mie-n sută virilă, şi fâlfâie, şi se unduie, şi glisează dinaintea privirilor cloroformizate ale clienţilor şi trecătorilor care uită să mai petreacă”.