Ionel Brătianu, omul

Figură de voievod, aclimatizat atmosferei moderne,  sortit să comande şi să domine, fiul cel mai mare al lui Ion C. Brătianu a acoperit, cu personalitatea sa, două decenii în viaţa noastră publică (1907-1927). În această epocă tot ce s-a făurit structural în societatea românească în domeniul politic, economic,  social, cultural, etc. poartă pecetea personalităţii lui.

Molatec în atitudini şi gesturi, aproape dezarticulat în mişcări, ochii mari, blânzi, superbi, crenele în care – aveai impresia  -că se reflectau visuri de adolescent;încruntarea privirii impresiona prin expresia hotărârii. 

Iubea cadrul şi peisajul rustic, îi plăceau animalele şi îl interesa viata şi obiceiurile lor. Îl pasiona istoria popoarelor şi se adâncea în orele de răgaz de la conacul său Florica în studiul dramei fiecărui popor;descifra controversele,  reţinea erorile şi consecinţele lor ca un memento pentru propria lui carieră politică. Anii îndelungaţi de studii îi dăduseră un bagaj de erudiţie excepţională în domeniul istoric;se delecta trecând în revistă fapte, evenimente, în diverse epoci, caracterizând oameni iluştri ai vremii respective, şi conchidea făcând observatiuni de o ascuţime care uimea interlocutorii. Povestea evoluţiei neamului nostru o cunoştea până în cele mai neînsemnate amănunte;oameni şi fapte din trecutul românesc, le avea limpezi în permanenţă în pragul conştiinţei, ca material viu pentru formularea judecăţilor sale.

Îl pasiona tinereţea, căuta tovărăşia ei;o preţuia însă mai mult estetic, sentimental, ca un reconfortant al anilor ce începuseră să-l copleşească. A fost – cu toată prestanţa rece, orgolioasă-,  un incorigibil sentimental. Efuziunea de tinereţe l-a stăpânit toată viaţa. Biograful care s-ar strădui să-i redacteze viaţa romanţată ar avea la îndemână un bogat material.

Îngăduitor, nu cunoştea simţămintele inferioare ale răzbunării sau pizmei. Hotărât însă şi necruţator,  când socotea ca aşa cer interesele ţării. Mărturisea el însuşi:“Nu cunosc rigiditate în niciunul din domeniile vieţii, înţeleg şi îmi explic multe din faptele şi slăbiciunile omeneşti şi de aceea le privesc cu îngăduinţă. Nu-mi repugnă unele compromisuri şi tranzacţii şi n-am evitat să le practic, când le-am socotit utile. Dar sunt câteva principii de viaţă ale unui popor,  asupra caror n-am tranzacţionat şi nu voi admite compromisul niciodată, cu riscul de a merge la zid!”

Înscăunat şef, a făcut apel la tinerimea generoasă- grupul teoreticienilor socialişti – în frunte cu Vasile Morţun, I. Nadejde, Al. Radovici şi alţii,  să vină în partid, folosindu-i apoi pe toţi în acţiunea lui de guvernare. A trecut rând pe rând în umbră elementele- chiar valoroase – ale vechiului stat-major al partidului,  ca să-şi creeze un nou stat de aghiotanţi,  purtând pecetea personalităţii lui;a făurit – trăsătură decisivă a şefului înnăscut – pleiada demnitarilor, însemnaţi de girul său. Autoritar şi distant, deşi de o fermecătoare amabilitate, când se ivea-rarisim – prilejul să-l apropii.

N-avea înclinaţie pentru viaţa parlamentară, nu-l ispitea mirajul tribunei deşi, ori de câte ori s-a ridicat să vorbească, a stăpânit auditoriul. N-avea talent oratoric;vorbea totuşi cursiv, iar discursurile sale excelau printr-o cugetare adâncă,  expunere sistematică a ideilor, aveau o formă elegantă,  literară uneori. Nu i-a plăcut niciodată să vorbească oricum şi oriunde;cuvântările sale, scurte şi formulate geometric,  constituiau sau o sinteză asupra unei activităţi încheiate sau anunţau lapidar seria faptelor ce urmau să se împlinească.

Nu l-a pasionat contactul cu masele populare; democrat prin tradiţie şi concepţie, spiritualmente însă, Ionel Brătianu n-a avut chemare pentru politica de agitaţie şi luptă în masele populare. Predilecţia lui organică era pentru politica de manevră, abilitatea savantă de culise, pentru regia de mare anvergură;în acest domeniu atinsese virtuozitatea.

Socotea partidul un simplu instrument, fără importanţă decisivă în combinaţiile sale. Avea nevoie de partid ca element expresiv în regimul democratic; dar, atât! Organizarea la teren, regenerarea cadrelor şi adaptarea lor treptată transformărilor intervenite în viaţa politică, acţiunea pentru captarea maselor etc., erau probleme care nu-l reţineau prea mult şi nu le acorda o importanţă deosebită, întrucât îşi da seama că marea sa personalitate, autoritatea neştirbită şi nedesminţita lui abilitate suplineau cu prisosinţă lipsurile numeroase ale partidului. De aceea, ca forţă politică, partidul liberal, pe vremea lui Ionel Brătianu, constituia o interesantă,  dar simplă, carcasă întinsă în întreaga ţara, fără un conţinut de elan, de aderenţe solide în mase,  de vibraţie politică. Ceea ce însufleţea carcasa partidului izvora numai din prestigiul şefului, un prestigiu imens,  uluitor, consolidat şi cristalizat granitic dintr-o neîntreruptă serie de succese.

Ionel Brătianu nu cunoscuse înfrângerea în viaţa politică internă şi câştigase războiul de întregire naţională. Un asemenea om se desprinsese din rândurile oamenilor normali, din linia obişnuită;chiar adversarii săi politici foloseau forma superlativă când îl vizau. Cert este că Ionel Brătianu, din 1914 până în 1927, când l-a surprins moartea, a păşit numai pe linia istorică, pe creştetul de destin al neamului nostru.

Poporul românesc credea în el, vedea aievea împletindu-se soarta sa cu soarta lui sub lumina călăuzitoare a aceleiaşi stele, aducătoare de noroc. “Ştie Ionel Brătianu ce face, gândeşte şi lucrează el pentru noi toţi”, acesta era leit-motivul care risipea toate îngrijorările în momente grele;şi sub vraja încrederii totale în el, liniştea revenea în suflete.

Cea mai proeminentă dintre marile lui însuşiri era puterea de a intui desfăşurarea evenimentelor politice şi sensul exact al evoluţiei lor. Când, în 1913, el lanseasă programul reformelor economico-sociale şi politice – împroprietărirea ţăranilor şi votul obştesc – actul era socotit revoluţionar;în fond constituia o certă anticipaţie a nevoilor reale, care începuseră să clocotească în adâncul societăţii româneşti. El, cel dintâi, sesizase aceste nevoi.

[...] A cunoscut adversităţi care n-au dezarmat decât în marginea mormântului. A fost batjocorit. A fost calomniat.

A răspuns foarte rar atacurilor. Era stăpân pe mijloacele sale, îşi urmărea cu precizie matematică jocul politic, ştia unde ajunge şi atinsese întotdeauna ţinta fără greş;nu-l interesa deci duelul oratoric sau polemica scrisă. Când răspunsurile erau, câteodată, absolut necesare, încredinţa această sarcină colaboratorilor săi mai tineri.

A fost iubit Ionel Brătianu? Greu de răspuns. A avut, desigur, admiraţia colaboratorilor. A inspirat însă tuturor teamă.

A murit la timp, în 1927, când ajunsese pe culmea gloriei şi puterii sale politice. Accidentul morţii- o inflamaţie a amigdalelor cu complicaţie septicemică – a intervenit când încheiase ciclul unei activităţi creatoare de proporţii istorice.

 Petre Ghiaţă,  Oameni şi fapte, Ed. “Ideia”, Bucureşti, 1938

sursa:http://istoriiregasite.wordpress.com/2012/09/17/ionel-bratianu-omul/