Ion «Ţop» Voinescu, portarul de legendă al fotbalului românesc

Autor: Redacția

Nu a fost un om monden, şi nici nu a fost vreodată pe prima pagină a vreunui tabloid. Însă pentru pasionaţii de sport, dar mai ales de fotbal, Ion „Ţop” Voinescu este o legendă. A prins monarhia, comunismul şi 29 de ani de democraţie – a trăit suficient de mult încât să vadă evoluţia, dar şi involuţia fotbalului românesc. În 2015, portarul echipei Steaua Bucureşti din perioada anilor ’50-’60 a fost desemnat de către UEFA ca fiind cel mai reprezentativ jucător al României pe acest post.

"În cazul României, dacă Bogdan Stelea, cu 91 de selecţii, merită o menţiune, alesul a fost Voinescu, un portar scund (1,74 m), dar foarte agil. Voinescu a avut o carieră plină de succes la Steaua Bucureşti, la care a jucat între 1950 şi 1963, câştigând şase titluri naţionale şi cinci Cupe ale României. El a evocat pentru echipa sa în cupele europene şi a îmbrăcat de 22 de ori tricoul naţionalei. Regimul comunist a împiedicat transferul său la Arsenal şi CR Vasco da Gama, dar Voinescu a avut o influenţă după ce a agăţat ghetele în cui, antrenând viitoare vedete ca Vasile Iordache şi Helmuth Duckadam". Acesta este descrierea de pe site-ul UEFA al celui pe care tribunele aveau să îl poreclească „Ţop”. Povestea lui începe în 1939 când, la vârsta de numai 10 ani, debutează la Olimpia Bucureşti. În 1943, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, el este transferat la ASPIM Bucureşti. Pare-se că nici măcar războiul nu a putut să îl oprească: în 1945 semnează primul contract de seniori cu una dintre cele mai titrate echipe de fotbal interbelice, Carmen Bucureşti. Pentru puţin timp a jucat în Ardeal, însă venirea comunismului l-a găsit la Metalul, în Bucureşti.

„Omul-Steaua”

La numai trei ani de la înfiinţare, Steaua Bucureşti, pe atunci CCA, i-a făcut o ofertă lui Voinescu. De voie, de nevoie, a semnat în cele din urmă cu echipa din Ghencea. „Am fost obligat pentru că trebuia să-mi fac stagiul militar şi îmi convenea pentru că aveam avantajul de a juca în primul rând la o echipă care s-a dovedit a fi o echipă cu rezultate excepţionale. În al doilea rând, făceam armată”, spunea mai târziu fostul portar. Şi acolo a rămas până la retragere. Au fost 13 ani, şase campionate câştigate şi cinci Cupe ale României. 400 de partide în ceea ce era odată Divizia A.

El a fost unul dintre cei care făceau parte din prima echipă românească ce se întâlnea cu o echipă britanică: în toamna lui 1956, CCA participa la un turneu în Anglia. În tur, Luton Town venea pentru prima dată la Bucureşti. Stadionul 23 august, 100.000 de spectatori şi înfrângerea. Acesta a fost itinerariul pentru insulari. „Domnilor, aveţi un team fantastic! Este unul din cele mai bune de pe continent”, spunea unul dintre oficialii englezilor. În Anglia, CCA-ul a făcut spectacol: şapte goluri în două meciuri, iar britanicii numeau echipa românească drept „ CCA – National Team of Rumania”. La finalul turneului, Steaua ieşea cu fruntea sus, iar în dreptul numelui de Ion Voinescu, presa scria „remarcat prin reflexe, detentă şi elasticitate”. La Steaua, „Ţop” a învăţat ce înseamna prietenia, rivalitatea, dar şi fair-play-ul – valorii greu întâlnite astăzi. Rivalitatea dintre el şi Costică Toma, cel de-al doilea portar al Stelei, este la rându-i legendară. Erau cunoscuţi drept „siamezii”, apărând pe rând poarta Stelei, dar şi a naţionalei – 22 de selecţii pentru Voinescu.

Securitatea, factor decisiv în fotbal

Ion Voinescu a avut două oferte din străinătate: în 1956 de la Arsenal Londra şi în 1961 de la campiona Braziliei, Vasco da Gama. Portarul poveşte în mai multe interviuri cum Securitatea şi-a făcut numărul şi în cazul lui. „Au fost nişte vremuri cumplite... În 1956, Arsenal Londra mi-a trimis o ofertă. Nici nu am avut timp să mă uit peste ea, că m-am trezit cu Securitatea la uşă. Am fost băgat într-o dubă, legat la ochi şi dus într-o cămară. Au început să mă interogheze, să mă întrebe de relaţiile pe care le am eu peste hotare. Degeaba încercam să le explic că sunt fotbalist, e normal să primesc şi oferte din alte ţări decât România. Se enervau şi mai tare, îmi băgau lumini în ochi şi ţipau. Nu m-au lovit, dar m-au torturat psihic. Am avut norocul să fiu un om tare. Spre dimineaţă mi-au dat drumul, m-au băgat iar în dubă şi m-au adus acasă. Am aruncat la gunoi oferta, oricum nu puteam să o onorez din cauza politicii din acea perioadă. Aveam să rămân în ţară pentru toată viaţa”.

Comuniştii l-au apreciat cum au crezut ei mai bine. Ion Voinescu a primit Ordinul Muncii clasa a II-a şi Steaua Republicii, fiind, până în prezent, singurul sportiv român al tuturor timpurilor onorat cu aceste distincţii.

Devotamentul, dincolo de durere

Ion „Ţop” Voinescu a iubit fotbalul mai presus de orice. A jucat grav accidentat, devotamentul şi mândria de purta tricoul naţionalei sau cel roş-albastru fiind o adevărată anestezie. În 1956, partida România-Suedia, a fost meciul sacrificiului. Mai erau 15 minute până la finalul ultimei reprize, când unul dintre adversari l-a lovit la coloană. Pe moment nu a simţit nimic, dar pe măsură ce muşchii începea să se relaxeze, durerea devenea insuportabilă. Fractură de apofize şi paralizia era iminentă.

Un episod asemănător s-a petrecut în 1952, la meciul României cu Polonia. În prima repriză, Voinescu a suferit o fractură de claviculă. În ciuda insistenţelor medicului de a rămâne pe bancă, portarul Stelei a jucat până în minutul 85, când a ieşit de pe teren, susţinut de colegii lui. Partida s-a terminat 0-0. Clavicula lui nu s-a vindecat complet niciodată, dar şi-aşa, câteva luni mai târziu, la Olimpiada de la Helsinki, Ion Voinescu a fost declarat cel mai bun portar al ediţiei.

Ion „Ţop” Voinescu a trăit toată viaţa în acelaşi cartier liniştit, despre care spunea că la o stradă distanţă stătuse Gheorghe Gheorghiu-Dej. Cu soţia sa, Elena – pe care a cunoscut-o tot pe stadion şi despre care spune că a visat-o înainte de a se cunoaşte – a stat 60 de ani. În anii ’80 s-a pensionat, după ce a antrenat echipa de copii şi juniori a Stelei, dar nu înainte de a fi antrenorul celebrului Duckadam. Şi-a petrecut ultima parte a vieţii dezamăgit de tot ce se petrece cu fotbalul românesc. În 2008 a suferit un atac cerebral, iar 10 ani mai târziu un al doilea. Fostul mare internațional stelist Ion "Țop" Voinescu a murit în noaptea de 8 spre 9 martie 2018, fiind înmormântat la cimitirul Sfânta Vineri din Bucureşti.