Ioan Corvin, fiul nelegitim al regelui Ungariei, Matia Corvin
Fiul nelegitim al regelui regelui Ungariei, Matia Corvin, a primit numele de Ioan Corvin. El purtat numele celebrului său bunic, Ioan de Hunedoara, iar prenumele face trimitere la blazonul familiei - corbul (latină - corvus).
Ioan Corvin, unicul fiu şi moştenitor al Regelui Matia cel Drept, a primit acest nume nu din întâmplare, ci cu scopul de a împământeni ideea că este un Corvin(...) Ioan Corvin a fost fructul relaţiei de iubire a regelui cu o anume Barbara Edelpock, din oraşul Stein, Austria Inferioară. În apărarea sa, putem spune că regele era văduv în momentul când face cunoştinţă cu aceasta şi probabil încă îndurerat de pierderea primei sale soţii, Ecaterina de Podiebrády, care murise de febră împreună cu fii ei, la naşterea acestora, notează Muzeul Castelul Corvinilor, pe pagina de Facebook a instituției.
Fiu nelegitim, Ioan, a fost hărăzit de tatăl său unei cariere ecleziastice cu scopul nedeclarat de a nu stânjeni ascesiunea la tron a unui eventual urmaş legitim al acestuia, mai ales după căsătoria regelui cu Beatrice de Aragon, realizată în anul 1476. Odată cu trecerea timpului devenind evident că regina nu e capabilă de a-i dărui moştenitori, Matia îşi schimbă acest gând. Prin urmare în toamna anului 1479, Ioan este ridicat la rangul de prinţ. La acea dată el deţinea deja titlurile de comite perpetuu de Hunedoara, precum şi titlul de duce de Liptovia, primind cu această ocazie moşii în comitatele Târnava şi Dăbâca. Cel mai important moment al recunoaşterii sale l-a reprezentat actul de donaţie din 8 Aprilie 1482 prin care Regele îi dăruieşte domeniul Hunedoarei, proprietate ereditară a familiei. Prin acest act, Ioan este oficializat ca membru deplin al familiei de Hunedoara, el fiind şi singurul care a purtat în mod oficial numele de Corvin.
Portretul lui Ioan Corvin. Pictură de Imre Madách (sursa: Petőfi Irodalmi Múzeum)
Matia s-a ocupat de buna creştere şi educaţie a fiului său, Ioan fiind plasat sub tutela bunicii sale paterne, Elisabeta Szilágyi. Totodată pentru a-l familiariza cu chestiunile politice îl lua adesea cu el în cadrul întrevederilor pe care regele le avea cu supuşii săi. Tatăl s-a îngrijit şi de patrimonial fiului său, căruia i-a donat „mari domenii care mai înainte aparţinuseră coroanei”. Printre acestea s-au numărat județele Békés, Mucacevo, Debreţin, donaţiile regale fiind îmbogăţite de cele ale bunicii sale, Elisabeta Szilágyi. Toate aceste măsuri trebuiau să asigure o bază material şi politică destul de solidă pentru ascensiunea la tron a lui Ioan Corvin.
Destinul său a fost însă altul. Fire mult prea blândă, nu a avut tăria de caracter a înaintaşilor. Marii nobili chiar şi cei apropiaţi tatălui s-au întors împotriva fiului după moartea primului. Ioan Corvin a fost deposedat pe rând de unele din domeniile sale, a fost implicat în procese nesfârşite, pe plan politic fiind amăgit cu coroana Bosniei, declarat duce de Slavonia şi Opava, titluri ce îi vor fii retrase peste câtva timp. Ioan Corvin a avut o prima casatorie "per procuram" cu Maria Sforza Bianca, prințesă de Milano, căsătorie care nu s-a concretizat. Într-un final şi datorită căsătoriei sale cu Beatrice de Frangepán în 1498, devine Ban de Croaţia şi Slavonia unde timp de trei ani apără cu succes aceste teritorii de incursiunile turceşti, ajungând să aspire la poziţia de Palatin al regatului.
Dar este oprit din nou de cospiraţiile nobilimii, în frunte cu regina Beatrice de Aragon, niciodată favorabilă lui, recăsătorită acum cu noul rege, Vladislav al II-lea. Ioan Corvin este ucis, din câte se pare, într-o bătălie contra turcilor, pe data de 12 octombrie 1504. Moartea sa este urmată la câteva luni de cea a fiilor săi, Matia si Cristofor. Peste patru ani se stinge şi fiica sa, Elisabeta, ultimul urmaş direct al Corvinilor. Acestea au fost ultimile licăriri a unei făclii ce nu vroia să piară dar a fost stinsă de vântul rece al vremurilor.
Foto sus: Tânărul Ioan Corvin, în 1486. Pictură de Baldassare Estense
Bibliografie:
Ioan-Aurel, Pop, Hunedoreştii, Cluj-Napoca,2020
Iosif, Pataki, Domeniul Hunedoarei la începutul secolului al XVI-lea, Bucureşti,1973