Godefroy de Bouillon, povestea nobilului care a condus Prima Cruciadă și a creat Regatul Ierusalimului

Godefroy de Bouillon a fost una dintre figurile marcante ale lumii medievale (și mai ales, ale Cruciadelor), principalul lider al Primei Cruciade (1096-1099), precum și cel care a creat Regatul Ierusalimului și l-a condus între 1099-1100, el nefiind însă și primul rege al acestuia (acesta va fi fratele său, Balduin I), conducând doar cu titlul de principe (princeps), sub titulatura de Advocatus Sancti Sepulchri (Apărător al Sfântului Mormânt). Acesta se naște în 1060 și moare în 1100.      

   Un portret din secolul al-XIX-lea a lui Godefroy de Bouillon, nobilul care a condus Prima Cruciadă (Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Godefroy_de_Bouillon)

I. Copilăria și tinerețea lui Godefroy de Bouillon

   Godefroy de Bouillon se naște în anul 1060, fiind cel de al doilea fiu al lui Eustațiu al-II-lea, Conte de Boulogne și al Idei, fiica lui Godfrey Cel Bărbos, Duce al Lotharingiei (el fiind membrul familiei de la care, cel mai probabil, Godefroy a primit acest nume) și a Dodei, prima soție a acestuia.[1]

Acesta s-a născut, cel mai probabil, în Boulogne-sur-mer (un oraș din nordul Franței de astăzi), cu toate că un cronicar din secolul al-XIII-lea dă orașul Baisy (aflat în partea valonă a regiunii Brabant din Belgia de astăzi) drept loc al nașterii sale.[2] În calitatea de al doilea fiu al familiei sale, el va avea mai puține oportunități decât fratele său. Cu toate acestea, unchiul său matern, Godfrey Cel Cocoșat moare fără urmași și, ca atare, îl numește pe el drept moștenitor și următorul în line la conducerea Ducatul Lorenei Inferioare.[3]

Acest ducat era un teritoriu important la acea vreme, întrucât servea drept buffer state (“stat tampon”) între Regatul Franței (condus la sfârșitul secolului al-XI-lea de Regele Filip I) și micile ducate și regate germane (părți componente ale Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană). În fapt, Lorena Inferioară e atât de importantă pentru Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, încât în 1076, Henric al-IV-lea (care a domnit între 1056-1105 ca Rege al Italiei), pe atunci Rege al Romanilor și viitor Împărat al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, decide să-i ofere acest teritoriu propriului său fiu, iar lui Godfrey, în schimb, să-i dea în stăpânirea lui doar orașul Bouillon și Margrafiatul de Antwerp drept feude, chipurile, ca un test al loialității sale.[4]

Ca atare, Godfrey îl va susține pe Henric al-IV-lea chiar și în timpul luptei sale cu Papa Grigore al-VII-lea din cadrul Controversei pentru Învestitură (luptă pe care, până la urmă, Henric o va pierde, fiind nevoit să se ducă la Canossa, acolo unde Papa Grigore al-VII-lea își avea reședința și să aștepte timp de 3 zile în zăpadă, până ce este primit și iertat de acesta, recunoscând astfel, autoritatea Bisericii Catolice asupra numirii episcopilor și preoților) și mai mult decâ atât, acesta va lupta alături de Henric și trupele sale împotriva regelui Rudolf al Suabiei, precum și în Italia (unde Henric însuși va captura Roma).

   Un test major în ceea ce privește abilitățile sale de conducere va fi dat de Godefroy în bătălii, de-a lungul timpului, pentru a-și apăra moștenirea împotriva unui șir semnificativ de dușmani. Astfel, în 1076, el îi urmează ca moștenitor desemnat al unchiului său, Godfrey Cel Cocoșat, la conducerea ținuturilor Lotharingiei, el luptându-se, la rândul său, să mențină controlul asupra acestor teritorii pe care Henric al-IV-lea nu i le luase.[5] Ca atare, pretenții la acest teritoriu vor fi făcute de către mătușa sa, Margrafina[6] Matilda de Toscana; vărul său, Contele Albert al-III-lea de Namur și de Contele Theodoric de Veluwe.[7]Acestei coaliții i se va adauga și Episcopul Theodoric de Verdun și doi conți mici în încercarea de a împărți prada, Waleran de Limburg și Arnold I de Chiny.

   Pe măsură ce acești inamici încearcă să ia cu forța porțiuni din teritoriul său, ambii frați ai lui Godfrey, Eustațiu și Balduin, îi vin în ajutor acestuia. Ca o consecință a acestor lupte îndelungate și a faptului că se arată a fi un vasal loial Regelui Henric al-IV-lea, Godfrey va primi, în cele din urmă, teritoriul mult dorit, Lorena Inferioară în 1087.[8] Însă Godefroy va fi conducător peste un teritoriu și mai important, în urma misiunii pe care o va avea de îndeplinit (pe care o primise de la Cel de Sus, chipurile)...organizarea Primei Cruciade (care se va desfășura între 1095-1099).

 II. Godefroy de Bouillon și participarea sa la Prima Cruciadă (1096-1099)

  Cum în 1071, Ierusalimul căzuse sub stăpânirea turcilor selgiucizi (după ce aceștia îi învinseseră în mod categoric pe soldații bizantini conduși de Împăratul Romanos al-IV-lea Diogenes în Bătălia de la Manzikert din 26 august 1071), Împăratul Alexios face apel la noul papă, Urban al-II-lea, pentru ajutor împotriva acestora.[9]

Toți papii erau nevoiți, să mențină echilibrul între puterea împăraților germani și conții Hauteville, întrucât împăratul german de la acel moment (Henric al-IV-lea) se opusese alegerii lui Urban și numise un contra-papă.[10] Urban, care dorea să revigoreze Biserica, să-l susțină pe Alexios și, probabil, să găsească un alt pretext prin care baronii germani să-și manifeste agresivitatea latentă, află despre un un nou masacru comis de trupele turcești asupra pelerinilor creștini de la Ierusalim și ca atare, el convoacă un conciliu la Clermont, unde pe 27 noiembrie 1095, îndeamnă adunarea de prinți, clerici și popor “să nimicească nația păgână” a turcilor infideli:”luați drumul Sfântului Mormânt; smulgeți pământul acela de la nația păcătoasă și supuneți-l puterii voastre[…] ca să vi se ierte păcatele, întru credința slavei nepieritoare a Împărăției Cerului”.[11]

Mulțimea prezentă la acest conciliu scandează și ea, în același timp”, Deus vult!” (Dumnezeu o dorește!), un slogan militant care a răsunat în întreaga Europă la sfârșitul secolului al-XI-lea. Bohemond de Hauteville (un nobil normand la acel moment, care va ajunge unul dintre conducătorii Primei Cruciade, alături de Godefroy) asedia orașul Amalfi (din sudul Italiei) când a auzit acest îndemn. În acel moment, inspirat fiind de Duhul Sfânt, acesta poruncește “să se taie pe loc mantia cea mai de preț în chip de cruci și i s-au alăturat cei mai mulți dintre cavalerii care luau parte la asediu”.[12] La fel se întâmplă și cu nepotul lui, Tancred, în vârstă de 20 de ani, al cărui zel pentru cruciade este comparat cu “înviorarea unuia care până atunci dormise”.

   Prinți și țărani intră în această frenezie cu la fel de mult elan și se grăbesc să ia pe umeri Crucea-adică promisiunea de a face “pelerinajul”, pentru cucerirea Ierusalimului (cuvântul “cruciadă” apărând abia mai târziu, prin secolul al-XV-lea). Cifrele celor ce se înrolau în acest “război sfânt” erau amețitoare. În primul val, condus de un predicator desculț numit Petre Eremitul, 80.000 de țărani, prinți și preoți străbat ca un tăvălug Europa către Constantinopol, de unde sperau ei, cu gândirea vagă a unor credincioși fanatici, că vor ajunge cumva la Ierusalim.[13]

Prinții adună armate de cavaleri și de soldați, conduse firește de normanzi. Fiul cel mare al lui William Cuceritorul (prințul normand care reușise în 1066 să cucerească Anglia), Robert, purtător al poreclei disprețuitoare Curthouse (Pantaloni-scurți), care moștenise Normandia (în timp ce fratele său, William al-II-lea Rufus primise Anglia) se alătură imediat acestei mișcări inspirate de un amestec de credință, ambiție și aventură, stimulată de energia rezultată din creșterea economică și demografică a Europei Occidentale de la acea vreme.[14]

Nu era nevoie să aleagă un motiv anume:fanatismul, jaful, călătoria, oportunismul, toate acestea se împleteau perfect cu mântuirea religioasă și aventura violentă. În ciuda flatulenței regelui Roger I al Siciliei (gest simbolic prin care el se opunea atragerii Regatului Siciliei în cadrul unei acțiuni precum această cruciadă), Bohemond, prinț de Taranto, fiu al lui Robert Cel Viclean (acum în vârstă de 40 de ani), avea printre curtenii ce-l însoțeau în Prima Cruciadă, 7 membri ai Familiei Hauteville, printre care și nepotul său, Tancred, căruia “i se treziseră puterile, i se aprinsese vitejia, i se deschiseseră ochii”.[15] Ca atâtea mii de oameni”, Se găsea cu sufletul la o răscruce. Pe care din cele două căi să apuce?A evangheliilor sau a lumii?”Acum le putea avea pe amândouă.

   Întrucât părea îndoielnic că pelerinii vor putea ajunge vreodată la Ierusalim să ucidă “seminția blestemată” a musulmanilor, aceștia au decis să se întoarcă împotriva necredincioșilor care se aflau printre ei:evreii. Prinților cruciați ce se îndreptau spre Ierusalim li s-a alăturat și Godefroy de Bouillon (contele franco-german al Lorenei Inferioare despre care am vorbit și mai sus), care a anunțat că avea de gând “să răzbune sângele celui răstignit, ștergând cu desăvâșire orice urmă a celor care poartă numele de <<evreu>>”.[16] Ca atare, în mai 1096, evrei sunt masacrați la Trier, Mainz și Speyer-prima tresărire de rasism antievreiesc (antisemitism), un flagel ce avea să se răspândească cu repeziciune în cultura europeană (ajungând la apogeu în secolul al-XX-lea).[17]

   În ceea ce privește felul în care erau priviți cruciații de bizantini”, Întregul Occident și toate neamurile barbare care trăiesc în ținutul dintre malul celălalt al Adriaticii și Coloanele lui Hercule, totul se revarsă laolaltă[…] și se îndrepta spre Asia, străbătând Europa de la un capăt la celălalt”, așa îi descria Ana Comnena (fiica împăratului Alexios I Comnenul) pe pelerinii din vestul Europei, pe când îi aștepta pe aceștia la Constantinopol.[18]

În același timp, Împăratul Alexios I Comnenul (împărat al Bizanțului între 1048-1118) era îngrijorat de războiul populist al papei:toate bătăliile conduse de împărații romani erau sfinte prin definiție, iar din experiențele de până atunci cu Familia Hauteville învățase că neamul francilor-cum le spunea el tuturor occidentalilor era unul de brute”, foarte arzător și iute, și după ce și-a luat avânt, nu mai poate fi stăvilit.[19]

    O pictură din secolul al-XIX-lea ce înfățișează întâlnirea dintre Godefroy și fratele său, Eustațiu și Alexios I Comnenul, Împăratul Bizanțului (Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Godfrey_of_Bouillon)

   Când hoarda zdrențuită de pelerini franci ajunge, până la urmă, la Constantinopol, Alexios îi hrănește și îi mână grăbit mai departe, spre Sultanatul Rum. Apoi sosesc Bohemond de Hauteville și armatele princiare, ce vor fi la rândul lor, primite în Marele Palat din Constantinopol, de Împăratul Alexios și fiica sa, Ana (între aceasta și Bohemond înfiripându-se o idilă de moment, dar care se va stinge la fel de repede cum s-a aprins). Văzându-se confruntat cu aceste armate, împăratul “se străduia să grăbească trecerea[lor către Asia], prin tot felul de mijloace și constrângeri”. Odată ajunsă de partea cealaltă, gloata țărănească se întâlnește cu arcașii călare ai Sultanului de Rum, Kilij Arslan (Leul Sabie), care masacrează 17.000 dintre ei.[20] Puțini au reușit să supraviețuiască. Apoi, vine rândul armatelor prinților. Leul Sabie dă piept cu cruciații la Dorylaeum, dar arcașii lui nu reușesc nicicum să-i învingă pe cavalerii în armuri grele. În octombrie 1097, aceștia ajung în Antiohia, unde află cât de favorabil ales era momentul sosirii lor, întrucât Dar Al Islam (“Casa Islamului”) era zdrobită, condusă de atabegi (baroni) turcici, care se luptau între ei, iar califii Fatimizi (cei care conduceau Egiptul), abia mai reușeau să-și țină în frâu proprii generali și populația din Cairo și mai mult decât atât, îi urau în continuare pe sunniți mai mult decât pe creștini, așa că decid să semneze un pact de non-agresiune cu cruciații.[21]      

   După ce Bohemond a asediat cu succes Antiohia (cu ajutorul proviziilor livrate de corăbiile genoveze) și a reușit să-i înfrângă pe turcii selgiucizi, Godefroy de Bouillon și alți prinți pleacă cu armata lor spre sud (pentru a i se alătura acestuia) și ajung, în cele din urmă, la Porțile Ierusalimului. Frumusețea uluitoare a Domului Stâncii și a moscheii Al-Aqsa încorona Muntele Moria, unde se aflase odinioară Templul evreiesc (Al Doilea Templu, construit de evrei în secolul al-V-lea Î.Hr, după întoarcerea din Robia Babiloniană), ale cărui ziduri aurii, atât cât se mai aflau în continuare în picioare, erau în continuare venerate de evreii din jur. Însă ținta cruciadei era Sfântul Mormânt. Oraș sacru pentru trei religii avraamice (Creștinism, Mozaism și Islam), Ierusalimul era un mic oraș fortificat care adăpostea 20.000 de musulmani și evrei, cu zidurile apărate de câteva mii de soldați egipteni, inclusiv cavalerie nubiană.[22] Cruciații, din care mai rămăseseră 10.000, asediază Orașul Sfânt în căldura pârjolitoare a Iudeei sălbatice. Aceștia sunt salvați din nou de genovezi, care soses la Jaffa traversând Mediterana, își dezasamblează corăbiile și le aduc lemnul necesar pentru a construi catapulte și mașini de asediu.

   Pe 15 iulie 1099, în timp ce bolovani catapultați și săgeți zburau de o partea și de cealaltă, în timp ce berbecii se izbeau de porți, Godefroy (care avea 38 de ani la acel moment), însoțește primele trupe de la mașina lui de asediu, în timp ce alții atacau dinspre sud. Cruciații deschid porțile dinăuntru și, după ce abia reușiseră să supraviețuiască unei călătorii de aproape 5000 de kilometri, măcelăresc toată suflarea care le iese în cale-bărbați, femei și copii, musulmani și evrei, deopotrivă.[23] Mai mult decât atât, turnul de asediu al acestuia reușește, în sfârșit, să se aproprie de ziduri. Francii coboară puntea și doi frați reușesc să intre, urmați de Godefroy. Aceștia susțin că l-au văzut pe răposatul episcop Ademar, luptând alături de ei.[24] Episcopul mort le-a ordonat să deschidă Poarta Coloanei (Poarta Damascului). Tancred și normanzii lui au năvălit pe străzile înguste. Din sud, de pe Muntele Sionului, Contele de Tolouse auzea strigăte de bucurie:”Ce mai așteptați?” se răstea Raymond la oamenii săi:”Nu vedeți că francii au intrat deja în oraș?”[25] Soldații lui Raymond reușesc să intre în Ierusalim și îl urmăresc pe guvernator și garnizoana sa până la Citadelă.[26] Guvernatorul acceptă să se predea lui Raymond cu condiția să-i cruțe viața lui și celor din garnizoană. Locuitorii orașului și soldații fug pe Muntele Templului, urmăriți de Tancred și oamenii lui. În încăierare, ierusalimiții închid porțile Muntelui Templului și încearcă să riposteze, dar luptătorii lui Tancred pătrund pe esplanada sacră, înțesată cu oameni disperați. Lupta durează 4 ore, iar francii ucid cu frenezie tot ce le iese în cale, pe străzi și pe alei.[27]        

   O pictură de epocă ce-i înfățișeză pe Cavalerii Cruciați intrați în Ierusalim, la sfârșitul Primei Cruciade (Sursa:https://beautifulhistories.wordpress.com/2017/06/19/godefroy-de-bouillon-liderul-cruciat/)

   Asediul Ierusalimului se încheie cu victoria cruciaților, orașul ajungând, până la urmă, sub stăpânirea acestora. Pentru rolul important jucat în cadrul Primei Cruciade, Godefroy de Bouillon ajunge să fie propus pentru un titlu extraordinar de important și anume...cel de Rege al Ierusalimului.

   IV.Apărător al Sfântului Mormânt și sfârșitul vieții lui Godefroy de Bouillon

   După cucerirea Ierusalimului de către cruciați, nobilii și clericii de rang superior din rândul acestora au început să analizeze profilul moral al candidaților la coroană. Ei se simt obligați să ofere tronul prințului senior, antipaticul Raymond, însă nu sunt deloc îmcântați de această decizie. Raymond, însă, refuză amabil oferta acestora, susținând că el nu putea fi rege în orașul lui Iisus. Așadar, ei decid să i-l ofere celui care și-l dorea cu adevărat, castul și destoinicul duce Godefroy, care insistă la rândul său, că Iisus e singurul rege al Ierusalimului și optează pentru un titlu nou inventat și anume, cel de Apărător al Sfântului Mormânt (Advocatus Sancti Sepulchri).[28]

   Indignat și dându-și seama că fusese înșelat, Raymond refuză să predea Turnul lui David, fiind nevoie de intervenția episcopilor pentru a-l convinge să facă asta. Deși triumfători la arme, acestor pelerini-războinici nu le-a fost ușor să impună un anumit standard de moralitate așa cum se cerea într-un oraș guvernat de însuși Iisus. Ei îl aleg patriarh pe preotul normand Arnulf, dar foarte curând acesta se vede nevoit să se apere de acuzațiile de adulter, fiind tatăl unui copil făcut cu o arăboaică.

   În ceea ce privește activitatea lui Godefroy în calitate de cruciat în Țara Sfântă, pe 12 august 1099, acesta pornește în fruntea întregii armate de cruciați spre Ascalon, unde îi înfrânge pe egipteni.[29] Când Ascalonul se oferă să se predea lui Raymond, Godefroy este dispus să accepte doar dacă îi este cedat lui (ceea ce nu se va întâmpla), el ajungând să fie pierdut (fiind recucerit de turcii selgiucizi), aceasta fiind doar prima dintre multele răni autoprovocate din cauza certurilor dintre conducătorii Ierusalimului. Însă Ierusalimul era în singuranță, deși pustiu. Ducele de Normandia și Contele de Flandra, împreună cu grosul armatei de cruciați, decid să se întoarcă acasă, lăsându-l pe Godefroy într-un oraș devastat, cu miros pestilențial, populat de doar 300 de cavaleri și 2000 de infanteriști și câțiva cetățeni care abia dacă ocupau un cartier.[30] În același timp, lui Raymond de Tolouse îi trece supărarea și se retrage pe coasta Libanului de astăzi, întemeindu-și până la urmă, propria dinastie (în calitate de conte de Tripoli). La acel moment, existau patru state cruciate:Principatul Antiohiei, Comitatele Edessa și Tripoli și Regatul Ierusalimului, acest conglomerat de dominioane înrudite între ele devenind cunoscut sub numele de Outremer (“Ținutul de peste Mare”).[31]

   Pe 21 decembrie, același an, Balduin (fratele lui Godefroy), care era conte de Edessa și Prințul Bohemond din Antiohia (cel care avea părul cânepiu) vin la Ierusalim pentru a petrece Crăciunul împreună. Însă lui Godefroy nu mai la asta nu-i stătea gândul, el luptându-se să se apere în fața Bisericii. Reprezentantul papei, un personaj cu un caracter detestabil și plin de sine din Pisa pe nume Daimbert, fusese de curând numit patriarh (în locul imoralului Arnulf). Acesta, hotărât să instaureze o teocrație condusă de el, îl obligă pe acesta să cedeze Bisericii Catolice orașul (Ierusalimul) și Jaffa.[32]

     În cele din urmă, în iunie 1100, la Jaffa, Godefroy cade la pat, bolnav fiind (cel mai probabil, de febră tifoidă) și este adus la Ierusalim, unde moare pe 18 iulie, același an.[33] Acesta este înmormântat 5 zile mai târziu, pe 23 iulie, la fel ca predecesorii săi, în Biserica Sfântului Mormânt, el fiind înfățișat în continuare, datorită faptului că a fost primul conducător latin al Ierusalimului, drept un lider al Primei Cruciade, precum și un cavaler pios și curajos, în ciuda faptului că el a fost doar unul dintre mulții conducători ai Primei Cruciade și a numeroaselor crime comise împotriva musulmanilor, în numele credinței creștine.

Bibliografie

I.Surse secundare (cărți și articole)

1.     Montefiore, Simon Sebag, Lumea.O istorie de familie, Editura Trei, Colecția Istorie, București, 2024

2.     Montefiore, Simon Sebag, Ierusalim.Biografia unui oraș, Editura Trei, Colecția Istorie, București, 2014

II.Surse web

1.     https://en.wikipedia.org/wiki/Godfrey_of_Bouillon

2.     https://www.merriam-webster.com/dictionary/margrave

[1] https://en.wikipedia.org/wiki/Godfrey_of_Bouillon

[2] Ibidem

[3] Ibidem

[4] Ibidem

[5] ibidem

[6] Margrafină-Soția unui margraf, guvernatorul militar al unei provincii de graniță a Sfântului Imperiul Roman de Națiune Germană , însărcinat cu apărarea acesteia (https://www.merriam-webster.com/dictionary/margrave)

[7] Ibidem

[8] Ibidem

[9] Simon Sebag Montefiore, Lumea.O istorie de familie, Editura Trei, Colecția Istorie, București, 2024, Actul 7, Cap.2 (, , Selgiucizi, Comneni și Familia Hauteville”), Subcap., , Cruciații:Uriașii și fiica împăratului”, pp.329-332

[10] Ibidem

[11] Pentru vorbele Papei Urban vezi Simon Sebag Montefiore, Lumea.O istorie de familie, Editura Trei, Colecția Istorie, București, 2024, Actul 7, Cap.18 (, , Selgiucizi, Comneni și Familia Hauteville”), Subcap., , Cruciații:Uriașii și fiica împăratului”, p.329

[12] Pentru vorbele lui Bohemond de Hauteville vezi Lumea.O istorie de familie, Editura Trei, Colecția Istorie, București, 2024, Actul 7, Cap.18 (, , Selgiucizi, Comneni și Familia Hauteville”), Subcap., , Cruciații:Uriașii și fiica împăratului”, p.329

[13] Ibidem

[14] Ibidem

[15] Pentru citatul despre Tancred vezi Lumea.O istorie de familie, Editura Trei, Colecția Istorie, București, 2024, Actul 7, Cap.18 (, , Selgiucizi, Comneni și Familia Hauteville”), Subcap., , Cruciații:Uriașii și fiica împăratului”, p.330

[16] Pentru vorbele lui Godefroy de Bouillon vezi Lumea.O istorie de familie, Editura Trei, Colecția Istorie, București, 2024, Actul 7, Cap.2 (, , Selgiucizi, Comneni și Familia Hauteville”), Subcap., , Cruciații:Uriașii și fiica împăratului”, p.330

[17] Ibidem

[18] Ibidem (apud Ana Comnena, Alexiada, vol.II, partea a-X-a, cap.5, p.84)

[19] Ibidem (apud Ana Comnena, Alexiada, vol.II, partea a-X-a, cap.5, p.88)

[20] Ibidem

[21] Ibidem

[22] Ibidem

[23] Ibidem

[24] Simon Sebag Montefiore, Ierusalim.Biografia unui oraș, Editura Trei, Colecția Istorie, București, 2014, Partea a-5-a, Cap.21 (, , Masacrul 1099”), pp.217-220

[25] Pentru replica lui Raymond vezi Simon Sebag Montefiore, Ierusalim.Biografia unui oraș, Editura Trei, Colecția Istorie, București, 2014, Partea a-5-a, Cap.21 (, , Masacrul 1099”), Subcap., , Tancred:carnaj pe Muntele Templului” p.217

[26] Ibidem

[27] Ibidem

[28] Ibidem, Subcap., , Godefroy:Apărătorul Sfântului Mormânt”, pp.219-220

[29] Ibidem

[30] Ibidem

[31] Ibidem

[32] Ibidem

[33] Ibidem