Giordano Bruno

Giordano Bruno a fost un teolog şi filosofumanist italian din epoca Renaşterii. Deşi călugăr pentru o vreme, unele dintre ideile sale au fost considerate eretice. A sfârşit condamnat de Inchiziţie şi ars pe rug, dar astăzi este considerat un simbol al libertăţii de gândire.

Giordano Bruno (1548, Nola, lângă Neapole –17.02.1600, Roma)  a fost un filozof, astronom, matematician şi ocultist italian, ale cărui teorii anticipează ştiinţa modernă.Cele mai importante dintre ele sunt teoria universului infinitşi teoria multiplicităţii lumilor, prin care el respingea astronomia tradiţională geocentrică şi, intuitiv, depăşea şi teoria heliocentrică a lui Copernic, potrivit căreia universul era finit.

Dar Giordano Bruno este celebru şi pentru sfârșitul său tragic, ars pe rug, din cauza încăpăţânării cu care şi‑a susţinut ideile neortodoxe, într‑o vreme în care atât Biserica Romano‑Catolică, cât şi Bisericile Reformate afirmau cu şi mai multă forţă principiile rigide aristotelice şi scolastice, în bătălia pe care o duceau pentru evanghelizarea Europei.

TINEREŢEA

Bruno a fost fiul unui mercenar. A primit numele Filippo la botez, iar mai târziu a fost supranumit Il Nolano(în italiană, cel din Nola), după oraşul său natal. În 1562 a plecat la Napoli, pentru a studia ştiinţele umaniste, logica şi dialectica (argumentaţia).

A fost impresionat de lecturile din G.V. de Colle, cunoscut pentru aplecarea sa către averroism(gândirea multor filozofi creştini apuseni, care se inspirau din filozofia lui Aristotel, aşa cum fusese ea popularizată de către filozoful musulman Averroes) şi pentru interpretările proprii date instrumentelor de memorare şi artelor memoriei (opere mnemotehnice). În 1565 a intrat în ordinul călugărilor dominicani, la mănăstirea San Domenico Maggiore din Napoli, luându‑şi numele Giordano.

Din cauza atitudinilor sale neortodoxe, destul de curând a început să fie bănuit de erezie. Totuşi, în 1572 a fost hirotonisit preot, fiind trimis în acelaşi an înapoi la mănăstirea din Napoli ca să‑şi continue studiile de teologie. În iulie 1575 şi‑a terminat studiile, dar a devenit din ce în ce mai iritat de subtilităţile teologice.

A citit astfel două comentarii interzise ale lui Erasmus şi a vorbit liber despre erezia ariană, care nega  divinitatea lui Iisus. În consecinţă, a fost acuzat de erezie, împotriva lui pregătindu‑se un proces condus de mai‑marele regional al ordinului, aşa că a fugit la Roma în februarie 1576. Acolo a fost acuzat pe nedrept de crimă. A început astfel un al doilea proces de excomunicare, iar în aprilie 1576 a fugit iar.

A abandonat ordinul dominican şi, după ce a pribegit un timp prin nordul Italiei, în 1578 s‑a dus la Geneva, câştigându‑şi traiul din corectura de carte. S‑a convertit apoi la calvinism, însă, după ce a publicat un pamflet la adresa unui profesor calvinist, a descoperit că Biserica Reformată era cel puţin la fel de intolerantă ca şi cea catolică. A fost arestat, excomunicat, apoi reabilitat după ce a retractat şi, în sfârşit, i s‑a permis să părăsească oraşul. S‑a stabilit în Franţa, mai întâi la Toulouse – unde a încercat în van să primească o absolvire din partea Bisericii Romano‑Catolice, fiind însă numit profesor de filozofie – iar apoi la Paris, în 1581. Acolo, Bruno a găsit un loc minunat unde să lucreze şi să predea.

În ciuda neînțelegerilor dintre catolici şi hughenoţi (protestanţii francezi), curtea lui Henric al III-lea era dominată pe atunci de facţiunea moderată a catolicilorsimpatizanţi ai regelui protestant al Navarrei, Henric de Bourbon, care a devenit moştenitorul oficial al tronului, în 1584. Atitudinea religioasă a lui Bruno se potrivea cu cea a acestui grup, iar el s‑a bucurat de protecţia regelui Franţei, care i‑a oferit postul temporar de lector regal.

În 1582, savantul a publicat trei lucrări de mnemotehnică, în care explora noi mijloace de a obţine o cunoaştere intimă a realităţii. A publicat şi o comedie în italiană, Lumânărarul(Il Candelaio), care, prin intermediul prezentării foarte vii a societăţii napolitane contemporane, constituia un protest împotriva corupţiei morale şi sociale din timpul său.

În primăvara lui 1583, Bruno s‑a mutat la Londra, ducând cu sine o scrisoare de recomandare de la Henric al III-lea pentru ambasadorul francez, Michel de Castelnau. S‑a simţit atras de Oxford, unde, în timpul verii, a ţinut o serie de prelegeri în care expunea teoriile coperniciene. Însă, din cauza primirii ostile pe care i‑au făcut‑o savanţii de la Oxford, a trebuit să se întoarcă la Londra, ca oaspete al ambasadorului Franţei. A frecventat curtea Elisabetei I, devenind apropiatul unor politicieni importanţi, precum Sir Philip Sidneysau Robert Dudley, conte de Leicester.

OPERA

În februarie 1584 a fost invitat de Fulke Greville, unul dintre apropiaţii lui Sidney, să discute teoria despre mişcarea Pământului cu câţiva doctori de la Oxford, însă discuţia a degenerat în ceartă. După câteva zile a început să scrie dialogurile italiene, prima expunere sistematică a filozofiei sale.

Bruno a scris şase dialoguri, trei cosmologice – referitoare la teoria despre univers – şi trei morale. În Cina din Miercurea Cenuşii(Cena de la Ceneri 1584), nu numai că a reafirmat realitatea teoriei heliocentrice, dar a şi sugerat că Universul este infinit, compus din nenumărate lumi asemănătoare cu cele din sistemul solar. În acelaşi dialog, a anticipat teoriile compatriotului său italian, astronomul Galileo Galilei, susţinând că ar trebui să urmăm învăţăturile morale ale Bibliei, dar nu pe cele astronomice. De asemenea, a criticat puternic moravurile societăţii engleze şi pedanteria doctorilor de la Oxford.

restul materialului pe SCIENTIA.RO