George Bacovia, scriitorul toamnei eterne: „Din jocul de-a poetul nu poţi ieşi niciodată teafăr“

Zilele şi versurile lui George Bacovia au fost la fel: sumbre. A fost toată viaţa un om posomorât, iar motive concrete pentru tristeţea sa perpetuă n-au fost de găsit, deşi aceasta l-a trimis de multe ori în spitalele de psihiatrie. Pur şi simplu aşa a fost să fie Bacovia – un om trist şi solitar. Totuşi, poetul susţinea că iubeşte oamenii, dar îi evită pentru a nu le umbri veselia lor spontană.

„La ceasurile 14.00, în după-amiaza senină şi caldă, care înspre seară se înnoură, un vânt rău începu să vânzolească grădina; cerul se acoperise cu zăbranic cenuşiu; un fior străbătu printre straturile cu flori; un suspin printre frunzele copacilor…“, aşa era descrisă de Agatha Bacovia o zi capricioasă din toamna anului 1881. Dar nu era o zi oarecare, era 17 septembrie, data la care s-a născut George Andone Vasiliu, bărbatul căruia avea să-şi dedice întreaga viaţă. În familie i se spunea Iorgu sau Iorguţ, dar în istoria literaturii a rămas cu numele de George Bacovia. De ce Bacovia? Însuşi poetul a răspuns într-un interviu din 1943: „Eu l-am luat din dicţionarul lui Hasdeu, cum cred că va fi făcut şi Arghezi în legătură cu râul Argeşului. Bacovia mai înseamnă şi altceva. Prescurtând pe «Bacchus» în «Baco» şi adăugând apoi cuvântul latin «via», «cale» adică, ajungi să vezi că Bacovia înfăţişează pur şi simplu «Calea lui Bacchus». Pe calea aceasta am mers eu, într-adevăr, de foarte multe ori. De vină e şi regiunea în care m-am născut, viile de la Bacău având renumele lor“.

Elevul Bacovia şi „Amurgul violet“

La fel ca versurile sale, copilăria i-a fost în tonuri de gri. Era al cincilea copil din cei nouă ai cuplului Dimitrie şi Zoiţa Vasiliu, el comerciant, ea – casnică. Era un copil plăpând şi bolnăvicios. La doar 7 ani a făcut malarie, aşa că începerea şcolii a fost amânată şi a rămas acasă, în grija bunicii Pachia. A intrat în clasele primare în 1890, la Bacău, unde a terminat, de altfel, şi liceul. Bacovia nu s-a remarcat la învăţătură. Era un elev care oscila între note maxime şi corigenţe. Din cauza varicelei, în clasa a patra a rămas şi repetent. În schimb, contrar aspectului lipsit de vlagă, îi plăcea sportul – gimnastica, înotul, patinajul. Începutul gimnaziului este marcat de un eveniment care mai târziu avea să fie evocat în poezia „Amurg violet“. Melancolic, curios sau poate doar năzdrăvan, într-o zi, micul Bacovia s-a urcat în turnul bisericii Precista din Bacău. A stat acolo mult timp admirând cerul la asfinţit şi, din neatenţia paraclisierului, a rămăs încuiat întreaga noapte în biserică. Familia l-a căutat până s-a crăpat de ziuă. În zadar. S-a întors acasă abia a doua zi, când biserica a fost redeschisă. Şi aşa, luând vers cu vers, cititorul descoperă peisajul tomnatic al oraşului privit de sus şi „apostolii în odăjdii violete“ din biserică.

„Prea multă asprime şi prea puţină înţelegere“

A urmat apoi liceul, o perioadă care avea să-l marcheze pe viaţă. De parcă nu erau de ajuns toate problemele adolescenţei, Bacovia a făcut zona zoster, boală care s-a manifestat în zona feţei. Se pare că a fost una din cauzele principale ale depresiei severe care avea să-l tortureze întreaga viaţă şi să-l ţină departe de compania oamenilor. În afara problemelor personale, liceul a fost un cadru neplăcut, nu doar pentru poet, ci pentru orice elev. La începutul secolului XX, sistemul de învăţământ era încă primitiv – regulamentele impuse presupuneau pedepse fizice aplicate elevilor sau detenţia la clasă. Victimă frecventă a acestor măsuri, Bacovia şi-a exprimat toată durerea acumulată în „cimitirul tinereţii“ într-un poem simplu şi de mare impact, scris la absolvire: „Liceu“. Poezia a fost şi un răspuns la un chestionar care circula în şcoli, realizat de către Spiru Haret, în vederea unei reforme a învăţământului. Poezia a ajuns, pare-se, şi la urechile fostului ministru al Educaţiei, care a apreciat-o: „Iată un document autentic!“. Mai târziu, poetul avea să-şi aducă aminte într-un interviu: „Anii de liceu nu mi-au părut prea fericiţi. Era prea multă asprime în şcoală şi prea puţină înţelegere“.

Un poet fără niciun crez poetic

Viaţa lui Bacovia a fost ca un carusel nesigur, gata oricând să deraieze şi să provoace o tragedie. Entuziasmul care îi dispărea prea repede şi nesiguranţa în propria persoană i-au afectat viaţa încă din fragedă tinereţe. Împins de dorinţa de a deveni ofiţer, la 17 ani, Bacovia a renunţat la liceu şi s-a înscris la Şcoala Militară de la Iaşi. N-a durat mult. Nesuportând regimul strict, de cazarmă, după numai două săptămâni a dezertat din internat, îmbrăcat în uniforma pe care şi-o cumpărase singur. S-a întoars la liceu, pe care l-a terminat abia la 22 de ani, fără a-şi da Bacalaureatul. A obţinut însă un certificat de absolvire a studiilor liceale, cu media anuală de 6,43, şi a decis să-şi încerce norocul la una dintre cele mai grele şi solicitante facultăţi, cea de Drept. Prima dată a încercat la cea din Bucureşti, de unde a fost exmatriculat după şase ani din cauza nefrecventării cursurilor şi a examenelor nepromovate. Nu s-a lăsat, însă, descurajat. S-a înscris la Facultatea de Drept din Iaşi pe care a terminat-o cu greu şi fără a-şi da examenul de licenţă.

Despre anii studenţiei, el spunea: „Îmi amintesc de ceata prietenilor mei, cu care ne adunam de multe ori într-o bojdeucă din mahalalele Iaşilor pentru a citi versuri, a fuma ţigări şi a clădi castele, care nu s-au ridicat niciodată, nici măcar în Spania. Mulţi dintre cei care au fost odată au dispărut. Ceilalţi s-au făcut oameni cumsecade. Au ajuns avocaţi vestiţi sau profesori respectaţi“. Anii în care a studiat Dreptul i-au furat mare parte a tinereţii – avea deja 30 de ani când ieşea de pe băncile facultăţii – şi, totuşi, este o perioadă pe care Bacovia o leagă de identitatea lui de poet. „Furat de încurajarea prietenilor, printre cursurile de drept roman şi civil, m-am trezit poet de-a binelea. Literatura de care m-am atins din când în când şi-a picurat virusul caracteristic în toate fibrele sufletului, luptând cu succes asupra studiilor mele juridice. Am publicat diferite încercări, mai ales în reviste provinciale. Debutul meu propriu-zis a fost din clasa a III-a gimnazială, când mi s-a publicat prima poezie în «Literatorul» lui Alexandru Macedonski. Nu am niciun crez poetic. Scriu precum vorbesc cu cineva, pentru că-mi place această îndeletnicire. Trăind izolat, neputând comunica prea mult cu oamenii, stau de vorbă adesea cu mine însumi, fac muzică şi când găsesc ceva interesant, iau note pentru a mi le reciti mai târziu. Nu-i vina mea dacă aceste simple notiţe sunt în formă de versuri şi câteodată par vaiete. Nu sunt decât pentru mine.“

Simbolismul s-a născut pe un pat de spital

Bacovia era retras, posomorât şi taciturn; monoton, am putea spune. Boala căpătată în adolescenţă i-a afectat şi psihicul: la 33 de ani, a fost internat la Sanatoriul de boli nervoase din Bucureşti; apoi, la 47 de ani, la Clinica de neuropsihiatrie Colentina şi, 12 ani mai târziu, la Clinica de neuro-psihiatrie a Spitalului Central din Bucureşti. În aceste perioade a scris, dar arareori a şi publicat. Din cauza boemiei şi a bolii a schimbat numeroase locuri de muncă. Nu se poate spune despre el că avea un scop, căci nici poezia n-o considera o menire, ci mai degrabă „o recreaţie după muncă“. „Ce-i aia artist, scriitor? Din jocul de-a poetul nu poţi ieşi niciodată teafăr. Mulţimea îşi trăieşte viaţa în felul ei, şi face bine. Cine trece dincolo şi arde aripile, îşi scurge tot sângele. Ce-i aceea poet?“ A avut slujbe mici, care nu-l solicitau: profesor de desen, copist la diverse ministere, ajutor de contabil, referent la Direcţia Educaţiei Poporului, bibliotecar la Ministerul Minelor şi Petrolului şi consilier la Departamentul Artelor. Nu-l deranja că era nestatornic profesional, căci Bacovia n-a urmărit nici banii, nici faima: „Nu m-am născut bogat, şi poate nu voi fi niciodată. Dacă aş avea bani mulţi, aş chema poeţii lumii în jurul meu şi am schimba astfel rostul vieţii. Pe când aşa, mă mulţumesc cu tăcerea“.

Citește continuarea pe adevărul.ro