Gentile Bellini, povestea primului artist european care a realizat portretul unui sultan otoman

Gentile Bellini este un nume care pare să nu mai spună mare lucru astăzi în Istoria Artei Universale, însă rolul pe care el l-a jucat în evoluția acesteia a fost unul major...Acesta a fost un artist venețian, specializat în realizarea de picturi narative, reprezentant al Școlii de la Veneția, devenind în 1479...primul artist care i-a realizat portretul unui sultan otoman, mai exact Sultanului Mahomed al-II-lea, Cuceritorul Constantinopolului, iar în cele ce urmează, vom vedea... circumstanțele în care a ajuns Bellini la Curtea lui Mahomed al-II-lea și i-a realizat portretul acestuia. El s-a născut în 1429 și a murit în 1507.

I.Copilăria și tinerețea lui Gentile Bellini

 Gentile Bellini se naște în 1429, la Veneția (capitala Republicii Venețiene), într-o familie de pictori, chiar cea mai importantă familie de artiști din Veneția de la acea vreme. Tatăl său, Jacopo Bellini era un pionier al picturii în ulei, iar fratele său, Giovanni Bellini era, la rândul lui, pictor, cumnat urmând să-i fie un alt mare artist renascentist, Andrea Mantegna.[1] El a primit numele Gentile la botez după maestrul de la care deprinsese tatăl său tainele picturii, Gentile da Fabriano.[2] Acesta a învațat tainele picturii de la tatăl său, Jacopo, în atelierul acestuia. Cu toate că Gentile Bellini este perceput astăzi, din punct de vedere al valorii artistice, în umbra mult mai faimoșilor membri ai familiei sale, la vremea lui, el era considerat unul dintre cei mai mari pictori în viață din Veneția și nu ducea lipsă de comenzi de la marii nobili din oraș, talentul său ca portretist dezvăluindu-se de la o vârstă fragedă.

II.Începutul carierei artistice a lui Gentile Bellini

 Cea mai veche lucrare semnată a lui Giovanni Bellini este , , Preafericitul Lorenzo Giustinian”, realizată de acesta în 1445, ea fiind, totodată, și printre cele mai vechi picturi în ulei care au supraviețuit în Veneția (aflându-se acum la Muzeul Academiei din Veneția).[3] În anii 1450, Gentile Bellini lucrează pe comandă pentru Scuola Grande di San Marco și pictează împreună cu fratele său, Giovanni Bellini. Mai mult decât atât, din 1454, el devine portretistul oficial al dogilor Republicii Venețiene (fiind cel care-i va realiza, spre exemplu, portretul Dogelui Giovanni Mocenigo).[4]

 Portretul Dogelului Giovanni Mocenigo, realizat de Gentile Bellini în 1478 (Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Gentile_Bellini)

 O mare parte a lucrărilor lui Bellini care i-au supravietuit constau din picturi foarte mari pentru clădiri publice, inclusiv cele pentru Scuola Grande di San Giovanni Evangelista. Alături de Lazzaro Bastiani, Vittore Carpaccio, Giovanni Mansueti și Benedetto Rusconi, Gentile Bellini a fost unul dintre artiștii angajați să picteze ciclul narativ de 10 picturi cunoscut ca „Miracolele relicvei Sfintei Cruci”.[5] Comanda intenționa să celebreze o relicvă a Sfintei Cruci, pe care confreria o primise în 1369. Contribuțiile lui la acest proiect au fost reprezentate de lucrări precum „Procesiunea Sfintei Cruci” din Piața San Marco (realizată de acesta în 1496) sau „Miracolul Sfintei Cruci de la Podul San Lorenzo” (realizată de acesta în 1500) și care înfățișează autoportretul lui și al fratelui său, Giovanni.[6]

III.Un pictor oprește un război. Bellini ajunge la Constantinopol

 La momentul în care Gentile Bellini ajunsese un artist faimos, Veneția era un punct strategic în care culturile și comerțul se întâlneau în vecinătatea Mediteranei de Est și ofereau porți de acces către Asia și Africa. După cum s-a menționat, Bellini era cel mai prestigios pictor din Veneția. Ca atare acesta este ales de Guvernul Republicii Venețiene să lucreze pentru Sultanul Mahomed al-II-lea (1451-1481), la Constantinopol. Prin urmare, în septembrie 1479, Gentile este trimis de către Senatul Venețian către noua capitală a Imperiului Otoman, Constantinopol (cucerită de otomani în anul 1453), ca parte a acordului de pace în curs dintre venețieni și turci (în urma unui război care durase 16 ani, Războiul Otomano-Venețian dintre 1463-1479).[7] Rolul acestuia nu era doar cel al unui pictor vizitator, ci al unui ambasador cultural pentru Republica Venețiană.

 În capitala otomană, Bellini descoperă cultura islamică pe care acesta o știa, până atunci, doar din obiectele de lux comercializate la Veneția-covoare, cărți și catifea.[8] El desenează oameni pe străzi și pictează scribi lucrând. Curtea lui Mahomed era populată de erudiți care traduceau textele filosofilor și istoricilor antici din Grecia și Persia. Aceștia îl informaseră pe Bellini că Mehmed scrie poezie și vorbește mai multe limbi.[9] Însă, când l-a vizitat, pictorul a fost de părere că acesta era un personaj destul de tăcut, și se mai zvonea și că era bolnav. Aici, la Curtea Otomană, Gentile Bellini a realizat cea mai faimoasa lucrare a sa:Portretul lui Mehmed al-II-lea.

 Pentru a obține o imagine cât mai fidelă a figurii sultanului, Bellini a realizat, mai întâi, o serie de schițe ale acestuia, iar apoi, a terminat un portret în ulei, ce-l înfățisa pe Mehmed al-II-lea în spatele unei arcade ornamentate și al unui parapet acoperit cu o țesătură bătută cu nestemate. Cât timp a pozat pentru portret, sultanul a purtat un caftan roșu înfășurat strâns pe piept și o haină groasă de blană, fără mâneci.[10] Pe cap avea turbanul purtat de toți bărbații otomani, o pălărie mare, roșie, din pâslă cu o pânză albă și lungă înfășurată în jurul ei. Bellini era conștient că acest tablou face parte din negocierile de pace și prin urmare, nu a pus accentul pe ridurile care crestează chipul de 50 de ani al sultanului. Totuși, acesta fusese angajat să surprindă înfățișarea sultanului, așa că nu a putut evita malocluzia dentară sau curba distinctivă a nasului și a bărbiei sale, deși sunt înfrumusețate.

Portretul lui Mehmed al-II-lea

 (Sursa: https://smarthistory.org/gentile-bellini-portrait-of-sultan-mehmed-ii/

 După finalizarea lucrării, Mehmed al-II-lea a fost, cu siguranță mulțumit de portretul său, întrucât l-a numit pe Bellini cavaler și i-a dăruit un lanț de aur impresionant.[11] Sultanul, care a invitat artiști italieni la curtea sa încă din anii 1450, era un admirator al portretelor realiste din Peninsula Italică și mai ales, al modului în care acestea păreau că-l țin pe subiectul lor în viață, chiar și după moarte. Mai mult decât atât, comandând un portret realizat de un artist italian, el și-a afirmat, de asemenea, conexiunile internaționale și poziția sa de conducător mondial.[12]

În tablou, sultanul și-a păstrat portul otoman, dar este pictat ca un om al Renașterii. Acest lucru era aproape de adevăr, căci sultanul aprecia Umanismul și era constant înconjurat de savanți greci, musulmani și italieni, care cunoșteau bine textele din Antichitatea Clasică. În anii 1450, acesta a cucerit Grecia și a petrecut timp la Atena, unde a fost fascinat de Partenon, pe care l-a transformat în moschee.[13] Dacă Mehmed nu ar fi murit la doar un an după ce portretul lui Bellini a fost terminat (în 1481), probabil că ar fi încercat să cucerească Peninsula Italică pentru a reuni teritoriile formidabilului Imperiu Roman.

 La fel ca împărații romani dinaintea lui, portretul lui Mehmed al-II-lea a fost reprodus pe medalii de bronz și răspândit la scară largă. Câteva dintre aceste medalii au fost făcute în Peninsula Italică și trimise sultanului ca daruri diplomatice. Lorenzo de Medici a trimis una ca mulțumire pentru că Mehmed l-a predat pe unul dintre conspiratorii din Familia Pazzi, care încercase să-l omoare. Tot în timpul perioadei petrecute la Constantinopol, Bellini a avut șansa să lucreze și cu pictorul turc Sinan Beg și a realizat și alte lucrări importante, precum , , Scrib așezat”, realizată în 1480.

III.Sfârșitul vieții și moartea lui Gentile Bellini

 În 1481, Gentile Bellini se întoarce acasă, fiind probabil frapat de asemănările dintre Constantinopol și Veneția, fiindcă ambele orașe erau centre comerciale uriașe, aglomerate de oameni din culturi diferite, care vorbeau numeroase limbi[14]. Cardinalul grec Bessarion lăuda Veneția, numind-o , , un alt Bizanț”, la egalitate cu Constantinopolul. Diplomatul francez Philippe de Commynes descria Veneția acelei perioade drept , , cel mai triumfător oraș pe care l-am văzut vreodată și unul care onorează ambasadorii și străinii”.[15] Negustorii flamanzi, dornici să cumpere articole de lux expediate de la Constantinopol și Drumul Mătăsii, se împrieteneau cu ambasadorii orientali. Musulmani, evrei și creștini se întâlneau în piața centrală, unde clădirile erau o fuziune a arhitecturii gotice europene și islamice, unde cupole și mozaicuri bizantine acopereau biserica catolică San Marco. În Veneția trăiau numeroși germani și dalmați care și-au format propriile fraternități, numite scuole. Fiecare grup (sau scuola) avea propriul sediu și zona comercială din oraș.

 De aceste scuole se leagă, , mai ales, activitatea artistică a lui Gentile Bellini din ultima parte a vieții sale, întrucât printre cele mai cunoscute lucrări ale pictorului diin această perioadă sunt scenele ce ilustrează viața din Veneția pictate pentru Scuola San Giovanni di Evangelista, una dintre multele confrerii religioase din oraș. Aceste lucrări, precum , , Procesiune în Piazza San Marco”, realizată de Bellini în 1496 (ce înfățișează membrii scuolei de care am vorbit mai sus adunându-se în jurul pieței din fața Bazilicii San Marco și a Palatului Dogilor[16]) sau , , Miracolul Sfintei Cruci de la Podul San Lorenzo”, realizată tot de el (în 1500), prezintă episoade legate de o relicvă a Sfintei Cruci, pe care scuola o deținea.[17] Acestea erau pânze uriașe, pictate cu o atenție minuțioasă la cele mai mici detalii și înțesate cu personaje mici, chiar rigide putem spune, incluzând multe portrete. O lucrare similară, dar mai puțin cunoscută este , , Sfântul Marcu predicând în Alexandria” (1493-1507), care a fost terminată de abia după moartea lui Gentile Bellini, de către fratele său, Giovanni.[18]

 În cele din urmă, Gentile Bellini moare la 23 februarie 1507. În ciuda faptului că încă din timpul vieții, lucrările fratelui său, Giovanni fuseseră mai apreciate decât ale sale, Gentile Bellini rămâne unul dintre cei mai importanți artiști de la sfârșitul Evului Mediu, acesta făcând, prin lucrările sale, trecerea de la arta medivală (predominant bazată pe subiecte religioase) la cea renascentistă (prin cea mai mai faimoasă lucrare a sa, , , Portretul Sultanului Mehmed al-II-lea). În același timp, tot el este cel care reînvie Arta Portretistică (apărută în Antichitate, în cadrul civilizației greco-romane, dar complet abandonată până la sfârșitul Evului Mediu), revenind, în ultimii ani, în atenția criticilor de artă, ca primul pictor care a făcut legătura între Arta Vestului și cea a Estului.

Bibliografie

I.Surse secundare (cărți și articole)

1.     Mullins, Charlotte, Mică istorie a Artei, Editura Litera, București, 2023

 II.Surse web

1.     https://en.wikipedia.org/wiki/Gentile_Bellini

https://www.britannica.com/biography/Gentile-Bellini

[1] https://en.wikipedia.org/wiki/Gentile_Bellini

[2] Ibidem

[3] Ibidem

[4] Ibidem

[5] Ibidem

[6] Ibidem

[7] Ibidem

[8] Charlotte Mullins, Mică istorie a Artei, Editura Litera, București, 2023, Cap.13 (, , Estul întâlnește Vestul”), pp.92-93

[9] Ibidem

[10] Ibidem

[11] Ibidem

[12] Ibidem

[13] Ibidem

[14] Ibidem

[15] Ibidem

[16] Ibidem

[17] https://www.britannica.com/biography/Gentile-Bellini

[18] Ibidem

Poza deschidere: Autoportret realizat de Gentile Bellini lui însuși în 1496, păstrat astăzi în Kupferstichkabinett din Berlin (Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Gentile_Bellini)