Generalul Ioan Emanoil Florescu, fondatorul și orânduitorul Armatei Române
Copiii agăi Iordache Florescu, Dumitru, Costache și Luxița, au îmbrățișat cu entuziasm idealurile Revoluției de la 1848, care a fost plănuită chiar în locuința lor din București. Luxița a devenit iubita și confidenta lui Nicolae Bălcescu, în timp ce cei doi frați ai ei au participat activ la revoluție. Toți trei aveau să sufere în exil după ce revoluția a fost reprimată, iar Costache avea să îndure mulți ani de prizonierat greu în Rusia. Însă nu toți membrii familiei au împărtășit zelul revoluționar. Unul dintre ei a fost pus într-o situație dificilă, chiar dacă împărtășea aspirațiile naționale ale revoluționarilor, ca militar trebuia să-și respecte jurământul de supunere depus față de domnitorul Gheorghe Bibescu, aflat în funcție, a cărui ginere și era.
Ioan Emanoil Florescu era văr cu Dumitru, Costache și Luxița, tatăl lui, Manolache, fiind fratele lui Iordache. Iordache și Manolache, fiii Marelui Vornic Ioniță Florescu (1742-1801), se refugiaseră în Transilvania după eșecul revoluțiilor lui Tudor Vladimirescu și al Philiki Hetairia (Eteria) din 1821.
Ioan Emanoil s-a născut în 1819, cu puțin timp înaintea acestei perioade de exil, iar la întoarcerea familiei în Valahia, a studiat la cunoscuta Școală Sfântul Sava, care avea să cultive sentimentul național românesc la mulți tineri boieri. La Sf. Sava, Ioan Emanoil a excelat la matematică și științe, dar a dezvoltat și un interes profund pentru literatură. Și-a încercat și talentul de actor în mai multe piese românești și franțuzești și a tradus în română câteva opere literare din franceză, limbă pe care o vorbea la perfecție încă de la o vârstă fragedă.
Primii ani ai vieții lui Ioan Florescu au coincis cu progrese importante în renașterea armatei valahe. Deși țara avea propria sa armată – Oastea Mică și Oastea Mare – încă de la fondarea statului, în secolul al XIII-lea, aceasta ajunsese nimic mai mult decât paza personală a domnului, formată mai mult din mercenari greci, sârbi și albanezi, în perioada epocii fanariote. Abia după sfârșitul epocii fanariote, cu precădere în timpul Regulamentelor Organice din vremea lui Kiseleff, ideea înființării armatelor naționale în Valahia și Muntenia a fost transpusă în lege. Însă potrivit articolul 5 al Convenției de la Adrianopol din 1829, armata urma să fie limitată la un număr strict de soldați care să asigure funcționarea stației de carantină, să păzească siguranța granițelor, să păstreze ordinea în orașe și sate și să respecte legile și regulamentele. În alte cuvinte, ocupanții ruși nici nu concepeau posibilitatea ca Principatele să aibă o forță de luptă în sensul modern al cuvântului, ci mai degrabă priveau această armată drept o forță polițienească însărcinată cu apărarea țării împotriva banditismului și cu impunerea la graniță a condițiilor stricte de carantină, necesare prevenirii răspândirii holerei dinspre provinciile otomane vecine.
Armata națională, un deziderat al patrioților români din secolul XIX
Însă românii nu au abandonat niciodată ideea recreării unei armate terioriale adevărate. Cei doi mari revoluționari Tudor Vladimirescu și Nicolae Bălcescu au căutat inspirație în realizările lui Mihai Viteazul, și au devenit obsedați de necesitatea unei armate în sprijinirea țelurilor revoluționare. E adevărat, domnitorii din prima jumătate a secolului al XIX-lea numiți cu sprijin rusesc – precum Alexandru Ghica (1834-42), Gheorghe Bibescu (1842-48) și Barbu Știrbey (1849-53) în Valahia, Mihai Sturdza (1834-1849) și Grigore Ghica (1854-56) în Moldova – căutaseră și ei să militarizeze, în secret, armatele locale, în termeni de organizare, pregătire, număr de recruți și scopuri strategice. Asta a dus la formarea milițiilor naționale, formate din 4.700 de bărbați în Valahia și 1.554 în Moldova, cu ofițeri numiți de domnitor exclusiv dintre boieri. De asemenea, un Consiliu al Armatei funcționa deja pe lângă domn din 1849.
Aceste progrese aveau să fie cruciale pentru Ioan Emanoil Florescu. În 1833, pe când avea doar 14 ani, s-a înscris cu entuziasm în armata valahă ce fusese reînființată cu doi ani înainte, și a primit gradul ofițeresc de iuncher (din germ. Junker – n.r.). Doi ani mai târziu, bunica lui, Alexandrina, sora domnului Alexandru Ghica, se afla la o recepție la palatul domnesc atunci când și-a observat nepotul făcând de gardă la palat într-o noapte de iarnă. L-a invitat înăuntru, unde i-a făcut cunoștință cu fiica viitorului domn Gheorghe Bibescu, cu care avea să se căsătorească. La 16 ani, domnul Ghica l-a promovat și l-a trimis la studii la Paris, asta în pofida presiunilor Rusiei de a-i trimite pe ofițerii români să învețe arta militară la Petersburg sau măcar la Berlin, Franța fiind considerată periculos de liberală. Ioan Florescu a studiat la prestigioasa École Louis le Grand din Paris, apoi încă patru ani la academia militară Saint Cyr. Ulterior s-a înrolat în armata franceză, unde a fost promovat la rangul de locotenent în 1838, rang păstrat până la întoarcerea la București din 1842.
Până când a revenit în Valahia, principalele interese ale lui Ioan Florescu erau fost deja trasate:armata, literatura și educația. În 1834, el produsese alături de colegi o piesă de teatru progresistă scrisă de Florian, intitulată „Gemenii din Bergam”, iar în 1845 a devenit membru al Societății Literare Române. În 1842, bunica sa, Alexandrina Ghica, i-a dăruit o vilă aflată pe Podul Mogoșoaiei (astăzi Calea Victoriei), loc pe care îl va folosi drept centru al activităților sale culturale până în 1850.
Totodată, Florescu era foarte interesat de educația tinerilor ofițeri de armată și a început să traducă tratate militare franțuzești pentru a le pune la dispoziția colegilor săi. În 1847, la vârsta de 28 de ani, a fost numit membru al unei noi comisii însărcinate cu înființarea unei școli de ofițeri. Însă, deși avea opinii progresiste asupra educației și literaturii, fiind în același timp un naționalist hotărât, Florescu nu a îmbrățișat pozițiile radicale cu privire la modificarea ordinii sociale ale unora dintre revoluționarii din 1848, incluzând și pe membrii ceva mai liberali ai propriei familii. Dimpotrivă, filosofia sa fundamentală avea la bază prudența, reforma graduală și disciplina militară. Faptul că nu s-a bucurat de încrederea revoluționarilor pașoptiști este dovedit de o scrisoare trimisă de Dumitru Brătianu fratelui său Ion, în care îl avertizează pe acesta să nu se confeseze lui Florescu pentru că nu era „de-al nostru”.
Ioan Emanoil Florescu și evenimentele din 1848
1842 a fost și anul în care domnul Gheorghe Bibescu i-a luat locul lui Gheorghe Ghica pe tronul valah, după o alegere în care l-a învins atât pe tatăl lui Ioan, Manolache Florescu, cât și pe unchiul său, Iordache. Ioan Florescu a devenit consilierul militar al domnului, pe care l-a însoțit la Constantinopol pentru investirea sa oficială. Cu această ocazie, el a adus înapoi la București trei tunuri oferite de sultan armatei române, marcând prin aceasta începuturile forței de artilerie din România. Doi ani mai târziu, Ioan Florescu s-a căsătorit cu fiica domnitorului Bibescu, Ecaterina. În 1846 a devenit maior, iar din 1848, colonel și guvernator al penitenciarelor din Țara Românească.
Evenimentele revoluționare din 1848 l-au pus pe Florescu într-o situație extrem de dificilă. Simpatiza cu unele dintre ideile progresiste ale revoluționarilor, mai ales cu aspirațiile lor naționale, însă ca militar (și ginere al domnitorului), simțea că nu-și poate încălca jurământul depus în fața lui Bibescu. Prin urmare, nu numai că n-a luat parte la evenimentele revoluționare, dar l-a și rugat pe generalul rus Duhamel să conducă o comisie pentru pedepsirea acelor ofițeri care-și încălcaseră jurămintele. Din acest motiv, când guvernul revoluționar l-a detronat pe Gheorghe Bibescu, Ioan Florescu a fost demis din armată. Atunci, ca mulți alți membri ai familiei Florescu dinaintea sa, în momentele de criză, a trecut granița în Transilvania. Însă în loc să aștepte ca lucrurile să se schimbe în bine, a luat decizia controversată de a se alătura armatei ruse din Transilvania, păstrând rangul de colonel, și de a servi pe lângă generalul Luders, cel care a reprimat revoluția maghiară. Mai târziu, avea să-și justifice decizia argumentând că revoluția lui Kossuth trecuse cu vederea drepturile românilor din Ardeal.
Era fără niciun dubiu un fapt cât se poate de adevărat, însă în ochii radicalilor, Florescu a colaborat cu forțele reacționare din Europa. Când guvernul revoluționar din Valahia a fost înlăturat și rușii au impus regimul lui Barbu Știrbey, Florescu, care fusese decorat de ruși, a fost restabilit în toate funcțiile și a devenit ministru al Comunicațiilor. La izbucnirea războiului Crimeii în 1853, a urmat o o decizie încă și mai controversată, când a renunțat la poziția sa în armata valahă și s-a realăturat armatei țariste, servind din nou drept aide-de-champ pe lângă generalul Luders. Această experiență a fost foarte valoroasă în termenii participării sale la un conflict militar real între marile puteri, însă avea să-i fie și mai dificil să-și justifice alegerile – într-un moment în care mulți liberali au luat partea Franței și Marii Britanii în ceea ce considerau a fi un război împotriva unei Rusii reacționare, autocrate.
Reprezentare a unui bal la Curtea domnitorului Gheorghe Bibescu. Într-o astfel de împrejurare Ioan Florescu a cunoscut-o pe prima sa soție.
Poziția lui Florescu și dubla alegere a lui Cuza Vodă
Abia după înfrângerea Rusiei, în 1856, și Congresul de pace de la Paris, generalul Florescu și-a schimbat poziția și s-a retras din armata rusă. Schimbarea i-a permis să joace un rol crucial în viitoarea unire a Valahiei și Moldovei. În Moldova, deși facțiunile mai conservatoare s-au raliat în jurul candidaturii lui Sturdza, o grupare naționalistă condusă de Mihail Kogălniceanu, Costache Negri și Vasile Alecsandri a obținut alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, personaj relativ necunoscut provenit dintr-o mică familie boierească, care se făcuse remarcat în timpul revoluției pașoptiste. În Valahia, elementele conservatoare din Divanul ad-hoc erau împărțite între candidaturile rivale ale lui Știrbey și Bibescu, în timp ce naționaliștii erau în favoarea alegerii revoluționarului Golescu. Bineînțeles, Ioan Florescu a militat inițial pentru candidatura socrului său. Însă când vestea alegerii lui Cuza în Moldova a ajuns la București, Florescu s-a răzgândit și a reușit să convingă un număr suficient de conservatori să-l sprijine tot pe Cuza. Rezultatul a fost alegerea lui Alexandru Ioan Cuza atât pe tronul Moldovei, cât și pe tronul Valahiei. Europa a fost pusă în fața unui fait accompli:același domn ales în ambele principate, pavând astfel drumul către unirea de facto a celor două țări.
Așa cum arăta la acea vreme ziarul bucureștean „Steaua Dunării”, decizia lui Florescu de a-l susține pe Cuza în locul socrului său a fost crucială în alegerea domnitorului, fapt recunoscut și de radicalul Ion C. Brătianu. Acesta, deși nu era nici pe departe prieten cu Florescu, i-a recunoscut meritul îmbrățișându-l după alegeri. E greu să spunem ce l-a făcut pe Ioan Florescu să schimbe opinia. Singura explicație plauzibilă este că după înfrângerea Rusiei în războiul Crimeii, militarul mereu prudent a simțit totuși că dubla alegere a lui Cuza poate fi o oportunitate unică în realizarea unirii și, în cele din urmă, a independenței celor două principate. Iar faptul că a fost pregătit să voteze împotriva propriului său socru indică hotărârea convingerilor sale.
Florescu a fost ridicat în grad de general în 1860, și alegerea lui Cuza a adus cei mai productivi ani din viața sa. Între 1860 și 1866, și-a concentrat eforturile către unificarea armatelor din Valahia și Moldova, aflate încă în faza embrionară, într-o unică armată națională modernă, capabilă să apere granițele principatelor și să ia parte activ la conflicte armate pentru obținerea independenței. La început, Cuza a fost prudent și, pentru a nu stârni valuri, primul pas către unificarea armatei a fost numirea generalui valah Florescu ministru de Război în Moldova și a colonelului moldovean Gheorghe Adrian în aceeași funcție în Valahia. Însă, la scurt timp, tensiunile cauzate de refuzul Austriei și Turciei de a recunoaște dubla alegere a lui Cuza l-au făcut pe acesta să abandoneze aceste precauții. Prin urmare, l-a numit pe Florescu șef al Statului Major și unic ministru de Război. Astfel, armata a fost prima instituție guvernamentală care a fost unificată înaintea unificării instituționale din 1862.
Formarea și organizarea Armatei Române
Cuza i-a recunoscut lui Florescu superioritatea cunoștințelor și a experienței militare și i-a dat mână liberă în crearea armatei române moderne, sarcină pe care generalul a dus-o la bun sfârșt cu dinamism, devotament și atenție la detalii. Așa cum generalul Rossetti explica mai târziu, într-un discurs din 1836:„Nu este capitol din alcătuirea noastră militară care să nu poarte la începutul ei pecetea lui Florescu. Unirea oștirilor, crearea Statului-Major general, contopirea școalelor militare din Iași și București într-una singură, împărțirea de noi steaguri purtând armele țării unite, organizarea marelor comandamente, organizarea Ministerului de Război, înființarea consiliului permanent al instrucției oastei, a intendenții și a corpului ofițerilor de administrație, înființarea de noi corpuri de trupă, a companiei de disciplină, a regimentului de artilerie, a trupelor de tren, a celor de geniu, organizarea temeinică a serviciului sanitar, înființarea pirotecniei, arsenalului și pulberăriei cu serviciile și personalul respectiv, acea a școalelor de cavalerie, de copii de trupă, de scrimă, gimnastică și dare la semn, unificarea marinei și a justițiilor militare, reorganizarea unităților administrative și de pompieri, a dorobanților și a grănicerilor.”
Pentru a-și îndeplini misiunea, Florescu a trebuit să se lupte cu indolența colegilor săi și, uneori, părea să fie singur în fața sarcinii herculeene pe care o primise. Secretarul lui Cuza, Baligot de Beyne, observa într-o scrisoare dedicată lui Iancu Alecsandri, trimisul diplomatic la Paris, că „Florescu este singurul militar autentic”.
Reformele lui Florescu din timpul lui Alexandru Ioan Cuza au urmat trei mari direcții:crearea unei singure armate prin unificarea procedurilor, a regulamentelor și a uniformelor până la cele mai mici detalii;creșterea numerică a armatei prin crearea unor noi regimente;și înzestrarea armatei cu echipamentul corespunzător. Unificarea a început prin vizite reciproce ale armatei valahe la Iași și-ale armatei moldovene la București, vizite cu valoare simbolică. Pe urmă, un comandament unic a fost înființat la București, cu un Stat Major format din ofițeri superiori din ambele principate, iar administrarea armatei a fost omogenizată progresiv în anii 1859-1861, după numirea unui comitet mixt, moldo-valah, în anul unirii. În 1860 s-a făcut un efort semnificativ pentru creșterea armatei:numărul regimentelor de infanterie a fost mărit de la două la șapte și au mai fost create încă două unități de cavalerie și un batalion de vânători de munte. Pentru a spori și mai mult rândurile armatei, serviciul militar a devenit obligatoriu pentru toți cetățenii – patru ani în activitate și doi ani în rezervă. După aceea, atenția s-a concentrat asupra echipării corespunzătoare a soldaților.
Într-o scrisoare adresată Împăratului Napoleon al III-lea, domnul Cuza explica:„La venirea mea pe tron... armata poseda doar patru-cinci mii de puști rusești datând din vremea Împărătesei Ecaterina, și circa 10 tunuri rusești și austrieci, inutile. Nu puteam trage un singur foc fără permisiunea lor”. În curând, armele au început să sosească. În 1859, 25.000 de puști au sosit din Franța, alături de un număr suficient de tunuri pentru două baterii de artilerie, precum și săbii pentru cavalerie. În cele din urmă, Florescu a constituit un arsenal pentru depozitarea noilor provizii și au fost înființate trei fabrici de muniție, punând astfel bazele unei industrii armate de apărare autohtone. Florescu a reușit să achiziționeze și alte arme, importate nu doar din Franța, ci și din Germania, generalul recunoscând superioritatea pieselor de artilerie Krupp. În total, a obținut 13.093 de puști Chassepot pentru infanterie, 30.000 pentru cavalerie și 6.298 pentru trupele montane, 700 de pistoale, 4.314 săbii pentru cavalerie, 1.998 paloșe pentru infanterie și 46 de tunuri din bronz.
Sfârșitul domniei lui Cuza
Însă, încă de la început, domnia lui Cuza a fost instabilă, acesta fiind prins între forțele conservatoare ce-l suspectau din cauza deschiderii sale față de reforma agrară și liberalii pentru care ambițiile lui reformatoare erau prea limitate, iar angajamentul lui față de o guvernare constituțională, discutabil. În orice caz, mulți îl considerau doar o soluție provizorie până la găsirea unui prinț străin potrivit care să rdice statutul internațional al principatelor și să asigure independența lor completă. Pe tot parcursul acestor presiuni, Florescu a rămas loial lui Cuza. În 1860, când aveau loc înfruntări violente în fața Adunării din cauza radicalilor care militau pentru reforma agrară, armata aflată sub conducerea sa a intervenit luând partea guvernului. S-au înregistrat atunci câteva victime și câțiva dintre liderii țăranilor au fost arestați. În 1864, când Cuza s-a adresat poporului printr-un plebiscit pentru a sprijini reformele sale privind abolirea șerbiei, desființarea marilor moșii boierești, secularizarea averilor mănăstirești, Florescu a rămas loial domnitorului, chiar dacă nu a mai ocupat funcția de ministru de Război în guvernul ceva mai liberal condus de Kogălniceanu, care a fost însărcinat cu îndeplinirea acestor reforme. În toată această perioadă, Florescu a rămas conducător al Statului Major.
În 1865, când Kogălniceanu a fost demis și înlocuit cu un cabinet mai conservator, generalul Florescu a fost numit ministru de Interne și ministru al Lucrărilor Publice și al Agriculturii, precum și președinte interimar al Consiliului de Miniștri, în timp ce funcția de ministru de Război a revenit amicului său, generalul Gh. Manu. La scurt timp după aceea, pe când domnul Cuza se afla în Germania, câțiva complotiști au incediat Primăria din București și au aruncat arhiva orașului în Dâmbovița. Generalii Florescu și Manu au ordonat soldaților să tragă asupra rebelilor – au fost câteva victime și s-au făcut mai multe arestări. La revenirea în țară, Cuza a încercat să-i domolească pe rebeli și i-a demis pe cei doi generali, Manu și Florescu. Însă în loc să-i liniștească spiritele, demiterea celor doi generali în funcție a fost privită ca semn de slăbiciune de către liberali, și însuși Cuza a fost obligat să abdice în cele din urmă, în februarie 1866.
Generalul Ioan Emanoil Florescu, în 1860, când a fost numit pentru prima oară în funcţia de ministru de Război
Pe parcursul acestor evenimente, principala preocupare a lui Florescu – în calitatea sa de militar – a fost menținerea ordinii în stat, așa cum explicase el însuși într-o scrisoare către Al.I. Cuza:„Este absolut necesar ca Statul să ia măsuri ferme cu ajutorul forțelor sale armate astfel încât să nu fie redus la neputință în momente de anarhie”. Florescu i-a rămas loial lui Cuza și după detronarea sa. Împreună cu generalul Manu, s-a aflat în fruntea unui grup de ofițeri care i-a cerut, fără succes, noului domnitor Carol să-i pedepsească pe ofițerii care-și încălcaseră jurămintele față de Cuza. De asemenea, generalul Florescu a întreținut o bogată corespondență cu Alexandru Ioan Cuza, în vremea exilului fostului domn, până la moartea acestuia, în 1873.
A doua carieră politică a generalului Florescu
1871 a fost anul în care a început a doua carieră în politică a lui Florescu. După mai bine de cinci ani de guvernare liberală, principele Carol I a numit un guvern conservator sub conducerea lui Lascăr Catargiu. Florescu s-a întors în funcția de ministru de Război, pe care-a păstrat-o până în 1876, mai mult decât orice alt ministru de Război din epoca modernă. Avea să devină de două ori, însă pentru scurt timp, și prim-ministru.
Pentru cei care îl considerau pe Ioan Florescu „omul lui Cuza”, numirea sa de către Carol a fost o surpriză. Carol a explicat într-o scrisoare trimisă tatălui său că apreciase fermitatea cu care Florescu îi rămăsese loial predecesorului său:„Generalul Florescu a fost criticat în 1866 pentru că a fost fidel lui Cuza. Ofițerii care i-au fost fideli lui Cuza sunt exact cei pe care mă pot baza, pentru că au rămas fideli unui principiu și nu unei persoane”. Mai mult, Carol aprecia dinamismul și calitățile umane ale generalului:„Generalul Florescu este un bărbat dinamic, chipeș și cu o înfățișare marțial fascinantă, dublată de maniere elegante”. Mai mult de atât, principele afirma:„Este și un bun muzician, un om sensibil la frumusețe în toate formele ei de manifestare. Își iubește munca și are iniţiativă și mândrie”.
Însă relația generalului cu principele Carol a fost diferită de cea avută cu Al.I. Cuza. În timp ce Cuza evitase, de regulă, să intervină în problemele militare, recunoscându-i lui Florescu superioritatea în aceste chestiuni, Carol era un fost soldat cu o pregătire de primă clasă în armata prusacă și avea propriile idei foarte clare privind chestiunile militare. Exista între ei și o tensiune constantă din cauza loialităților distincte:Carol pleda pentru Germania, țara sa de origine, în timp ce generalul a rămas toată viața un francofil, insistând de multe ori pentru păstrarea consilierilor militari francezi (cereri cărora Carol, de multe ori, se conforma). Nu se poate nega însă că Florescu observase eficiența mașinăriei de război prusace, mai ales după victoriile în fața Austriei (1866) și Franței (1870-1871). De altfel, el a achiziționat piese de artilerie nu doar din Franța, Austria și Belgia, ci și din Germania – sub forma celor mai moderne tunuri Krupp din oțel.
Principalele realizări ale generalului Florescu în timpul celui de-al doilea mandat la Ministerul de Război au constat în pregătirea armatei române pentru Războiul de Independență, care a avut loc în 1877-1878. Dintre reformele sale putem numi:introducerea promovării pe bază de merit, crearea unui consiliu de război consultativ, înființarea unei școli de ofițeri (cu durată de un an), introducerea serviciului militar obligatoriu pentru toți tinerii de 21 de ani (eliminând sistemul vechi de încorporare prin care tinerii înstăriți îi puteau plăti pe recruții țărani să servească în locul lor) și crearea unei armate teritoriale în afara celei permanente, de 30.000 de soldați, în timp ce milițiile au ajuns să constituie, până la 1877, o treime din întreaga forță armată. Între 1872 și 1876, generalul a pregătit România pentru război, organizând manevre anuale pentru mobilizarea armatei și simularea condițiilor de conflict. 1872 a fost și primul an în care armata a fost mobilizată din toate regiunile țării, iar în 1874, 18.000 de soldați au luat parte la exerciții militare.
Ca pe timpul lui Cuza, ambițiile lui Florescu s-au lovit mereu de lipsa de resurse, căci adversarii săi din parlament îi blocau în mod regulat cererile pentru suplimentarea fondurilor. Mai mult, generalul a devenit ținta unor atacuri personale feroce din partea liberalilor, care îl acuzau că achiziționeză cantități excesive de echipamente inutile, mai mult decât avea nevoie armata, și că recrutează oamenii în timpul recoltei, atunci când era nevoie de ei pe câmpuri. Presiunile liberalilor s-au intensificat în 1875, când aceștia au încercat să forțeze înlocuirea guvernului conservator al lui Catargiu. Carol a rezistat, însă l-a numit pe Florescu în funcția de premier, căci dorea să-l aibă în fruntea guvernului în momentul crizei din Bosnia-Herţegovina, care risca să escaladeze într-un adevărat război. Tensiunile au continuat, iar la scurt timp o coaliție din Parlament a adoptat o moțiune semnată de 60 de deputați, prin care cereau ca foștii miniștri ai guvernului Catargiu să fie inculpați pentru violarea constituției, risipirea fondurilor publice și abuz de putere. Moțiunea a fost respinsă de o majoritate covârșitoare, inclusiv de către inamicii politici ai generalului Florescu, însă a fost lovitură teribilă pentru el. Atacurile la adresa lui au continuat în presa liberală și în pamfletele radicale, forțând în cele din urmă numirea unui guvern liberal, condus de Brătianu, în iunie 1876. Bineînțeles, generalul Florescu a fost demis de la Ministerul de Război, însă a rămas membru al Parlamentului.
Brătianu avea să conducă guvernul timp de doisprezece ani. În acest timp, cea mai grea lovitură pentru generalul Florescu a fost refuzul premierului de a-l numi la conducerea oricărei tip de operațiuni armate în timpul victoriosului Război de Independență. Generalul care și-a dedicat toată viața pregătirii armatei române pentru acest război a trebuit să privească de pe margine, chiar dacă ar fi fost cel mai potrivit pentru funcția de șef al Statului Major, după cum Vasile Alecsandri deplângea într-un poem închinat acestuia:
„…asta vie, jună, eroică armată,
Sub Cuza și sub Carol prin tine-a fost creată,
Și ție cu dreptate se cuvenia onorul
Fruntaș de-a fi în lupta, tu, organizatorul!”
În ciuda acestei lovituri, Florescu a fost încântat de succesul în război, declarând cu lacrimi în ochi că ziua victoriei a fost „cea mai frumoasă zi a vieții mele”.
Pe parcursul guvernării lui Brătianu, Florescu a continuat să i se opună cu fermitate şi, la sfârșitul anilor 1880, s-a alăturat unei coaliții formate din liberali și conservatori cu scopul dărâmării guvernului. Odată cu înlăturarea de la putere a lui Brătianu, Florescu a fost ales președinte al Senatului și a devenit, pentru a doua oară, prim-ministru, în 1891. A rămas în funcție doar câteva luni, probabil pentru că s-a opus reînnoirii alianței secrete cu Germania, Austria și Italia, pe care regele o semnase în 1883. Guvernul său a fost înlocuit de un nou cabinet conservator condus de Lascăr Catargiu, ceva mai favorabil Germaniei.
Ieșirea din politică și ultimii ani din viața generalului
Înlocuirea celui de-al doilea guvern Florescu a marcat ieșirea definitivă din politică a generalului Florescu. El și-a dedicat restul vieții îngrijirii proprietăților lui de la Vizurești și Sălcuța Odobești, unde s-a dovedit a fi un moșier corect și compătimitor. De asemenea, el și-a continuat și activitățile culturale și educative ca membru al Societății Culturale Ateneul Român și președinte al Societății pentru Educarea Poporului Român. A ținut numeroase conferițe și discursuri, dar a și scris cărți și articole pe diverse probleme militare. Prietenia sa cu regele Carol s-a întărit spre finalul vieții sale și l-a acompaniat pe suveran într-o călătorie la Sigmaringen, pentru a fi martor la căsătoria principelui Ferdinand, moștenitorul tronului, cu principesa Maria de Edinburgh.
Spre finalul vieții, Florescu a primit ordinul francez Legiunii de Onoare în grad de Mare Ofițer și, când s-a îmbolnăvit, în 1892, s-a îndreptat natural către Franța, a doua sa casă, pentru tratament. A murit acolo în 1893, la vârsta de 74 de ani. A avut două ceremonii funerare:una în Franța, la care au participat însuși președintele republicii și miniștrii de Război și Afaceri Externe. Două batalioane de infanterie, două escadroane de artilerie navală și o baterie i-au dat onoruri militare, după care trupul său a părăsi Gare de L’Est.
Cea de-a doua a avut loc la București. Ziarul „Timpul” a publicat cu acea ocazie o descriere detaliată a ceremoniei funerare:„Pe peronul Gării de Nord se aflau membrii familiei, membri ai guvernului, ofițeri în activitate sau în rezervă din garnizoana Capitalei, secretari ai Ministerului de Război, o delagație a clubului conservator, elevi ai Școlii Normale pentru învățătura poporului român, vicarul Mitropoliei înconjurat de clerul local și alții. Purtat pe brațe de ofițeri, soldați și elevi, sicriul a fost depus pe un afet de tun, învăluit într-un drapel tricolor, peste care erau așezate sabia și chipul defunctului, împreună cu o cunună de frunze de laur și stejar, purtând inscripția:«Armata – generalului Florescu». Afetul era tras de 8 cai negri cu harnaşament de ceremonie de culoare galbenă, mânați de conductori-tunari, sub comanda unui sergent, toți în tinută de rigoare. Urmau numeroase furgoane militare, pe care fuseseră depuse coroanele de flori”.
Generalul Lahovary a ținut următorul discurs:„Am cernit drapelele, am cernit spadele, am cernit inimile noastre, căci am pierdut pe șeful care ne-a iubit mai presus de toate în viață. Da! Ne-a iubit cu o dragoste nemărginită, ne-a iubit și ne-a crescut pe toți, noi, astăzi conducătorii scumpei sale armate!... Niciodata nu era mai fericit decât în fața trupelor! Când venea călare, falnic, cu steaua în piept, cu steaua în frunte, în sunetul muzicilor și ne striga:«Sănătate, copii!», simțeam toți că strigătul său era voios și fericit, că eram iubiți de el, și tinerele noastre inimi băteau tare în piepturile noastre:aveam atunci viziunea unei Românii Mari!... El ne-a dat primul învățământ pentru conducerea trupelor și el dirija manevre, cu mica noastră armată, atunci când armate mari nu începuseră încă această instrucție”.
Pe lângă cariera politică și militară presărată cu suișuri și coborâșuri, generalul a avut o viață de familie complicată. Prima lui soţie, Ecaterina Bibescu, a murit pe neașteptate, lăsându-l văduv cu patru fiice și un fiu. El s-a recăsătorit Alina Știrbey. Totuși, generalul a fost cunoscut în epocă ca fiind sensibil la farmecele femeilor mai tinere, iar a doua sa soție l-a acuzat de adulter, iar căsătoria s-a încheiat cu un divorț răsunător. Mai târziu, generalul a avut și un copil cu amanta lui, Iuliana Vișoreanu, dar familia lui nu i-a permis să se căsătorească cu ea. Printr-o întorsătură a sorții, copilul a fost în cele din urmă adoptat de către Bonifaciu Florescu, el însuși fiul nelegitim al Luxiței Florescu și al lui Nicolae Bălcescu. Inutil să mai spunem că Luxița a fost un oponent politic al generalului Florescu, și ea nu l-a iertat pentru comportamentul său în timpul Revoluției de la 1848.
Pe parcursul carierei sale, Ioan Florescu nu a fost nici vizionar, dar nici adversar al schimbării. El a căutat mai degrabă calea de mijloc în timpul unei perioade de progrese intense. A fost un liberal tradițional care a crezut în programul unificării naționale și al reformei sociale moderate, însă perspectiva sa era una în esență paternalistă. Încrederea sa în puterea educației exemplifica perfect credința că puterea era ceva ce trebuia acordat de sus în jos, și nu obținut de jos în sus.
În timpul evenimentelor din 1848, Ioan Florescu a ales să rămână de partea forțelor legii și ordinii decât să simpatizeze cu revoluționarii. Dimpotrivă, i-a ajutat pe ruși să reprime revoluția lui Kossuth din Transilvania. Era însă departe de a fi un reacționar și, în calitate de reformator al armatei, a abolit regula potrivit căreia doar boierii puteau fi ofițeri și a promovat conceptul de avansare pe bază de merite. După înfrângerea Rusiei în războiul Crimeii, unirea a devenit principalul său obiectiv și a jucat un rol esențial în dubla alegere a revoluționarului Alexandru Ioan Cuza pe tronul principatelor. O dată ce acesta a fost ales, i-a rămas loial pe tot parcursul domniei, chiar și când reformele sale agrare radicale erau împotriva intereselor lui personale, în calitatea sa de reprezentant al marilor moșieri. După înfăptuirea reformelor agrare ale lui Cuza, Florescu a devenit pe viață un conservator, luptând împotriva aspirațiilor tot mai radicale ale Partidului Liberal. În esență, viziunea sa avea în centru o Românie dominată de o clasă paternalistă a moșierilor, legată de interesele țării prin pământuri și credința ortodoxă. Era o Românie complet diferită de cea care urma să fie creată de liberali, anume una bazată pe un stat birocratic centralizat, dominat de legăturile de partid și nu de proprietatea asupra pământului.
Cea mai mare realizare a lui Florescu – crearea armatei române moderne și pregătirea ei pentru Războiul de Independență – a fost mai degrabă de ordin organizatoric decât politic. Și-a dedicat acestei misiuni întreaga viață și a dus-o la bun sfârșit până la cele mai mici detalii cu energie extraordinară, talent și dăruire. După moartea lui, un bust a fost plasat în holul Ateneului Român și apoi a fost mutat la Muzeul Militar, unde se află până în zilele noastre. De asemenea, a fost ridicată o statuie dedicată lui și celor care-au înfăptuit unirea sub Cuza în Piața Unirii din Iași. Însă cel mai mai important tribut adus generalului Florescu rămâne scrisoarea adresată lui de către poetul Vasile Alecsandri:
„Și iată că prin muncă și ani de stăruință,
A dat și flori și roadă puternică-ți credință.
Din sânul țării noastre o mândră oaste-apare,
Menită ca să-ntreacă a lumei așteptate,
Prin fapte glorioase din timpi de altă dată...
Ea zboară-n foc și iese cu fruntea-ncoronată.”