Gallienus – un împarat controversat

Publius Licinius Egnatius Gallienus se naşte în Mediolanum (Milan), în anul 218 d. Hr., fiu al lui P. Licinius Valerianus şi al Egnatiei Mariniana, îşi începe domnia în 253, coîmparat cu tatăl său  pâna în 260, pentru ca din acest an pâna în 268 să domnească singur. Perioada în care acesta îşi exercita atributele imperiale este încadrata într-o arie temporala mai larga, denumita în genere “epoca anarhiei militare”, care se întinde între sfârşitul domniei lui Septimius Severus şi debutul dominatului lui Diocleţian (235-284). Apogeul crizei imperiale din acest secol este asociată de foarte mulţi autori latini cu domnia lui Gallienus, care moşteneşte o tradiţie literara în buna masura ostila imaginii sale imperiale. Istoricii moderni au încercat însa reabilitarea sa, subliniind faptul ca ostilitatea din surse se bazeaza pe unele masuri defavorabile senatorilor, precum excluderea lor de la comanda militara. Gallienus este mai degraba o excepţie în peisajul imperial de secol trei, necorespunzând tipului de împarat-soldat, ci mai mult gânditorului, intelectualului şi filoelenului.

Gallienus moşteneşte un imperiu aflat pe marginea prapastiei

În 259 survine un eveniment cu impact covârşitor asupra lumii romane:Valerian este luat prizonier de catre Shapur I, fiind prima data când un principe roman cade pe mâinile duşmanului. Gallienus ramâne singur şi în Occident, şi în Orient, trebuind sa înfrunte invaziile alamane oprite la Mediolanum sau uzurparile generalului Ingenuus, guvernator al Pannoniei Inferioare, cea a lui Publius Cornelius Regalianus, guvernator al Pannoniei Superior sau a lui Titus Fulvius Iulius Macrianus în Orient. O problema stringenta sunt şi francii, care îşi forţeaza calea în Galia, suebii, care ocupa teritorii pe Rinul Superior sau marcomanii, carora împaratul le accepta şederea în nordul Dunarii. În 260 se produce cea mai serioasa uzurpare, combinata cu o secesiune autentica legata de numele lui Marcus Cassianus Latinius Postumus, guvernator al unei Germanii. Se creeaza premisele unui imperiu gallo-roman, ai carui locuitori nu mai voiau sa depinda de autoritatea centrala. În Orient se configureaza o alta secesiune, pentru ca deşi iniţial exista o colaborare productiva cu prinţul Odenath din Palmyra, care îl ajuta sa recupereze de la perşi Mesopotamia şi Armenia, învingându-i pe aceştia la Ctesiphon în 266, Gallienus nu poate menţine aceleaşi relaţii şi cu vaduva prinţului, Zenobia, care gestioneaza un stat semi-independent. Exista însa probleme şi mai grave decât situaţia din Gallia sau Palmyra:marea invazie gotica din Balcani. Marşul catre est al împaratului nu poate sa previna jaful din Athena, dar forţele gotice sunt anihilate într-una din cele mai sângeroase batalii ale secolului, la Naissus (Niş). O alta uzurpare îi împiedica însa urmarirea ramaşiţelor armatei gotice, întrucât generalul Aureolus, însarcinat la Mediolanum cu paza împotriva lui Postumus, îl tradeaza. Gallienus nu mai poate lua masuri pentru îndreptarea situaţiei deoarece în septembrie 268, la Mediolanum, cade victima unui complot al elitei militare dunarene, care îi cuprindea pe prefectul pretoriului, Heraclianus şi pe comandanţi importanţi precum viitorii împaraţi Claudius II Gothicus şi Aurelian.

O imagine a decadenţei

Sursele antice îi sunt în buna masura defavorabile, mai ales cele pagâne, datorita destructurarii imperiale şi politicii antisenatoriale promovate de acesta.Historia Augustaprecizeaza ca poporul roman nu era intr-atât de trist din cauza prizonieratului lui Valerian cât mai ales din cauza ascensiunii lui Gallienus, care era incapabil sa administreze statul:Historia Augustaprecizeaza ca poporul roman nu era într-atât de trist din cauza prizonieratului lui Valerian cât mai ales din cauza ascensiunii lui Gallienus, care era incapabil sa administreze statul:„ [...] continua sa traiasca fara grija în petreceri şi huzur, înţelegând sa conduca statul aşa cum copii îşi plasmuiesc puterea în timpul jocului [...]”[1]. Este blamat pentru înclinaţia spre grandomanie:„A dat ordin sa i se ridice o statuie mai mare decât colosul, în felul celor care erau dedicate Soarelui, dar a pierit înainte ca aceasta sa fie terminata;de altfel, o concepuse în astfel de dimensiuni, încât parea de doua ori mai mare decât colosul. Voia însa ca statuia sa fie aşezata pe vârful muntelui Esquilin, purtând în mâna o lance aşa mare, încât prin interiorul acesteia sa se poata urca un copil pâna în vârf”[2]. Afinitatea sa pentru grecitate este privita şi ea cu suspiciune:„Gallienus voia chiar sa fie introdus în numarul membrilor areopagului, dispreţuind astfel propria sa patrie;caci, ceea ce nu i se poate nega, era stralucit în elocvenţa, în compunerea versurilor şi în exercitarea tuturor celorlalte arte”[3].Se deda spectacolelor de tot soiul, bucurându-se de captivitatea tatalui sau într-o viaţa de lux şi opulenţa. Atât istoria, prin opoziţia lui Odenath în Orient, Aureolus în Illyricum, Aemillianus în Egipt;raidurile gotice în Tracia şi Macedonia, cât şi natura, care se exprima violent prin cutremure şi alte calamitaţi, realizeaza rechizitoriul politicii unui împarat tiranic şi vicios. TotHistoria Augustaîl blameaza pentru macelul din oraşul Byzantium, fastul exagerat cu care sarbatoreşte Decennalia sau veleitaţile artistice. Totuşi, opera îi acorda credit pentru campania din Mesopotamia şi capturarea unor satrapi dupa intrarea în Ctesiphon, precum şi pentru pregatirea razboiului cu perşii dupa dispariţia lui Odenath în Orient. Imaginea sa ramâne însa una umbrita de excese şi inabilitatea de a gestiona împovaratoarea moşternire romana. Eutropius, în a saBreviarium ad urbe condita, îl lauda iniţial pentru actele de bravura din Gallia şi Illyricum, pentru ca apoi sa-l critice pentru nepasare şi inactivitate dizgraţioasa, de care au profitat alamanii, goţii, sarmaţii, quazii sau parţii[4]. Incapacitatea de a guverna i-o reproşeaza şi Aurelius Victor sau Orosius, istoric creştin, care trece cu vederea politica de tolerare a creştinismului.

Totuşi un reformator

Sub presiunea evenimentelor i se poate atribui lui Gallienus o serie de reforme continuate ulterior de Diocleţian şi Constantin. Împaratul se orienteaza spre o „strategie de absolutism militarizat”[5], concretizata într-un edict din 262, prin care se reformeaza comandamentele militare şi guvernarea provinciilor. În conformitate cu sursele ar fi interzis senatorilor accesul la comanda militara, astfel eliminând un factor fundamental de presiune politica. Speranţa sa de a diminua uzurparile nu îşi gaseşte însa împlinirea. Oricum, legatul de legiune este înlocuit de un prefect, agens vice legati. Structura armatei este reconfigurata:el disloca din legiuni vexilaţii, corpuri de rezerva menite sa intervina unde este strapuns limes-ul şi le trimite mai ales în Italia Septentrionala şi Balcani. Totodata se dezvolta o cavalerie puternica şi corpul împaratului, protectores divini lateris, „un fel de stat major largit”[6]. În ceea ce priveşte economia, Gallienus nu poate stopa devalorizarea monetara, o mare parte din lichiditaţi fiind atribuite armatei. Noi ateliere sunt deschise la Mediolanum, Sirmium, Cyzic, Viminacium, Emessa, Smyrna;se faureşte un multiplu al monedei de aur;se tezaurizeaza monedele mai vechi. În virtutea pacii interne şi presiunii exercitate de militarii cavaleri se pune capat în 260 persecuţiilor creştine.

O imagine a prosperitaţii

Instabilitaţii şi disoluţiei imperiale i se opune o activitate propagandistica intensa, care se axa pe autocratizarea puterii imperiale. Se vehiculeaza întoarcerea la vârsta de aur şi instaurarea pacii. Ca orice împarat de secol III, Gallienus a dorit întarirea puterii prin mijloace numismatice şi titulaturi pe papirusuri şi în inscripţii. Moneda reprezenta un organ propagandistic vital, conţinutul legendei fiind stabilit la nivel foarte înalt, probabil de însuşi împaratul. Un prim motiv al propagandei imperiale este reprezentat de pace şi prosperitate, sugerate de legende precumPax, Tranquilitas, Felicitas, Laetitia, Abundantia, Aequitas, Concordia, Clementiaetc. Apar imagini simbolice cu cornul abundentei, caduceul sau capra Amalthea.Rève de paixeste de fapt un laitmotiv al întregului secol III, ca şi orientarea de la adularea divinitaţilor la cea a împaratului deificat, eroul capabil de a readuce prosperitatea. Gallienus nu face excepţie:„într-adevar, şi el a pozat intenţionat într-o zeitate aducatoare de pace şi prosperitate, într-un semizeu, un mântuitor sau sevitor imperial şi protejat al zeilor ale carui pietas şi alte virtuţi erau cauza bunastarii generale”[7].

Note

[1]Historia Augusta, Cei Doi Gallieni, 4.

[2]Ibidem, 18.

[3]Ibidem, 11.

[4]Eutropius, Breviarium ad urbe condita, IX, 8.

[5]Cizek, Istoria Romei, Bucureşti, 2002, p. 436.

[6]Ibidem., p. 439.

[7]DeBlois, The Policy of the Emperor Gallienus, Leiden, 1976, p. 121.