Frumoasele amazoane ale revoluţiei bolşevice

Odata cu marile schimbari pe care le aducea, octombrie 1917 avea sa puna în valoare trei personalitati feminine deosebite:Alexandra Kollontai, Inessa Armand, Larisa Reisner. Frumoase, instruite si inteligente, ele au fost atât de devotate Revolutiei, încât aproape ca nu au avut viata personala.

Citindu-le biografiile, nu poti decât sa te miri de acest lucru, pentru ca fiecare dintre ele a avut o copilarie fericita. Doua dintre ele au avut bone si guvernante, toate trei au avut soti grijulii si, cu exceptia Larisei Reisner, au avut si copii care si-au adorat mamele. Oare ce le-a facut sa fuga din caminele lor confortabile si sa se arunce în vâltoarea revolutiei? Le-a facut Revolutia mai fericite? La întrebarea cum îsi imagineaza fericirea, Larisa Reisner a raspuns odata:"Sa nu traiesc niciodata într-un singur loc. Cel mai bine ar fi pe un covor fermecat". Alexandrei Kollontai nu-i era de ajuns ceea ce avea, ci voia sa le "fie utila oamenilor". În octombrie 1917 ea tinea discursuri despre libertate, egalitate si fraternitate, iar seara nota în jurnalul sau:" Îmi sarut fiul care doarme si plec sa-l citesc... pe Lenin". Cât despre Inessa Armand, toti contemporanii au fost de acord ca ea a fost, într-adevar, Muza lui Lenin.

Inessa Armand:la portile destinului

Inessa Armand s-a nascut în anul 1874 la Paris, ca fruct al dragostei dintre un tenor francez, Theodore Stephane, si Nathalie Wild, o actrita pe jumatate englezoaica. Dupa moartea tatalui, în 1889, o matusa, care pleca la Moscova, în calitate de guvernanta, s-a oferit sa le ia cu ea pe Ines (devenita Inessa prin rusificare) si pe sora ei Renée. Ea le dadea lectii de pian si de franceza celor trei fii ai familiei Armand, bogati industriasi, ce detineau fabrici de textile, paduri si numeroase mosii în apropierea Moscovei.

Inessa era o fata gratioasa, cultivata, cu un temperament impetuos. Citea mult, cânta bine la pian si interpreta îndeosebi piese de Beethoven. Când a împlinit 19 ani, Alexandr, cel mai mare dintre fiii Armand, i-a cerut mâna. Destinul facuse ca mica frantuzoaica sa devina dintr-o data una dintre cele mai respectate doamne din înalta societate moscovita. Alexandr o însotea la baluri sau la teatru aproape în fiecare seara. Iarna, în special, Inessei îi placea sa paseasca, la bratul sotului sau printre coloanele solemne, aflate la intrarea Teatrului Balsoi. Fulgii de nea dansau în lumina laptoasa a lampadarelor si ea se grabea sa intre în sala luminata de candelabrele scânteietoare, unde tinuta sa gratioasa atragea toate privirile.

Inessa nu se simtea bine însa în acest turn de fildes, asa cum avea sa se confeseze mai târziu:"Începusem sa ma simt foarte singura în acest mediu. Eu ramâneam totusi straina intrata în familie pe usa din dos, cu un statut aparte".

Imediat dupa casatorie, în 1894, ea a nascut un baiat, Alexandr. Apoi, între 1896 si 1901 a mai adus pe lume înca trei copii, un baiat, Feodor, si doua fetite, Inna si Varvara. Maternitatea nu-i era suficienta Inessei, care nu voia, câtusi de putin, sa semene cu Natasa, eroina romanului "Razboi si pace" a lui Tolstoi. Asa ca a început, mai întâi, sa se ocupe de acte de caritate în favoarea copiilor orfani din familiile muncitorilor, care lucrasera la constructia caii ferate trans-siberiene. Apoi, ea a finantat constructia unei scoli pentru copiii de tarani si a fondat o societate care se ocupa cu ameliorarea conditiei femeii.

În toamna anului 1903, din motive de sanatate, Inessa a plecat la Lausanne, în Elvetia, unde a ramas pâna în vara anului urmator. Acolo a mai adus pe lume înca un baiat, Andrei, care însa era fiul... lui Vladimir, fratele mai mic al sotului sau, în vârsta de 18 ani. În casa familiei Armand nu s-a petrecut însa nici o drama, dar Alexandr a pus  doua conditii:copilul sa-i poarte numele, iar Vladimir sa-si continue studiile, înainte de a-si face alte proiecte.

Inessa si Vladimir au devenit însa militanti convinsi ai aripii radicale a social-democratiei. Apoi, cei doi s-au instalat la Moscova, iar Alexandr venea în vizita si-i aducea Inessei scrisori de la copii.

Între 1907 si 1909, Inessa a fost arestata de mai multe ori, dar de fiecare data a reusit sa fuga. Apoi a fost deportata într-un sat de lânga Arhanghelsk. În anul 1909 a survenit însa o drama. Atins de o ftizie galopanta, Vladimir se afla într-un sanatoriu din Elvetia, sperând ca serviciul ireprosabil, ca si climatul uscat de aici, îi vor reda sanatatea. Prea târziu însa. Ines a trecut granita prin Finlanda, cu un pasaport fals si a mai apucat sa-l gaseasca înca în viata. Vladimir a murit în bratele ei. În aceeasi zi, ea nota în jurnalul sau:"Moartea lui este pentru mine o pierdere ireparabila. Fericirea mea era legata de a lui si fara aceasta fericire este tare greu sa traiesti" .

Ea a optat apoi pentru continuarea studiilor. Avea în acel moment o situatie destul de ambigua, pentru ca nu era înca divortata de Alexandr, dar nici vaduva lui Vladimir nu putea fi cu adevarat.

Un an mai târziu, în 1910, ea obtinea licenta în stiinte economice în cadrul Universitatii Libere din Bruxelles, aceeasi pe care o frecventase si sora lui Lenin.În anul 1909, Inessa se afla la Paris cu cele doua fetite si micul Andrei. În capitala Frantei se aduna acum nucleul emigratiei social-democrate ruse.

Menaj în trei

La sfârsitul lunii decembrie 1909, Inessa avea sa-l întâlneasca prima oara pe Lenin, care locuia împreuna cu sotia si soacra sa într-un mic apartament din Rue Marie Rose, numarul 4. Era anul primului sezon al "baletelor ruse" în Franta. Diaghilev uimea Parisul, aducându-i la Teatrul Chalet pe Pavlova, Nijinski, Saliapin. Lenin aducea ideea revolutiei mondiale...Exista, din pacate, prea putine marturii despre primii ani în care Inessa si Lenin s-au cunoscut. Unul dintre socialistii francezi avea sa scrie ca cei doi obisnuiau sa discute într-o cafenea de pe Avenue de la Porte d'Orleans ore întregi, timp în care Lenin nu-si putea lua ochii de la micuta frantuzoaica.

Inessa a închiriat apoi un apartament, în aceeasi Rue Rose, la numarul 2. Ea îl ajuta pe Lenin sa-si traduca lucrarile în engleza, franceza si germana, raspundea la scrisori. Batrâna mama a Nadejdei o adora pur si simplu si o astepta cu nerabdare, de fiecare data:"se lumineaza casa când intra Inessa. Nimic nu-i este indiferent si trece totul prin filtrul inimii", nota în jurnalul sau Krupskaia.Inessa avea sa descrie astfel sentimentele sale:"Mi-era frica în acea vreme de tine ca de foc. De câte ori ori intrai, din întâmplare, în camera Nadejdei, ma pierdeam...

Îi invidiam pe cei care intrau direct la tine, ca sa-ti vorbeasca. Numai când am ajuns la Longjumeau, în toamna urmatoare, pentru traduceri, am început sa ma obisnuiesc cu tine. Îmi placea atât de mult, nu numai sa te ascult, dar sa te si privesc. Fata ta se însufletea brusc, iar eu te puteam privi în liniste, deoarece tu nici nu observai asta". 

Biografii considera ca începutul romanului lor de dragoste dateaza de pe la începutul anului 1911, când socialistii au reusit sa deschida la Longjumeau o scoala de partid, unde erau primiti elevi din toate colturile Rusiei (practic, aici s-au format aproape toti viitorii lideri sovietici).

Inessa si Lenin faceau lungi plimbari cu bicicleta în împrejurimile Parisului. Erau totusi destul de diferiti. Lenin reprezenta rigoarea însasi, chiar si în vestimentatie, ceea ce contrasta,   evident, cu tinutele extravagante ale Inessei. Întotdeauna bine coafata, ea purta palarie cu pene, în ciuda glumelor pe care le facea Lenin pe seama acestora. Dar între timp, sub influenta ei, el renuntase la îmbracamintea sa obisnuita, care îl facea sa semene cu un comis voiajor.

Sa fi fost oare tot influenta Inessei în initierea lui Lenin în cadrul lojei masonice de Belleville, între 1910 si 1912, asa cum se afirma în cele mai multe dictionare specializate?

Nu exista nici o dovada formala în acest sens, deoarece arhivele acestui atelier au fost dispersate, afirma Vladimir Feodorovski. În orice caz, adauga el, în acea perioada, Inessa si Lenin aveau un prieten comun, un anume Monteus, membru eminent al lojei de Belleville, care apartinea Marelui Orient. Întâmplator sau nu, corpul lui Lenin, expus în Mausoleul din Piata Rosie, se afla sub un drapel al Comunei din Paris, pe care se vad numeroase inscriptii masonice, spune în continuare Vladimir Feodorovski.

Inessa petrecea mult timp în familia lui Lenin si, pentru ca munca de partid îl obliga sa schimbe adesea tari si orase, ea îi urma pe Ulianovi pretutindeni, fie în Elvetia, Polonia, Germania sau Austria.

Dragoste refulata

Corespondenta dintre Lenin si Inessa, publicata abia în 1985, este mai mult decât graitoare în privinta relatiilor dintre ei. Numai ca, în anii 1912-1913, dupa cum remarca una dintre cunostinte, Inessa este foarte schimbata. Ea petrece ore întregi în lungi plimbari solitare. Scrisorile ei catre Lenin devin din ce în ce mai melancolice. În decembrie 1913, ea îi  scria lui Lenin, care se afla în Galitia, începând cu primavara anului 1912:"Ne-am despartit, ne-am despartit, dragul meu si e atât de dureros! Stiu, simt ca tu n-ai sa vii niciodata aici! Uitându-ma la locurile atât de cunoscute, mi-am dat seama, mai clar ca niciodata, de locul imens pe care l-ai avut în viata mea, când ne aflam împreuna la Paris. Aproape întreaga mea activitate de aici a fost legata prin mii de fire de gândul la tine. Pe atunci înca nu eram îndragostita de tine, dar chiar si atunci te iubeam. As rezista si fara sarutari, daca as putea macar sa te vad, sa vorbesc din când în când cu tine. Ar fi o mare bucurie si n-am face rau nimanui".

Chiar înainte ca Lenin sa plece la Cracovia, atitudinea lui, extrem de pragmatica, devenise ambigua. Mai întâi, el i-a cerut Inessei sa-i înapoieze toate scrisorile. Fara îndoiala ca el voia în acest fel sa distruga orice dovada materiala privind legatura lor. În plus, dupa ce o tutuise tandru pe Inessa în perioada de la Paris, acum începuse brusc sa i se adreseze cu dumneavoastra, afirma Vladimir Feodorovski în cartea sa. În plus, scrisorile lui se transformasera într-un fel de rapoarte, destul de oficiale. Fata de aceasta schimbare, Inessa, care se simtea tradata, a încercat sa devina putin mai distanta. Ea l-a lasat pe Lenin fara nici un fel de vesti timp de o luna, în timp ce el se afla la Berna, în Elvetia. De data asta, Lenin si-a pierdut sângele rece, asa ca în doua saptamâni i-a scris trei scrisori:"Am impresia ca, poate, sunteti suparata, din cauza faptului ca nu  v-am însotit la plecare (ei se vazusera în Elvetia). Mea culpa, mea maxima culpa!".

Apoi el îi trimite o carte postala, iar în cea de-a treia scrisoare îi scrie:"De data asta scriu în franceza, pentru ca munca cenzorilor sa fie mai usoara, în cazul în care ei sunt cauza întârzierii... Mi se pare ca nu scrieti nimanui. Am încercat sa aflu ce se întâmpla, de la prietenii nostri, dar cred ca nu sunteti bolnava. Al dv, Basile". Dar de ce Basile? Prenumele acesta nu corespundea câtusi de putin numelor de cod pe care le folosea Lenin. Poate ca Inessa îl numea asa în intimitate, deci în acest fel el încerca sa restabileasca relatiile lor anterioare. Asa a si fost, deoarece ei au început sa-si scrie din nou, în mod regulat, si desi sentimentul de dragoste afisata nu mai era atât de vizibil, el constituie marturia  unei afectiuni reciproce si a unei depline încrederi. Din acest motiv, Lenin i-a încredintat Inessei chiar si gestionarea conturilor partidului, în cazuri de forta majora:"Intentionez sa-ti încredintez fondurile partidului, pe care tu le vei transporta într-un sac confectionat în acest scop, deoarece bancile refuza sa verse bani în perioada razboiului".

Inessa nu a rezistat mult si i-a urmat pe Ulianovi la Cracovia, devenind, ca întotdeauna, umbra lor...Nadejda Krupskaia aminteste în memoriile sale:"În 1913, când Inessa a venit la Cracovia, toti am fost nespus de bucurosi de sosirea ei... În toamna aceea ne-am apropiat mult de ea. Era atât de plina de viata si de caldura! Viata noastra era plina de probleme legate de partid, încât parea mai curând o viata de studenti, decât una de familie. Asa ca eram foarte bucurosi de venirea ei. Ea ne povestea despre viata ei, ne arata fotografiile copiilor, scrisorile lor, si în acest timp degaja multa caldura. Ne plimbam mult cu ea. Ea era o buna muziciana, interpreta bine unele piese ale lui Beethoven, se agita sa mergem la concerte. Ilici o ruga des sa cânte la pian... Lui îi placea, îndeosebi, ŤPateticať".

Au trecut astfel cinci ani de ciudat menaj în trei. Krupskaia era la curent cu aventura sotului ei, care se petrecea de fapt, sub ochii sai, avea sa afirme Alexandra Kolontai, pe când se afla la Oslo, în calitate de sefa a misiunii diplomatice ruse. Krupskaia a acceptat însa cu demnitate prezenta Inessei, ca pe ceva inevitabil.

La începutul anului 1917, Lenin se afla blocat în Elvetia si privea evenimentele cu pesimism, fara sa prevada câtusi de putin revolta din februarie:"Doar generatiile viitoare vor cunoaste triumful revolutiei ruse". În martie însa, el a aflat ca exilul sau luase sfârsit. A urmat apoi întoarcerea în tara, în 3 (16) aprilie 1917. Lenin, Krupskaia si Inessa s-au întors în Rusia în acelasi compartiment al vestitului "tren blindat al Revolutiei", pus la dispozitie de Berlin.

Intensa activitate revolutionara

O noua viata începea acum pentru Lenin, dar si pentru Inessa. El a ramas la Petrograd, iar Inessa a plecat la Moscova. Absorbit de evenimente, Lenin nu avea prea mult timp pentru Inessa. Dupa ce noul guvern sovietic s-a mutat la Moscova, el îi scria din când în când câte un biletel sau îi telefona. Inessa nu avea nici ea timp pentru viata sa particulara, deoarece ocupa deja un post în Comitetul Central al Partidului si unul în Consiliul economic.

În arhive se pastreaza o notita a lui Lenin, adresata în 16 decembrie 1918, lui Malkov, comandantul Kremlinului:"Tovarasa Inessa Armand este membra a Comitetului Executiv Central. Are nevoie de un apartament pentru patru persoane. Asa cum am stabilit astazi, aratati-i apartamentele pe care le aveti în vedere. Lenin".

Perioada era cât se poate de dificila. Oamenii stateau ore întregi la cozi pentru putin petrol, carbune sau lemn. Uneori, lemnul pentru foc era schimbat pe câtiva cartofi degerati. Inessa încerca sa ignore aceste dificultati. Pentru ea, apartamentele comune, ce vor deveni cosmarul sovieticilor timp de trei sferturi de secol ce vor urma, constituiau doar un mijloc de a elibera femeia de grijile menajului si ale cresterii copiilor. De altfel, în 1918, ea visa la o eventuala reforma a casatoriei, întrebând-se chiar daca aceasta institutie mai este necesara sau nu.

În acest timp, schimbarile continuau, alfabetul era simplificat, vocabularul, epurat (domn fusese înlocuit cu "tovaras"). Inessa locuia acum pe Arbat, iar Lenin continua sa o copleseasca cu grija sa. Într-un mic bilet, gasit ulterior printre numeroase hârtii privind strategia mondiala, Lenin se interesa chiar si de... numarul pe care-l purta ea la galosi:"Tovarasa Inessa, am telefonat pentru a afla ce numar porti la galosi, deoarece cred ca s-ar putea sa-i pot procura. Scrie-mi cum stai cu sanatatea. Medicul a venit sa te vada?". El se interesa de copiii Inessei, îi trimitea diverse alimente, ba chiar si medicul sau personal.

În februarie 1920, el îi scria:"Sa iesiti afara, cu 38 de grade este sinucidere curata. Va rog staruitor sa nu iesiti, iar fiicelor sa le spuneti din partea mea, sa nu va lase afara  pâna când: 1. nu se restabileste temperatura normala; 2. medicul va va permite sa iesiti; 3. sa-mi raspundeti exact la toate acestea (Nadejda Konstantinovna a avut azi 37, 7o, acum, pe seara, 38, 2o. Doctorii au stabilit ca e vorba de varsat. O voi face bine. Eu însumi sunt perfect sanatos. Al dv, Lenin".

Într-o alta scrisoare, el se arata îngrijorat:"Deci medicul spune ca e vorba de aprindere de plamâni. Trebuie sa fiti foarte foarte atenta. Puneti fetele sa ma sune (12-16), zilnic. Spuneti-mi sincer ce anume va lipseste. Aveti lemne? Cine face focul? Aveti mâncare? Cine o pregateste? Cine va pune comprese? Omiteti sa-mi raspundeti si asta nu e bine. Raspundeti-mi macar la aceasta scrisorica, dar la TOATE punctele. Sa va faceti bine, Al dv. Lenin".

În vara anului 1920, Inessa ar fi vrut sa se reîntoarca în Franta pentru a-si recapata fortele. Ea l-a cautat la telefon pe Lenin, pentru a se sfatui cu el în aceasta privinta. Lenin era ocupat, dar i-a trimis un mic mesaj, în care îi cerea sa nu se întoarca la Paris, deoarece acolo ar fi putut fi arestata. El îi recomanda sa plece în Caucaz:" De ce sa nu te duci în sud? Sergo Ordjonikidze o sa faca toate cele necesare ca sa te odihnesti, sa stai la soare, sa lucrezi", îi scria el.

Ea i-a urmat sfatul si a plecat în sud, iar Lenin a dat o dispozitie oficiala:"Rog sa luati toate masurile necesare pentru a-i acorda sprijin tovarasei scriitoare Inessa Feodorovna Armand".

În Caucaz însa, bandele ce se opuneau armatei regulate se aflau peste tot. Razboiul civil si anarhistii nu ocoleau nici sanatoriile, nici spitalele. Lenin îi scrie lui Sergo Ordjonikidze, membru al Consiliului militar revolutionar al frontului din Caucaz:"Din cauza situatiei periculoase din Kuban, te rog mult sa stabilesti legatura cu Inessa Armand, pentru ca, la nevoie, ea si fiul ei Andriusa sa fie evacuati în timp util la Petrovsk si Astrahan sau sa o duceti pe litoralul Caspicei si în general sa iei toate masurile necesare".

În aceeasi perioada, Inesa începuse sa scrie un jurnal. Se amestecau aici amintiri din trecut cu viziunile apocaliptice ale prezentului:"Toata viata a trebuit sa-mi sacrific, de numeroase ori, fericirea, dragostea, în favoarea revolutiei. Eram sigura ca dragostea era la fel de importanta ca si problemele politice. Acum gândesc diferit. În comparatie cu viata publica, dragostea nu are importanta. Chiar si comparatia este imposibila. Este drept, dragostea ocupa înca un loc important în viata mea, îmi ocupa mult gândurile, ma face sa sufar. Oricât ar fi de mare durerea mea, înteleg totusi ca dragostea, sentimentele personale nu înseamna nimic fata de realitatile luptei."

Ea gasea astfel mii de scuze pentru a explica comportamentul lui Lenin si spera ca dragostea o mai poate salva, noteaza Vladimir Feodorovski în cartea mai sus amintita.

Inessa se simtea slabita si deprimata, iar conversatiile o oboseau:"Suntem de trei saptamâni la Kislovodsk, îi scria ea fiicei sale Inna, dar nu pot spune ca m-am întremat. Vremea nu e prea grozava. La început am dormit tot timpul, zi si noapte, dar acum dimpotriva dorm foarte prost".

În acelasi timp, ea nota      într-una dintre ultimele sale însemnari:"Înainte ma comportam la fel fata de toata lumea. Acum sunt indiferenta fata de toata lumea. Nutresc calde sentimente doar fata de copii si V.I.".

Când localitatea în care se afla a devenit nesigura, fiind amenintata de razboiul civil, Inessa a fost evacuata. Dupa patru zile de calatorie, ea a ajuns, în sfârsit, la Nalcik, numai ca, pe drum, mâncase doar fructe si legume nespalate, astfel ca s-a îmbolnavit de holera.

Timp de patru zile ea s-a luptat cu boala, care însa a învins-o în dimineata zilei de 24 septembrie 1920.În chiar ziua mortii, ea facea o referinta ciudata la istoria romana:"Ma simt slaba, nu ca o matroana din Roma antica, gata sa-si sacrifice copiii în interesul Republicii. Razboiul va dura mult timp, apoi va urma revolutia mondiala. Vietile ne sunt, în acest moment, sacrificate si nu avem viata personala, deoarece ne folosim fortele, fara încetare, în vederea cauzei comune".

Socul mortii Inessei a fost mare pentru Lenin, deoarece, cu câteva zile în urma, Ordjonikidze îi trimisese o telegrama în care îl anunta ca Inessa si fiul sau se simt bine.

Lenin se simtea acum extrem de vinovat. Când corpul neînsufletit a ajuns la Moscova, pe 10 octombrie (abia la o saptamâna de la deces a fost gasit un sicriu de zinc), Lenin se afla în gara însotit de credincioasa sa sotie.

Recviem pentru Inessa Armand

În acea zi de 12 octombrie, la miezul zilei, carul mortuar se îndrepta încet catre Piata Rosie."Chipul lui Lenin era de nerecunoscut. El mergea cu ochii închisi si parea ca e gata sa cada", îsi amintea mai târziu Alexandra Kollontai. Tot ea a presupus ca moartea Inessei a generat si moartea lui Lenin.

Nadejda Krupskaia scrisese un mic necrolog în Pravda:"Din familia comunistilor a plecat un lucrator devotat cauzei, a plecat un om cu o inima fierbinte, un om sincer, inteligent. Noi o vom  înmormânta sub Zidul Rosu".

Acolo, lânga Zidul Rosu, caci asa se mai numea înca Zidul Kremlinului, orchestra Teatrului Mare a interpretat Marsul funebru al lui Chopin, dupa care s-a intonat Internationala. Apoi, si-au luat adio de la Inessa, rând pe rând, muncitoare din Petrograd, Moscova, Asia Mijlocie. Pe panglica coroanei de flori albe trimise de Lenin, acesta scrisese simplu:"Tovarasei Inessa, de la V.I. Lenin".

O revolutionara pe nume Alexandra Kollontai

Alexandra Kollontai a intrat în istorie ca un important militant politic, publicist si diplomat, precum si ca autoare a numeroase lucrari privind emanciparea femeii.

S-a nascut în anul 1872, în familia colonelului si ulterior generalului Mihail Domontovici, care avea prieteni apropiati în înalta societate din Sankt-Petersburg. Familia a încercat sa o fereasca de influente daunatoare, asa ca ea nu a mers la gimnaziu, ci si-a facut studiile în particular, cu profesori cât se poate de competenti. Profesoara de literatura, de exemplu, Maria Ivanovna, le facuse o impresie excelenta parintilor Alexandrei. Ei nu aveau de unde sa stie  ca tocmai ea îi va umple capul fetitei cu ideile sale progresiste, în care se amestecau narodnicismul si socialismul. Surinka, asa cum era alintata Alexandra acasa, a aflat pentru prima oara ca "cei mai buni oameni din lume lupta pentru egalitate si libertate si ca pentru asta sunt aruncati în închisoare", asa ca si-ar fi dorit sa faca si ea parte din aceasta categorie.Deocamdata, ea era o fata frumoasa, foarte curtata si care facea numeroase victime, refuzând pretendentii, unul dupa altul (unul dintre ei, Ivan Dragomirov, avea sa se împuste din cauza ei).

La vârsta de 17 ani, ea îl refuza pe generalul Tutolmin, aghiotantul tarului Alexandr al III-lea:"Perspectivele lui îmi sunt perfect indiferente. Am doar 17 ani si nu ma vând unui barbat care este de trei ori mai în vârsta ca mine. Ma voi marita doar cu cel de care ma voi îndragosti".

Exasperati, parintii au hotarât sa o trimita în 1891 la Tiflis (Tbilissi), la rude, cât mai departe de capitala. Numai ca aici ea face cunostinta cu un ofiter chipes, Vladimir Kollontai, care îi era de fapt, var de-al doilea. Parintii Alexandrei nu vor sa accepte o astfel de partida pentru fiica lor si se hotarasc sa o trimita în Franta, departe de ispita. Numai ca, la întoarcere, Alexandra insista sa se casatoreasca cu Vladimir, asa ca parintilor nu le ramâne decât sa accepte (ceva mai târziu, ea avea sa declare, ca daca familia sa nu s-ar fi opus din rasputeri acestei casatorii, ea l-ar fi refuzat, poate, pe Kollontai). Cei doi se casatoresc în anul 1893, iar la un an de la casatorie apare si un fiu, Mihail. O alta femeie s-ar fi multumit cu faptul ca avea ceea ce îsi dorise, dar nu si Alexandra.

Ea lucreaza un timp la Biblioteca publica, unde se aduna des tot felul de liber-cugetatori. Apoi, în apartamentul lor, destul de confortabil (parintii aveau grija sa-i trimita lunar suma de 300 de ruble, care, la acea vreme, reprezenta jumatate din retributia unui guvernator), îsi fac aparitia gazetari, profesori, artisti si toata lumea discuta politica.

Printre cei care îi frecventeaza se afla si un prieten al sotului sau, Alexandr Satkevici. Cei trei citesc împreuna Ce-i de facut? a lui Cernîsevski, dar în curând se formeaza un triunghi amoros. Din dragoste pentru sotia sa, Vladimir se împaca cu ideea, ba chiar aminteste un proverb francez:"Lanturile casatoriei sunt adesea atât de grele, încât e nevoie de trei".

În acest timp, Alexandra devine preocupata de problema libertatii în dragoste si noteaza în jurnalul sau:"toti trei am vut sa fim generosi unul fata de altul, dar… am complicat totul". Ea noteaza înca:"Am pastrat fata de Vladimir o dragoste adolescentina. Sot nu mi-a fost si nu mi-a devenit însa niciodata, deoarece în mine nu se trezise înca femeia. Nemultumirea mea fata de aceasta casatorie a început destul de devreme. Eu am luptat contra Ťtiranuluiť, asa cum îl numeam eu pe sotul meu".

Un an mai târziu, ea adauga:"M-am îndragostit de un barbat frumos si le-am spus atunci tuturor ca sunt feri -cita. Dar mie mi se parea ca aceasta Ťfericireť ma tinea prea legata de el, iar eu voiam sa fiu libera. Micile preocupari domestice îmi ocupau ziua, însa nu puteam scrie, asa cum faceam pe vremea când locuiam la parintii mei. Gospodaria nu ma interesa, pentru asta o aveam pe Anna Petrovna, dadaca fiului meu. Când fiul meu adormea, îl sarutam pe fruntea lui micuta, îl înveleam cât mai bine si ma duceam în camera alaturata, pentru a ma apuca de citit o carticica a lui Lenin".

Ea îi scrie fostei sale profesoare:"Maria Ivanovna, am impresia ca nu fac nimic. Am desigur o familie, un sot, un copil…Dar dv. ma întelegeti, mai vreau înca ceva. Ar trebui sa le fiu de folos oamenilor, nu numai pentru faptul ca am mai adus pe lume înca un om".

Un rol nefast în casnicia Alexandrei avea sa-l joace revolutionara Elena Dmitrievna Stasova, de asemenea fosta eleva a Mariei Ivanovna. Ea reuseste sa o convinga pe mai tânara sa prietena ca o casatorie e o adevarata închisoare si ca, doar în afara ei te poti preocupa de adevarate actiuni, revolutionare, adica. Alexandra ajunge curând la concluzia ca iubirea pentru fiul sau este doar egoism, iar dragostea pentru un sot, un lux inutil, asa ca cere divortul:"Pe mine ma pasiona acum valul de evenimente revolutionare din Rusia, care crestea din ce în ce mai mult".

În august 1898 ea îsi lasa fiul în grija parintilor si pleaca la Zürich, în Elvetia, sa studieze economia si statistica si devine, în acelasi timp, marxista. Începe apoi sa frecventeze cercurile socialiste din Londra, la Berlin, Luxemburg si Paris, îi cunoaste pe Roza Luxemburg, pe Gheorghi Plehanov si pe sotia acestuia, si pe sotii Lafargue. 

"Bolsevismul nu face compromisuri"

În 1905, ea descopera ca are talent de orator, astfel ca ea începe sa ia des cuvântul la mitingurile muncitoresti. Aici ea îsi face aparitia deseori îmbracata în blanuri si costume albe. Alaturi de muncitoarele îmbracate în salopete de lucru face, evident, o nota discordanta.

Alexandra îl cunoaste între timp pe Piotr Maslov, un cunoscut economist si social-democrat mensevic. Activitatea revolutionara a Alexandrei nu ramâne însa fara urmari, asa ca este silita sa fuga în Germania, unde Maslov este trimis sa citeasca un ciclu de lectii, e drept, însotit de sotie si copii. Romanul lor de dragoste se încheie furtunos, deoarece fiind casatorit, Maslov se temea ca legatura lor, transformata într-un trivial adulter, ar putea deveni publica. Urmatorul roman de dragoste al Alexandrei avea sa fie cu Sleapnikov, un tovaras de lupta al lui Lenin, pe care ea îl cunoscuse în 1911, la înmormântarea sotilor Lafargue. Conducatorul revolutiei, care avea totdeauna câte o vorba plina de duh la adresa amorului liber, practicat de Alexandra, avea sa exclame:"Inima înflacarata a tovarasei Kollontai l-a smuls pe mensevicul Maslov, pentru a-l primi pe bolsevicul Sleapnikov. Ura, tovarasi!"

Este adevarat, dupa sciziunea social-democratiei ruse, Alexandra a cochetat pentru scurt timp cu mensevismul, dar în 1915 ea a devenit bolsevica, în virtutea pozitiilor sale internationaliste:"bolsevismul îmi era mult mai apropiat, deoarece nu facea compromisuri".

Ea întâmpina Revolutia fara rezerve si în scurt timp devine comisar al poporului. Anii urmatori sunt plini de idei romantice, dar si de actiuni dure si cinice. Ea hotaraste, de exemplu, sa înfiinteze la Petrograd, Palatul pentru ocrotirea mamei si a copilului si alege drept cladire… Lavra Alexandr-Nevski. Calugarii s-au baricadat în manastire, iar credinciosii au atacat-o pe Alexandra Kollontai. Ea a scapat de rafuiala numai cu ajutorul marinarilor, în frunte cu Pavel Dâbenko, cel cu care avea sa aiba, ulterior, un veritabil roman de dragoste. 

Imediat dupa moartea Inessei Armad, Alexandra Kollontai devine sefa Sectiei de Femei în cadrul Consiliului Comisarilor Poporului.

Purtatoare de cuvânt a revolutiei sexuale proletare

Iata cum evalua ea însasi activitatea sa politica îndelungata:"Lucrul cel mai important pe care l-am realizat este ca am reusit sa ridic si sa promovez problema egalitatii femeilor în toate domeniile, inclusiv cel al eticii sexuale". Într-adevar, tovarasa Kollontai a fost o militanta activa nu numai în cadrul revolutiei proletare, ci si al celei sexuale, iar în ceea ce priveste etica, ea avea propuneri extrem de originale, ca de exemplu teoria "paharului cu vodca":"Relatiile sexuale dintre un comsomolist si o comsomolista trebuie sa fie ca si cum ai bea un pahar de vodca".

În 1917, Alexandra Kollontai îi îndemna pe revolutionari catre radicalism si… dragoste libera, pentru ca, sase ani mai târziu, sa adreseze apelul:"Impulsurile sexuale nu trebuie reprimate, deci sa ne eliberam instinctele si sa dam frâu liber placerilor dragostei!"

Într-una din brosurile sale, intitulata Dragostea albinelor lucratoare, ea vorbeste în termeni pomposi despre libertatea spiritului, despre noua morala revolutionara, cât si despre dreptul femeii de a face o alegere libera în dragoste.

Ea îsi exprima acest credo postrevolutionar si în "Cele 12 precepte sexuale ale proletariatului revolutionar", aparute în brosura intitulata Revolutia si tineretul (1924):

"Legaturile sexuale trebuie stabilite pe linia utilitatii revolutionare-proletare de clasa. În relatiile de dragoste nu trebuie admise elemente precum flirtul, cochetaria sau alte metode speciale de cucerire. Si nu trebuie admisa gelozia".

Astfel de enunturi stârneau discutii furtunoase. Lenin avea sa declare ca necesitatea amorului liber era mai curând o cerinta burgheza, nu proletara. Dar Alexandra Kollontai a continuat sa-si apere ideile, chiar si mai târziu, când ocupa diverse functii diplomatice.

Înaripatul Eros al Revolutiei

Pentru Alexandra Kollontai, "înaripatul Eros" reprezenta însa nu neaparat ceva fiziologic, ci un sentiment înaltator, pentru care nu constituiau o bariera nici familia, nici copiii. Articolul sau, intitulat "Drumul înaripatului Eros", stârnise multa rumoare la aparitie si constituise obiectul unor atacuri aprinse în presa. Alexandra Kollontai declara:

"Pentru a avea cu adevarat visul unei nopti de vara e nevoie de dragoste, de înaripare. Chiar daca doar pentru doua-trei zile sau, poate, pentru mai multi ani. Totul depinde de autoamagire. În dragoste e nevoie de autoamagire, adesea reciproca".

Numai ca, pe masura ce puterea bolsevica se întarea, "drumul înaripatului Eros" se închidea din ce în ce mai mult. Teroarea rosie punea stapânire pe tara si împreuna cu noua ordine "amorul liber" începea sa fie înlocuit de ascetism. Dar Alexandra Kollontai, teoreticiana amorului liber, nu se linistise înca. În aprilie 1917, furtunoasele zile ale revolutiei, ea îsi desfasoara activitatea propagandistica pe navele Flotei Baltice, iar lectile sale depre "amorul liber" se bucura de mare succes printre marinari. Aici ea îl întâlneste pe Pavel Dîbenko. Ea are 45 de ani, el 28. Familia lui, copiii, nimic nu conteaza, iar ea noteaza în jurnalul sau:"Este un om la care nu predomina intelectul, ci sufletul, vointa, energia. Eu cred în Pavlusa, în steaua lui. Noi am hotarât sa ne casatorim, deoarece daca revolutia ar suferi o înfrângere, sa mergem împreuna la esafod".

În curând, dragostea lor avea sa fie supusa unor mari încercari. În 1918, din cauza neglijentelor în serviciu, Dîbenko a fost exclus din partid si arestat. În calitate de comisar al trupelor maritime, el fusese trimis în apropiere de Narva, pentru a opri înaintarea trupelor germane. Când trupele erau gata sa treaca la contraofensiva, detasamentul sau a capturat o cisterna cu alcool, asa ca toti s-au pus pe baut, în frunte cu comandantul. Alexandra a intervenit peste tot. Ea i s-a adresat mai întâi lui Lenin, acesta a trimis-o la Trotki, care, la rândul lui, a trimis-o la Krîlenko, cel care conducea ancheta. Acesta a întrebat-o pe Alexandra Kollontai în ce calitate intervine în favoarea lui Dîbenko. Fara a mai sta pe gânduri, ea a mers imediat sa-l vada pe acesta în închisoare. A doua zi, ziarele anuntau casatoria Alexandrei Kollontai cu Pavel Dîbenko, astfel ca Alexandra a putut interveni, de data aceasta, în favoarea sotului sau. În realitate însa, certificatul fie s-a pierdut, fie nu a existat niciodata, dar legenda despre prima casatorie din istoria familiei sovietice a dainuit.

Apoi drumurile celor doi revolutionari s-au despartit. El lucra în Ucraina, ea la Moscova. În primavara anului 1919, Alexandra descopera ca Dîbenko o înseala, în stânga si în dreapta. El avea deja trei legaturi stabile, fara a mai vorbi de cele întâmplatoare. Alexandra face scene de gelozie si noteaza în jurnalul sau:"Toata viata am militat pentru dragostea libera, eliberata de gelozie, de înjosire. Dar iata ca si pe mine ma încearca acum, aceleasi sentimente, împotriva carora m-am manifestat întotdeauna. Nu ma simt capabila sa ma împac cu ele".

Replica lui Dîbenko a fost imediata:"Când tovarasii m-au acuzat ca i-am dat uitarii pentru o muiere, eu le-am raspuns: ŤEste Kollontai, nu o simpla muiereť. Apoi, m-am apropiat de tine nu ca de o femeie, ci ca de ceva inaccesibil. Tu ai devenit însa din ce în ce mai banala".

În 1922, Alexandra îi trimite lui Stalin doua scrisori. Într-una îl ruga sa fie trimisa în strainatate, "oriunde ar fi, ca sarcina de partid", iar în cealalta ea cerea ca "numele Kollontai si Dîbenko sa nu mai fie amestecate. Drumurile noastre   s-au despartit".

Activitate diplomatica

La 4 octombrie 1922, Alexandra Kollontai începea o noua viata. Rusia terminase cu anarhia, Alexandra-cu amorul liber…. Ea întelegea ca rolul sau de agitatoare luase sfârsit si ca originala sa teorie a "paharului de vodca" nu mai avea ecou nici macar în rândurile proletariatului, ca sa nu mai vorbim de intelectuali, ale caror rânduri se cam rarisera.

Alexandra Kollontai a ocupat diverse posturi în diplomatie, reprezentant comercial în Norvegia, dupa care, a devenit prima femeie ambasador, mai întâi în Mexic, în 1926, apoi în Norvegia, începând din 1927. Între anii 1930-1945, ea a fost mai întâi ministru plenipotentiar, iar mai apoi ambasadoare în Suedia.

În acest timp, în Rusia se dezlantuise teroarea, iar vechii sai camarazi piereau, pe rând, în exil, Gulag-uri sau mai rau, împuscati, asa cum s-a întâmplat cu Sleapnikov în 1937 sau cu Pavel Dîbenko, în 1938, cei doi devenind "dusmani al poporului". Alexandra Kollontai a fost însa, una dintre rarele personalitati care a reusit, nu se stie cum, sa nu fie lichidata de Stalin...

Legendara Larisa Reisner

Larisa Reisner, cel de-al treilea simbol feminin al Revolutiei ruse, a fost o femeie uimitoare, înzestrata cu o frumusete aproape mistica si cu un curaj deosebit. În cei doar 30 de ani de viata, ea a reusit nu numai sa zdrobeasca inimile barbatilor, ci sa lupte, sa scrie, sa îmbine deci cuvântul cu fapta.

Larisa si fratele sau, Igor, au crescut într-o familie înstarita de intelectuali, care s-a mutat din loc în loc. Mai întâi a fost orasul Lublino, aflat la marginea Imperiului tarist, unde s-a nascut Larisa, la 1 mai 1895. Au urmat apoi Tomsk, Paris, Petersburg. Tatal Larisei, Mihail Andrevici Reisner, era profesor si împartasea ideile social-democratilor. În timpul studiilor pe care le facuse în Franta si Germania, el îi cunos-cuse si se întretinuse cu Karl Liebknecht,   August Bebel si corespondase cu Lenin. Nu este deloc greu de imaginat spiritul revolutionar ce domnea în casa familiei Reisner. Ulterior, tatal Larisei s-a apropiat de bolsevici, facându-le unele servicii, în calitate de jurist.

Trasatura caracteristica a familiei Reisner era mândria, o deosebita mândrie, care li se potrivea, "precum li se potriveau muschetarilor lui Alexandre Dumas, mantia si spada", spunea Vadim, fiul scriitorului Leonid Andreev.

Printre cei care au scris despre Larisa Reisner nu exista vreo persoana care sa nu fi remarcat neobisnuita ei frumusete. Vadim Andreev, care locuise o perioada în casa familiei Reisner, o descria astfel:"Parul, închis la culoare, se înfasura ca niste scoici în jurul urechilor... ochii mari, de culoare verde-cenusie, mâinile, ca niste fluturi albi... totul era neobisnuit. Când trecea pe strada, parea ca-si duce frumusetea ca pe o faclie... nu era vreun barbat, care sa treaca pe lânga ea, fara sa o observe si fiecare al treilea, dupa o statistica stabilita de mine, ramânea ca o stana de piatra si se uita în urma ei..."

Poetul Osip Mandelstam o asemana cu o "rusalca cu ochi verzi" în Madrigalul dedicat ei, iar Nikolai Gumiliov, cu care a avut, un scurt roman de dragoste, o compara cu "o voluta ionica".

În 1912, Larisa a terminat gimnaziul cu medalie de aur, dupa care a început sa frecventeze cursu-rile Institutului de Psihoneurologie si sa audieze, concomitent, un ciclu de lectii de istorie a stiintelor politice în cadrul Universitatii din Sankt-Petersburg. Fiind pasionata de politica si poezie, ea a început sa frecventeze si "Cercul poetilor", aflat în cadrul universitatii (din cerc faceau parte, printre altii, Osip Mandelstam si Vsevolod Rojdestvenski).

Apoi, a început sa publice poezii, sub pseudonimul Leo Rinus, la început în stil decadent, dupa care a încercat o poezie mai "stiintifica". I-a aparut chiar si o drama, intitulata Atlantida, publicata în almanahul Shipovnik (Macesul). La începutul anului 1916, Larisa a început sa frecventeze, pe rând, cabaretul artistic "Popasul comediantilor" sau cafeneaua "Câinele hoinar", foarte la moda în Sankt-Petersburg. Aici se aduna toata elita intelectualilor din oras, se citeau versuri, se discuta soarta Rusiei. În toamna anului 1916 ea l-a cunoscut pe poetul Nikolai Gumiliov, idolul tineretului din acea perioada. Acesta fusese decorat, în anii primului razboi, de doua ori cu crucea "Sfântul Gheorghi", publicase cinci volume de versuri si era considerat deja un maestru printre literati.

Când a vazut-o prima oara pe Larisa, el a exclamat:"e foarte frumoasa", dar ascultându-i versurile, a adaugat:"dar e lipsita de talent". Curând însa, între ei avea sa înceapa o poveste de dragoste, care avea sa dureze aproape un an. Casatoria lui Gumiliov nu mergea în acel moment, el se separase deja de Anna Ahmatova. Gumiliov si Larisa semanau întrucâtva, fiind amândoi naturi independente. Ea era frumoasa, inteligenta, el foarte talentat si apreciat ca poet. El îi dedica versuri si o numea Leri, ea îl numea, în maniera poetica, Hafez:"Iata ca aproape ca se încheie anul. Primul meu an, ce nu seamana cu ceilalti ani. Iubitul meu Hafez, este minunat sa traiesti..." El îi raspundea plin de înflacarare:"Nu cred în reîncarnare, dar mi se pare ca, în vietile anterioare ai fost, în mod sigur, Elena din Sparta sau frumoasa Angelica din ŤOrlando furiosoť. Îti scriu aceasta scrisoare pentru ca te iubesc ca un nebun. Al tau, Hafez"Gumiliov se înroleaza apoi în Corpul expeditionar al frontului de la Salonic. El continua sa-i scrie:"Zile întregi am stat în zapada si am privit stelele, încercând sa-mi imaginez fata ta, ce ma privea, de acolo, de sus".

Când Gumiliov s-a întors de pe front, în februarie 1917, Rusia întreaga clocotea, iar tarul abdicase. Cei doi s-au întâlnit, dar nimic nu mai era ca înainte. Ea îl cunoscuse între timp pe Feodor Raskolnikov, care îi împartasea idealurile si care, ulterior, avea sa-i devina sot. Asa ca, atunci când Gumiliov a cerut-o în casatorie, ea l-a refuzat. L-a refuzat si pentru ca se simtea tradata. În viata lui intervenise deja o alta femeie, cu care se întâlnea în paralel.Ruptura a fost destul de dureroasa pentru Larisa. Mult mai târziu, în august 1921, dupa ce a aflat ca Gumiliov fusese arestat si împuscat ca "participant al unei conspiratii contrarevolutionare" (în acel moment, Larisa se afla în Afganistan), ea îi scrie mamei sale:"Pe nimeni n-am iubit cu atâta durere ca pe poetul Hafez".

Ea se arunca apoi în vârtejul Revolutiei, cu pasiune si multa daruire. "Voluta ionica" îsi gasise, în fine, adevaratul drum în viata...Cu jacheta sa de piele si cu naganul în mâna, ea devine curând un simbol feminin al revolutiei. Lev Trotki afirmase întotdeauna ca Larisa avea "înfatisarea unei zeite antice, al carei spirit ironic se împletea cu barbatia unui luptator".

Meteoritul Revolutiei

Abia începe, cu adevarat, perioada cea mai eroica a vietii sale, în care ea avea sa straluceasca asemenea unui meteorit (nu întâmplator, poate, Lev Trotki o numise "meteoritul Revolutiei").

Raskolnikov este numit comandant al flotei de pe Volga si Caspica, în perioada 1918-1920. Ea îl urmeaza pe fronturile razboiului civil, participa la lupte si publica în acelasi timp, în Izvestia, reportaje reunite sub titlul "Scrisori de pe frontul de Rasarit":"Primul, cel mai periculos front al republicii era cuprins de acea flacara eroica, ce îi era de ajuns pentru trei ani de razboi, în care îndurai foamea, pribegia si tifosul".

Marinarii o privesc ca pe o adevarata minune si-i sorb cu nesat cuvintele:" Sunt fericita sa ma întâlnesc cu dumneavoastra, sa simt ca sunteti gata sa-i bateti si sa-i goniti pe dusmani (...) Construim un stat nou si le suntem necesari oamenilor. Activitatea noastra e creatoare".

Asa au aparut cele mai neobisnuite legende despre femeia comisar, care era Larisa Reisner. Conform uneia dintre ele, în 25 octombrie 1917, ea ar fi fost cea care ar fi tras salva de tun asupra Palatului de Iarna, de pe Crucisatorul Aurora. Celebra salva, în urma careia a urmat asaltul Palatului de Iarna...

Legendele mai spun ca ea cauta cele mai riscante situatii, ca si cum s-ar fi jucat cu moartea, ce nu putea avea însa puteri asupra ei, sau ca ea ar fi fost cea care a determinat deznodamântul bataliilor pentru Kazan, în vara anului 1918, îmbarbatându-i pe soldati...

Pe una dintre nave avea sa o vada, într-o zi, Vsevolod Visnevski, autorul Tragediei optimiste (1923), al carei prototip feminin a fost Larisa Reisner.

În 1920, Raskolnikov este numit Comisar al Flotei Baltice, iar Larisa, comisar al statului major General al Marinei. Cei doi se întorc în Petrograd, aflându-se, ca întotdeauna, în centrul activitatii creatoare a tânarului stat sovietic. Locuiau acum în cladirea Amiralitatii, ocupând un apartament spatios, cu trei ferestre ce dadeau spre Neva si alte trei, catre statuia "Calaretului de arama". Era apartamentul unui fost ministru. Într-o fosta sala de studiu pentru scafandri se afla acum salonul Larisei. Poetul Vsevolod Rojdestvenski, care a vizitat-o într-o zi, a fost uimit de noul ei stil de viata. Se aflau aici, ca într-un adevarat bazar oriental, statuete de bronz, covoare, tablouri, carti englezesti, flacoane cu parfum frantuzesc... Însasi stapâna casei era îmbracata într-un halat brodat cu fir de aur. În iarna anului 1920, când în oras oamenii mor de foame pe strada, ea organizeaza receptii la ea acasa, iar la balul de la Casa Artelor vine îmbracata într-o somptuoasa rochie de bal, desenata de Leon Bakst pentru baletul Carnavalul, confiscata, evident, din garderoba Teatrului Mariinski.

Din când în când, ea organizeaza serate poetice revolutionare (poetul Osip Mandelstam banuia ca aceste serate erau organizate cu scopul de le usura cekistilor arestarea persoanelor care se aflau pe lista neagra, în special a ofiterilor de marina).

Într-una din seri, dupa ce Larisa îi pune la dispozitie poetului Alexandr Blok o masina, acesta recunoaste, la plecare, fostul automobil Delaunay-Bellevile, ce apartinuse tarului si care devenise "masina de serviciu" a Larisei.

În 1921, cei doi soti îsi iau ramas bun de la mare, deoarece Raskolnikov este trimis în misiune diplomatica, în Afganistan. El devine astfel, primul ambasador sovietic  în aceasta tara. Aici, în inima Orientului, unde timpul pare ca s-a oprit în loc, ea încearca sa se adapteze noii vieti si scrie mult, descoperindu-si vocatia de jurnalist. "Ma întrebi ce fac, îi scrie ea fratelui sau Igor. Scriu ca o nebuna".

Zilele se scurg, însa foarte asemanatoare unele cu altele, iar Larisa nu înceteaza sa se minuneze de capacitatea localnicilor de a "pierde în mod admirabil vremea". Hotarât lucru, ea nu poate trai dupa "ora locala", asa ca se hotaraste sa plece înapoi, în Rusia:"Voi trai în aceasta ultima luna, astfel ca toata viata sa-mi amintesc Orientul, aceste minute coplesitoare, când omul e fericit ca apa tâsneste în fântâni, ca vântul poarta mirosul de mixandre. Zeii au trait în astfel de gradini si au fost buni si fericiti... Curând voi fi acasa".

Ironia sortii

În viata Larisei are loc apoi o cotitura, pe care nimeni nu a înteles-o, cu atât mai mult sotul ei. Ea se întoarce la Moscova, fara a da nimanui nici o explicatie, în timp ce Raskolnikov îi trimite scrisori disperate:" Mi se pare ca amândoi facem o greseala ireparabila (...) Dar fie asa cum vrei tu. Îti trimit hârtiuta fatala.. dar nu uita, nu numai ca te iubesc nebuneste, ci si ca te respect imens".

"Hârtiuta fatala" era acordul pentru divort. Sot neoficial al Larisei devine acum Karl Radek, cu toate ca acesta este casatorit. Alegerea ei este un soc pentru toata lumea. Este adevarat, el este un foarte talentat si cunoscut jurnalist, apreciat enorm de Lenin, dar din punct de vedere fizic, este o adevarata caricatura pe lânga frumoasa Larisa. Cei doi pleaca împreuna la Hamburg si lupta pe baricadele revolutiei comuniste, care, din pacate, esueaza. Larisa scrie Hamburg pe baricade (1925). Ea este, cum s-ar numi în zilele noastre, o jurnalista care lucreaza în toate "punctele fierbinti". În 1924 îi aparuse volumul de reportaje Frontul, iar un an mai târziu, Carbune, fier si oameni si Afganistan.

Au urmat apoi calatorii în Ural si Donbas, iar la 9 februarie 1926, a venit, mult prea devreme, necrutatoarea moarte... O cana de lapte nefiert si Larisa se îmbolnaveste de febra tifoida. Peste numai trei luni, ar fi împlinit 31 de ani. Asa cum se spunea într-un necrolog, ea " ar fi trebuit sa moara undeva într-o stepa, pe mare, în munti, cu naganul strâns în mâna".

Moartea Larisei i-a afectat pe multi, în special pe fratele sau Igor, care îi era foarte apropiat. Printr-o coincidenta aproape mistica, un an mai târziu, mama Larisei s-a îmbolnavit tot de febra tifoida...

Cei pe care ea îi iubise au devenit, pe rând, dusmani ai poporului. Radek a fost mai întâi exclus din partid, în 1927, la cel de-al XV-lea Congres al partidului. Dupa trei ani de exil, a fost reprimit în partid. Arestat din nou în 1936, a fost declarat "dusman al poporului, conspirator si spion al tuturor serviciilor secrete straine" si condamnat la 10 ani închisoare, în urma celui de-al doilea proces de epurare de la Moscova, din ianuarie 1937.

În ceea ce îl priveste pe Raskolnikov, acesta a ocupat, un timp, functia de ambasador în Bulgaria. În 1938, când a fost invitat sa se întoarca urgent în tara, el a înteles bine sensul acestei invitatii, asa ca, fara a mai sta pe gânduri, a plecat în Franta. Acolo a publicat o scrisoare deschisa, adresata lui Stalin, învinuindu-l de organizarea represaliilor fara precedent împotriva fostei "garzi leniniste".

Raskolnikov a murit în conditii suspecte, în septembrie 1939, într-un spital din Nisa, dar mai mult ca sigur, aici fusese mâna NKVD-ului... Dupa unii ar fi fost otravit, dupa altii, ar fi fost aruncat de la etajul al patrulea al spitalului. Poate ca, daca ar fi trait, pe Larisa Reisner ar fi strivit-o aceeasi masina a terorii sta-liniste... ca sotie, mai întâi a lui Raskolnikov, apoi a lui Radek, a doi neobisnuiti "dusmani ai poporului". Lenin crease Ceka pentru lupta cu dusmanii Revolutiei. Stalin însa crease Gulag-ul, în cadrul GPU, pentru lupta cu cei care organizasera Revolutia din octombrie...