Freddie Mercury, istoria unei legende rock care a murit prea repede

„Nu mă aştept să ajung la bătrâneţe. Mi-e totuna ce va fi. Ar fi plicticos să trăiesc până la şaptezeci de ani“, declara cel care a trăit în 45 de ani cât alţii în zece vieţi şi care a încântat milioane de oameni cu muzica sa.

Plictiseala e cea mai grea boală a lu­mii“, spunea el. Şi s-ar putea spune că Freddie a murit bolnav de-atâta goană după anti-plictiseală. „Dacă n-aş fi fost celebru, aş fi făcut aceleaşi lucruri pe care le-am făcut până acum“, completa el. Când mă gândesc la Freddie, prima imagine care îmi vine în minte este cea din unul dintre ultimele lui clipuri, „I’m Going Slightly Mad“:Freddie, cu bananele-n cap, cântând:„În­nebunesc încet-încet/ Cred că sunt un bananier…“. Cu toţii avem o doză mai mare sau mai mică de nebunie, pe care ne-o reprimăm sau ştim să ne-o exploatăm, după caz. La Freddie, însă, sclipirea de geniu şi scânteia de ne­bunie s-au contopit într-o explozie artistică ce a încântat milioane de oameni timp de douăzeci de ani. O explo­zie care l-a decimat, însă, şi pe el, înainte de vreme. Căci „minunea mercurială“ a durat doar 45 de ani. O minune care a mai purtat un nume:Queen, numele formaţiei cu care a bătut lumea-n lung şi-n lat, ales chiar de Freddie după o lecţie practică urmată la Ealing College of Art, din Londra. Tema lecţiei:„The Queen’s Garden Party“. Acolo, studenţii trebuiau să creeze oaspeţi imaginari pentru o petrecere şi apoi să le facă portretul…

Astfel, destinul a făcut ca prin 1970-1971 să se adune o gaşcă de titraţi, care a compus un altfel de muzică:Brian May (care era student la fizică atunci când şi-a înfiinţat prima formaţie), Roger Taylor (fost student la Stomato­logie), John Deacon (student la Beauchamp Grammar School). Şi Freddie. Nu există dubii asupra amprentei lăsate de Queen în istoria muzicii. Fiecare piesă a lor a reuşit să fie un regal, cu o tonalitate aparte:recunoşti o piesă Queen dintr-o sută. Asta deşi cântecele lor n-au urmat niciodată drumul bătătorit. Au sunat parcă mereu altfel, au urmat mereu altă reţetă. Ei au fost formaţia rock care, în egală măsură, a aprins inimile de pe zeci şi zeci de stadioane pline, cu melodii cu mesaje puternice, ca „I Want to Break Free“ sau „One Vision“, ori cu balade rock sensibile, precum „It’s a Kind of Magic“… Dar tot ei şi-au permis adorabile derapaje, cum ar fi cele disco („Another One Bites The Dust“ sau „Under Pressure“) ori electro­nice („Radio Gaga“). În fine, nimeni alţii n-au mai reuşit ca ei fuziunea miraculoasă între rock şi operă, ilustrată solo de Freddie în duetul cu Montserrat Caballé („Bar­celona“), sau ca grup, în capodopera „Bohemian Rhap­sody“ – în fapt, tot o demonstraţie solo a lui Freddie, căci e compoziţia sa prin excelenţă şi dacă Rapsodia lui nu e atingerea geniului, ce altceva ar fi în muzica modernă?

Au vândut peste o sută de milioane de discuri, fiind mai productivi decât orice altă formaţie:au scos cam un LP pe an, în vreme ce altora le trebuia şi patru ani! Şi asta fiindcă în spatele geniului Freddie, ceilalţi trei erau şi ei extrem de inspiraţi, compunând la rândul lor hituri – să ne gândim doar la „We will Rock You“, care e al lui Brian May, „Radio Gaga“, scris de Roger Taylor, ori fenomenalul „I Want To Break Free“, semnat de John Deacon. Ce-ar mai fi de spus despre unicitatea mărcii Queen? Last but not least, magia a venit de la solistul său. Marea Britanie şi Asia şi-l dispută în continuare pe acest artist complet născut în Zanzibar, care e şi azi votat în câte-un top de referinţă drept cel mai mare cântăreţ rock al tuturor timpurilor. O voce senzaţională dublată de un talent de showman nemaivăzut. „El a fost un actor care putea ţine publicul în palmă“, spunea David Bowie. „A cânta în faţa unei mulţimi uriaşe – un veritabil talaz dezlănţuit – este ceva de neegalat. Când plec de pe scenă, am nevoie de ore întregi ca să mă potolesc şi să-mi revin“, mărturisea artis­tul care a urcat pe scenă aşa cum lumea rockului nu mai văzuse până atunci:cu maiou de balet din saten, mulat, cu decolteul adânc, ori cu haine de blană, pantaloni din velur şi pantofi de balet. Sau, mai simplu:doar într-un slip minuscul. Mercury era un one-man show desăvârşit.

Spectacolul lui era o demonstraţie uluitoare de energie aşa cum nimeni n-ar fi bănuit văzându-l pe studen­tul de altădată de la Şcoala de Arte din Londra. „Freddie era cel mai tăcut băiat din facultate“, îşi aminteşte Jerry Hib­bert, coleg de studenţie. „A fost realmente o mare surpri­ză când s-a dovedit o mare stea“. „Era mai degrabă tont şi chicotea ca o şcolăriţă, ducându-şi mâna la gură pentru a-şi acoperi dinţii foarte mari“, completează maliţios Graham Collis, regizor de filme acum. Complexul danturii i-a rămas până târziu. Însă Freddie nu e nici primul nici ultimul artist intrat în istorie, care în adolescenţă era mai degrabă o pre­zenţă nepromiţătoare… „Noi nu credeam că ar avea vreun talent deosebit. Obişnuia să se ridice şi să-l imite pe Jimi Hendrix. Iar noi strigam la el:«Stai jos, Freddie, n-o să ai succes niciodată!»“. Cât de tare s-au înşelat! Dar în Freddie existau două persoane:artistul, care se aprindea ca o flacără la contactul cu publicul, şi omul, care nu s-a vindecat nici­odată, de fapt, de timiditate. „Când nu lucra, era foarte mo­dest, surprinzător de neînsemnat şi vulnerabil, ceea ce te în­demna să-l protejezi“, destăinuie regizorul Mike Hodges, în remarcabila biografie a artistului, semnată de Richard Sky. De unde şi ideea că starul funcţiona pe stimulente. Mai mult ca sigur că aşa era Freddie Mercury. Dar Farrokh Bulsara (numele său original) era cu totul altul. Mai ales în prezenţa părinţilor săi, Bom şi Jer. „Orice aş fi întrebat, îmi spunea:«Mamă, acolo e business, aici e familie!»“, povestea anul tre­cut doamna Bulsara, la venerabila vârstă de 90 de ani.

Altfel spus, toată nebunia lui exotică, flamboaiantă, cu stilul de viaţă sălbatic bisexual, era strict ţinută în zona de show-business. Acasă, era Farrokh. Nu discuta ni­ciodată aceste lucruri cu părinţii săi. Deşi îi vizita constant la casa lor din Nottingham, atunci când nu era în turnee. Familia Bulsara se mutase în Londra de când el avea 19 ani. Asta după ce plecaseră din Zanzibarul natal (protectorat britanic) în Bombay, pentru că acolo hotărâse tatăl Bom că fiul şi fiica lui vor urma cea mai bună educaţie (sora lui Freddie, Kashmira, are azi 61 de ani). Şi aşa a fost. În Bom­bay, Faroukh a învăţat să cânte la pian, dar emoţiile în faţa clapelor n-au dispărut niciodată, mai ales când a ajuns să interpreteze „Bohemian Rhapsody“ în faţa unui stadion în­treg. „Îi plăcea cum gătesc, mai ales dulciuri. Iar când avea câte o cină importantă la el acasă, uneori îmi cerea să-i fac prăjituri“, îşi aminteşte doamna Bulsara. Salt brusc de la casa părintească la diversele locaţii unde Farrokh devenea superstarul Freddie, cu tot cu prăjiturile mamei Jer la subraţ: ei bine, nimeni din industria muzicală a acelor vremuri nu organiza petreceri mai tari ca Mercury! Jurnalistul Richard Sky, care a avut norocul să participe la patru astfel de petreceri legendare, povesteşte atât de savu­ros despre cum invitaţii erau conduşi de către liftiere com­plet goale, cu corpurile pictate, iar doamnele erau întâmpi­nate la toalete de „bodyguarzi“ goi, cu trupurile sculptate, purtând doar o centură. Invitaţi: de regulă în jur de 300, foarte multe vedete. Alte atracţii: mâncare şi băutură cât puteau duce, numere de divertisment incluzându-l pe Fre­ddie însuşi cântând, bărbaţi travestiţi, curse de hipism sau adevărate orgii, începute cu numere de striptease la care dansatoarele fumau cu... vaginul. Locaţiile? De la banale­le cluburi la hipodromul din Kempton sau o barcă uriaşă în mijlocul unei scene, care reprezenta un lac...

Nicio petrecere de-a lui Freddie nu costa mai puţin de 50.000 de lire. Era, într-adevăr, „Big Spender“, vorba cân­tecului... „Excesul face parte din natura mea“, i-a mărturi­sit el într-un interviu rar lui Sky. „Pentru mine, plictiseala e o boală. Simt cu adevărat nevoia pericolului şi a emoţiei. Şi sunt, prin definiţie, o persoană cu un mare apetit sexual. Îmi place să fac sex tot timpul. Până acum, spuneam că m-aş duce cu oricine, dar în ultimul timp am devenit mult mai pretenţios.“ Dependenţa asta de adrenalină sexuală a lui, provocată şi de narcotice, era felul lui de-a ucide plictisea­la care, finalmente, l-a ucis şi pe el. Pentru că Freddie chiar ajunsese, la un moment dat, să nu mai aibă limite. Se crezuse, oare, invincibil, de când îşi luase coroana şi sceptrul de Rege pe scenă? Sau fusese pur şi simplu incon­ştient când nu se înfrânase nici de la sexul cu un barman sau cu alţi bărbaţi agăţaţi prin cluburi? Se zice că vizitase câteva cluburi de gay din Londra împreună cu Lady Dia­na, pe care o luase deghizată în bărbat...

Dacă e adevărat, prinţesa se distra periculos, în vreme ce Freddie îşi dădea întâlnire cu moartea într-unul dintre aceste cluburi. Să fi fost vreun iubit anonim care l-a infectat pe artist cu HIV? Ori chiar vreunul dintre iubiţii lui mai mult sau mai puţin oficiali, precum Tony Bastin, curierul din Brighton, care a murit şi el de SIDA? Sau Bill Reid, un tip pe care l-a întâlnit într-un bar din New York, cu care a avut o relaţie destul de violentă (Bill şi-a înfipt odată dinţii în mâna lui până când i-a dat sângele, iar Mercury a urlat atât de mult la el până când a răguşit, fiind la un pas de a rata un show)? Ori poate stewardul John Murphy, secerat şi el de aceeaşi boală? Sau, Nicolai Grishanovich, soldatul rus dintr-un club londonez, cel pe care-l „creditează“ cei mai mulţi a-i fi transmis boala. De altfel, despre el se spune că l-ar fi infectat şi pe entertai­nerul britanic Kenny Everett (decedat în 1995), un alt iubit cu care Freddie a întreprins menage-à-trois-uri alături de Nicolai. „Când am o legătură, n-o fac niciodată fără să mă implic total din punct de vedere sentimental. Nu cred în ju­mătăţile de măsură sau în compromis. Dau tot ce am, pentru că aşa sunt eu“, spunea starul. Care, până la urmă, şi-a dat şi viaţa pe altarul erosului. Şi adevărul e că iubea mistuitor. Când a aflat, de exemplu, că Tony Bastin îl înşela, Mercury, care se afla în turneu în SUA, a luat foc. Dornic de răzbunare, i-a cerut lui Bastin să-l viziteze în America, plătindu-i biletul de avion, doar pentru a-i spune că totul s-a terminat între ei şi a-l trimite înapoi cu următorul zbor spre Londra. 

Cea mai îndelungată relaţie a avut-o cu Jim Hutton, care a fost frizerul lui personal. El i-a fost alături în ultimii şase ani din viaţă. Dar interesant e că, potrivit testamentu­lui, Freddie i-a lăsat acestuia doar 500.000 de lire sterline şi o bucată de pământ.

Marele paradox al lui Mercury a fost că şi-a lăsat mai toată averea... unei femei: Mary Austin, prietena lui de-o viaţă, cea cu care a format un cuplu vre­me de aproape şapte ani, de pe la începutul anilor ’70. Ea e motivul pentru care mulţi l-au etichetat pe Freddie drept bisexual. După despărţire, Mary i-a rămas cea mai apropi­ată persoană, cântăreţul spunând că ea e singura fiinţă pe care a iubit-o cu adevărat şi cu care s-ar fi căsătorit... Toate milioanele lui, luxoasa reşedinţă din Kensington şi dreptu­rile de autor din muzică i-au revenit ei, spre şocul multora. Doar bătrâna lui mamă, care a continuat să trăiască modest după pierderea fiului, spunea anul trecut cu voce stinsă că a acceptat testamentul şi că Mary e parte din familia lor. 

Artistul a aflat, potrivit apropiaţilor, cam prin 1986 că a contactat virusul HIV. Dar a ales să păstreze secretul în faţa publicului chiar până în ultimul moment – a făcut o declaraţie publică cu doar o zi înainte de a se stinge. În 1991, anul morţii, când Freddie a apărut pe platourile de filmare ale clipului pentru piesa „I’m Going Slightly Mad“, echipa a încremenit. „Bărbatul solid şi musculos de altăda­tă era acum doar o palidă umbră a celui ce fusese“, scrie Sky. Se întâmpla în februarie. În noiembrie, legenda rock a trecut în nefiinţă. „A fost un privilegiu pentru noi să îm­părţim acest timp mirific“, au spus colegii din Queen. La fel şi pentru noi, toţi ceilalţi, milioanele de suflete pe care le-a încântat. Şi continuă s-o facă. Pe 12 septembrie, Brian May a anunţat că lucrează la un nou album cu vocea lui Freddie. Fiindcă, nu-i aşa... Show Must Go On!