Franz Joseph, ultimul monarh de modă veche. Sinteză a proiectelor politice

La 18 august 1830 a venit pe lume cel căruia îi va fi hărăzit să domnească peste Imperiul Austriac-Franz Joseph. Alegerea numelor nu a fost lăsată la voia înclinațiilor personale, ci cum se întâmplă întotdeauna în familiile princiare alăturarea lor anunța un program politic. În copilarie, Franz-Joseph a arătat o înclinație către pictură, neglijând studiul muzicii, deși muzica era element definitor pentru familia lui;  dat fiind caracterul multinațional al statului habsburgic, a trebuit să învețe și ceha, maghiara, poloneza, italiana, toate limbi vorbite în Imperiul Austriac-lucru pentru care manifestă neîndoielnice calități. Dar adevăratul entuziasm se arată atunci când începe să aiba de-a face cu pregătirea militară.

La vârsta de 13 ani este înaintat la gradul de colonel, lucru pe care îl ia foarte în serios. Prin vizitele frecvente în armată “află modelul unei societăți în care raporturile se întemeiază pe principiul ierarhiei și pe spiritul de ascultare. (…) Odată ajuns la putere va încerca să reorganizeze societatea civilă dupa acest model.”[1]Tot la vârsta de 13 ani i se permite pentru prima oară să participe la vânătoare, acesta fiind începutul unei adevarate pasiuni pentru acest sport. Dificultatea programului de studii nu-i permitea foarte mult timp liber și astfel nu găsea răgazul de a citi altceva decât ceea ce i se dădea ca temă, motiv pentru care, între suveranii epocii sale, va ajunge să fie printre cei cu o limitată cultură literară. 

În ajunul revoluției din 1848 Austria pare prost înarmată ca să răspundă unor noi provocări. Moștenirea lui Franz Joseph, la urcarea acestuia pe tron, amenința să fie apăsătoare.

Față de revoluția de la 1848, Franz Joseph nutrea o aversiune totală. “Îi era imposibil să o înțeleagă altfel decât ca pe o agresiune față de ordinea monarhică, o dezlănțuire a forțelor răului.”[2]Două lucruri trebuiau realizate înainte ca Franz Joseph să urce pe tron:1. Revoluția să fie înăbușită la Viena;și 2. Ungaria să fie readusă sub autoritatea puterii imperiale.

 În octombrie familia imperială își stabilește cartierul general la Olmütz. Ceremonia de predare a puterilor are loc la ora 8 în dimineața zilei de 2 decembrie, în sala de festivități a palatului arhiepiscopal din Olmütz. Ferdinand dă citire documentului prin care abdică în favoarea nepotului sau, Franz Joseph:“Motive imperioase ne-au condus la hotărârea irevocabilă de a renunța la coroana imperială și aceasta în favoarea nepotului nostru mult iubit, Alteța Sa imperială arhiducele Franz Joseph, pe care l-am declarat major, după ce fratele nostru mult iubit, Alteța Sa arhiducele Franz Karl, tatăl Alteței Sale arhiducele Franz Joseph, a declarat că renunță irevocabil în favoarea fiului său la dreptul de succesiune care îi revenea conform legilor în vigoare ale dinastiei și statului.”[3]Primul gest al noului monarh este să onoreze armata, cea care era considerată stâlpul de sprijin al monarhiei austriece. Tot atunci dezvăluie miniștrilor deviza pe care a hotărât-o pentru domnia lui:Viribus Unitis (“Cu forțele noastre unite”).

Odată urcat pe tron se dedică imediat meseriei de suveran cu o rigoare, un simț al datoriei surprinzătoare. Influența arhiducesei Sophie, mama lui, deși aceasteia nu i se permite să ia parte la consiliile de miniștri, să asiste la audiențe, să răsfoiască dosarele, documentele-după cum spuneam, influența acesteia este însă, vizibilă. Și acest lucru este posibil datorită faptului că, întotdeauna fiind un fiu ascultător, nici ca împărat nu rupe acest obicei și pune în continuare preț pe părerile și sfaturile ei.  Relațiile cu tatăl lui se limitează însă la partidele de vânătoare pe care le place să le facă împreună.

Franz Joseph, încă de la urcarea sa pe tron, în forul său interior, era cucerit de ideea restabilirii absolutismului. În martie 1849, împăratul promulgă noua constituție care prezină o răsturnare de perspectivă. Deși însoțite de restricții, libertățile fundamentale sunt reafirmate aici;dreptul popoarelor monarhiei la dezvoltarea personalității naționale este repetat;dominant rămâne faptul că monarhul redevine figura centrală a sistemului politic austriac-“bineînțeles, suveranul trebuie să jure pe constituție la începutul domniei, dar aceasta îi conferă asemenea puteri, încât gestul are aerul unei simple formalități, fără riscuri pentru autoritatea sa”[4].  Începând de acum, Reichstagul este format din Camera inferioară și Camera superioară. Costituția din 4 martie înscrie Ungaria în câmpul ei de aplicare;ungurii sunt chemați să-și trimită reprezentanți în Reichstagul austriac. [5]Spiritele în Ungaria continuă să se agite, și Franz Joseph se vede nevoit să-și calce pe orgoliu și să se alieze cu țarul Nicolae I. Ungurii cad victime ale inferiorității numerice, Kossuth se exilează în Turcia, apoi în Anglia, iar pacea este restabilită. Ungaria este tratată ca o țară cucerită:teritoriul ei este împărțit în 5 districte, în fruntea cărora sunt numiți militari. Dispare orice urmă de autonomie locală. Două măsuri importante au ca scop alinierea Ungariei la restul monarhiei:introducerea sistemului fiscal austriac și abolirea vămilor interne. Politica aceasta, dusă pe diverse căi, urmarește absorbirea Ungariei în ansamblui austriac, lucru pe care îl reușește.

Celălalt front pe care este angajată monarhia habsburgică este Germania.

Anunțându-și intenția de a-și reface hegemonia în Germania, Viena trezește animozitatea Parlamentului din Frankfurt. Germania contraatacă și oferă coroana imperială regelui Prusiei, Friedrich  Wilhelm al IV-lea. Acesta refuză și Germania este înfrântă în ambițiile ei, însă regele Prusiei, refuzând coroana Germaniei, nu însemna că nu caută și el să-și extindă puterea. Proiectul lui Friedrich Wilhelm al IV-lea era să se vadă în fruntea unei Uniuni restrânse, ales acolo de ceilalți principi germani și, printr-o alianță cu Austria, să formeze o Uniune lărgită. Lucrul acestea nu-i convenea Austriei, deoarece această alianță ar fi exclus-o dintr-o Germanie dominată de acum înainte de Prusia. Și de data aceasta cu ajutorul Rusiei, Austria înfrânge rezistența Prusiei la Olmütz, după trei ani de confruntări.

Rămânea problema restaurării absolutismului;constituția promulgată în martie 1849 nu fusese încă pusă în aplicare nici după doi ani. Autoritatea personală a monarhului este restaurată prin diminuarea rolului Consiliului de Miniștri.[6]Austria nu mai avea decât un singur stăpân. Perioada dintre 1852-1859 poate fi considerată cântecul de lebădă al neoabsolutismului.Se numește astfel pentru că regimul nu este o simplă reinstaurare a absolutismului dinainte de 1848. Acum, Franz Joseph ajunge să dispună de puteri pe care niciunul dintre predecesorii săi nu le-a avut vreodată. Neoabsolutismul se bazează pe birocrație, armată, biserica catolică și pe o politică de centralizare[7]. Totuși, perioada aceasta nu este lipsită de pericole;un exemplu este cel al atentatului unui tânăr ungur asupra lui Franz Joseph, în februarie 1853, când acesta se plimba fără escortă. Acest atentat la viața monarhului se datora tensiunii acumulate în Ungaria împotriva Austriei;ungurul atentator dorise să-l ucidă pe Franz Joseph pentru că îl considera vinovat de nenorocirile patriei lui.

Același an însă-1853-aduce și o mare bucurie:logodna lui Franz Joseph cu Elisabeth – Sissi-, fiica cea mică a ducelui de Bavaria, iar 8 luni mai târziu căsătoria. Patru copii îi dăruiește Sissi:trei fetițe, prima murind la o vârstă fragedă, și un fiu, Rudolf, care își pune capăt zilelor-celebrul episod Mayerling.

În Italia, Austria domnește din Milano până la Trieste, în Lombardia și în Veneția. Dorind să iasă din această fărâmițare teritorială, unitatea italiană își dorește un context internațional favorabil, care apare odată cu Războiul din Crimeea și Congresul de la Paris. Astfel, se dorește unificarea Italiei sub egida Piemontului. Regele Piemontului, Victor Emmanuel al II-lea, sprijinit de Napoleon al III-lea, în condițiile tratatului dintre Napoleon III și Cavour, în 1858, la Plombières, reușește acest lucru în martie 1861.

În ceea ce privește relațiile dintre Austria și Ungaria, încă mocnesc tensiuni între cele două. Franz Joseph, vizitând Pesta în 1865, încearcă o destindere a acestor relații. Încercările sale își au rezultatul la data de 8 iunie 1867, când Franz Joseph este încoronat rege al Ungariei la Buda. “Organizat de acum înainte într-o manieră dualistă-Dubla Monarhie înglobează de acum în Imperiul Austro-Unagar Cisleithania (Austria) și Transleithania (Ungaria)- vechiul imperiu centralizat al habsburgilor începe o lentă evoluție spre parlamentarism și democrație.”[8]În același an, Austria capătă o constituție, în care era prevăzut un Parlament după model britanic cu două Camere, abolirea înțelegerii mutuale din 1855 care retrage Bisericii controlul asupra statului civil și asupra învățământului, organizarea partidelor conservator și liberal. În Ungaria, de asemenea, se instalează un regim parlamentar după regim austriac, cu un executiv responsabil în fața Camerelor. În ambele cazuri, deși fereastra liberală este deschisă, orizontul democrației e încă departe.[9]În același an se întrevede o apropiere între Austria și Franta, apropiere forțată și de faptul că, dușmanul lor comun, Bismarck, devenise prim-ministru al Prusiei în 1862. Speranța unei alianțe, însă, se destramă repede.

Apogeul domniei lui Franz Joseph este considerată a fi perioada dintre 1879-1889. În decursul acestei prioade ia ființă și Tripla Alianță, în 1882, la care aderă și România printr-un tratat secret cu Austro-Ungaria, la 30 octombrie 1883. Trecut de 50 de ani, împăratul ajunge să își serbeze nunta de argint alături de Sissi, deși mariajul lor întâmpinase dificultăți de-a lungul anilor. Ba chiar, Elisabeth își începe lungile și desele ei călătorii, care îl lasă pe monarh pradă unei singurătăți apăsătoare. Acum apare în scenă tânăra actriță Katharina Schratt, cu care Franz Joseph își începe celebra corespondență în 1886. Compania Katharinei nu îl scutea pe Franz Joseph de preocuparea pentru sănătatea împărătesei care nu înceta să se degradeze. La 10 septembrie 1898, pe când se afla într-o vizită în apropiere de Geneva, împărăteasa Elisabeth este asasinată  de italianul Luigi Lucheni, lucru care îl devastează pe împărat. După moartea împărătesei relațiile cu Katharina încep să se răcească, culminând cu plecarea acesteia din 1900, iar Franz Joseph intră în noul secol într-o singurătate sporită.

După ce în 1849 abolise sufragiul universal, în anul 1907, la data de 20 ianuarie, Franz Joseph promulgă legea care constituie reîntoarcerea la acesta în Cisleithania, iar primele alegeri cu sufragiu universal din 14-24 mai, același an, sunt marcate de succesul creștin-socialilor și social-democraților. Acest sufragiu universal constituie un nou pas pe calea democratizării sistemului electoral austriac.

În anul 1908 este anexată Bosnia-Herțegovina, iar 6 ani mai târziu, pe data de 28 iunie, la Sarajevo va fi asasinat moștenitorul Franz-Ferdinand lucru care, după cum bine se știe, a constituit pretextul declanșării Primului Razboi Mondial.

La data de 21 noiembrie 1916, după o lungă domnie plină de evenimente-68 de ani-, Franz Joseph își dă duhul la Schönbrunn. Funerariile au loc pe 30 noiembrie și astfel, ultimul monarh de modă veche–după cum singur se prezenta-este înmormântat în cripta imperială din Mânăstirea Capucinilor din Viena.

[1]Jean-Paul Bled, “Franz-Joseph”, Editura Trei, București, 2003, p. 19.

[2]Ibidem, p.83.

[3]Ibidem, p.103.

[4]Ibidem, p.116.:“Împăratul deține cu adevărat întreaga putere executivă. Chiar dacă o exercită împreună cu miniștrii, aceștia nu răspund decât în fața lui. Dreptul lui de veto la proiectele de lege votate de adunări încetează să fie doar suspensiv. Dreptul de dizolvare pe care i-l recunoștea proiectul parlamentului de la Kremsier nu mai este supus nici celei mai mărunte limitări. În fine, în afara sesiunilor parlamentare, împăratul poate legifera prin ordonanțe, dacă circumstanțele excepționale o pretind.”.

[5]Ibidem, p.117.:“Unitatea Regatului Sfântului Ştefan fusese tăiată în bucăți. Transilvania, care se unise cu Ungaria în 1848, este desprinsă. Ca preț pentru serviciile aduse cauzei Austriei Mari, Croația-Slavonia este ridicată la rangul de țară a coroanei, în timp ce voievodatului sârb pare să-i fie promisă aceeași favoare într-un viitor apropiat. Pe scurt, deposedată de drepturi, dezmembrată, Ungaria este așezată pe același plan cu celelalte provincii ale Monarhiei, fără să se țină seama de specificitatea ei istotică și constituțională.”.

[6]Ibidem,  p.143-144.:“În relațiile dintre împărat și guvern, întorsătura decisivă are loc la 10 iunie 1851, când Franz Joseph prezidează, pentru prima oară, Consiliul de Ministri. În cei doi ani care trecuseră, i se întâmplase să asiste la consilii, dar fără a conduce dezbaterile.(…) intenția lui Franz Joseph era limpede. Hotărând să-și asume personal președinția Consiliului de miniștri, dorea să arate că, departe de a exista independent de el, această instanță îi este subordonată.”

[7]J. M. Gaillard “Istoria continentului European”, Editura  Cartier, 2001, pp.16-17:“Neoabsolutismul imperial se întemeiază pe patru stâlpi:birocrația, care reprezintă voința absolută;armata, a cărei fidelitate fără cusur a salvat imperiul și care supraveghează acum dușmanul interior cu aceeași râvnă cu care combate dușmanul exterior;Biserica Catolică, cea care, însarcinată printr-o înțelegere mutuală din 1855 cu supravegherea cărților și a școlilor, reia dialogul cu Roma în schimbul unei tutele asupra societății civile;poliția, care-i spionează pe cei care gândesc împotrivă și-i arestează pe cei care se abat din drum.”

[8]Ibidem, p. 17.

[9]Ibidem, p. 241.:Ungaria va continua să își revendice o autonomie mai largă față de Austria, chiar și în pofida reînnoirii compromisului din 1867, în 1901. În avangarda mișcării naționale se situează Partidul Independent  condus de fiul lui Kossuth, “care cerea pentru Ungaria o autonomie în materie de politică externă și de apărare, adică o formă de cvasisuveranitate națională”. La amenințările lui Franz Joseph, Partidul Independent s-a văzut nevoit să-și tempereze pretențiile naționaliste.

Bibliografie:

BLED, Jean-Paul, Franz Joseph, Editura Trei, Bucuresti, 2003.

GAILLARD, Jean-Michael,   Istoria continentului European, Editura  Cartier, 2001