Florian Pittiş, rebelul pe care nici partidul nu a reuşit să-l tundă
Florian Pittiş şi-a trăit toată viaţa ca în aforismul celebru, pe deplin, de parcă nu ar exista ziua de mâine. „Vorba lui Bob Dylan, nu ştiu cum se face că în fiecare zi mă scol tot astăzi“, spunea „Moţu“. Cu deviza asta-n suflet, şi-a dedicat cei 64 de ani trăiţi multor pasiuni: a fost actor, regizor, traducător, rocker şi folkist, iubitor de poezie, rapidist pătimaş şi realizator de radio.
Aşadar, Pittiş, artistul desăvârşit, fără pereche! Florian Pittiş ştia care e cea mai potrivită definiţie care să-i fie scrisă pe mormânt. Un mesaj modest, fără prea multe pretenţii, autentic, la fel cum şi-a purtat blugii şi părul. Inspiraţia i-a venit citind necrologul unui chitarist celebru, în revista sa preferată, „Rolling Stone“. Printre rânduri, şi-a regăsit viaţa într-o singură frază. „Despre chitaristul respectiv scria că a trăit în aşa fel, încât cel mai frumos lucru care se poate spune despre el pe mormânt e doar acesta: «S-a născut, a cântat la chitară, a murit». Acelaşi lucru ar putea să fie spus şi despre mine: s-a născut, a trăit în sensul deplin al cuvântului – sau a încercat să trăiască! –, a murit“, povestea Florian Pittiş în emisiunea „Travelling circular“ la Televiziunea Română.
Aşa a fost viaţa lui Florian Pittiş de la un capăt la altul. Fără să fie nostalgic şi să privească în viitor, Pittiş a trăit clipa. A trăit şi a transpirat, după cum obişnuia să mai răspundă uneori la întrebarea „Ce-aţi mai făcut, domnule Pittiş?“. Era fericit acţionând, şi doar aşa se explică mulţimea de talente dobândite şi activităţi culturale pe care le-a încercat însetat, fără teamă. L-a jucat pe Laertes, în „Hamlet“-ul regizat de Alexandru Tocilescu, cu aceeaşi dedicare cu care a recitat „Sunt tânăr, doamnă“, poezia lui Mircea Dinescu. A tradus şi a cântat melodiile lui Bob Dylan şi a ţinut conferinţe în săli de cămin despre profunzimea versurilor lui Leonard Cohen. Şi sfârşitul nu-i aici. Vocea Teleenciclopediei, a celor mai cunoscute cântece folk româneşti, dar şi răcnetul din peluza echipei de fotbal Rapid, Florian Pittiş a rămas în memoria colectivă ca artistul perfecţionist, a cărui calitate de glorie a fost „contează cât şi cum gândesc“
Respins de la Teatru din pricina „r“-ului
„N-aveţi decât să mă invidiaţi, dar eu pot să fac în fiecare seară această minune: să iau viaţa de la capăt“, spunea Florian Pittiş într-un interviu acordat Magdalenei Boiangiu în 1984, în revista „Teatru“. E lecţia după care s-a ghidat mereu, mărturie stau îndeletnicirile înşirate mai sus. A înţeles-o foarte bine încă de tânăr, când a fost respins la admiterea la IATC (actuala Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale“ din Bucureşti). A fost nevoit să o ia de la zero, urmând cursurile de la Politehnica din Bucureşti pentru un an. Timp suficient ca să se pregătească mai bine pentru admiterea din anul următor şi să-şi dreagă vocea, fără că aceasta să fie o metaforă. Pittiş a fost respins pentru că avea un „r“ prea puternic, care a fost considerat defect de dicţie. Eşecul nu l-a descurajat, astfel că a luat lecţii susţinute de dicţie de la cea care a devenit una dintre cele mai apreciate profesoare de dicţie, Ileana Cârstea Simion. Pittiş a fost primul ei elev.
„Am moştenit lecţiile de dicţie de la mama, care nu ştiu dacă a vrut ca eu să-i urmez meseria. Când Pittiş a venit la mama pentru a lua lecţii de dicţie, ea mi l-a dat mie direct. «Îl corectezi tu», mi-a zis. Nu mai făcusem asta deloc, dar era încrezătoare că o să mă descurc. Nu mi-a dat nici exerciţii, nimic. Mi-am pus mintea la contribuţie. Ştiam câte ceva din domeniul respectiv, dar nu şi exerciţiile pentru corectarea „r“-ului. Le-am inventat, le-am făcut şi l-am corectat şi a fost un student minunat“, a povestit Ileana Cârstea Simion într-un interviu pentru Digi24 întâlnirea cu viitorul actor.
Primul rol, în spectacolul pe care l-a văzut de 236 de ori
Pentru că-şi dorea morţiş să devină actor, în timpul studenţiei la Politehnică, Pittiş şi-a găsit de muncă la Teatrul Bulandra. A lucrat, fără plată, ca electrician. Dirija reflectorul de urmărire în timpul repetiţiilor şi spectacolelor, seară de seară. Experienţa din culise s-a dovedit a fi cea mai bună meditaţie primită înainte de noul examen de admitere. A văzut de 236 de ori „Cum vă place“, spectacolul pus în scenă de Liviu Ciulei, şi, doar!, de 128 de ori „Sfânta Ioana“ al aceluiaşi regizor. Ştia replicile pe dinafară ale tuturor actorilor. Atunci s-a molipsit de pasiunea nebună pentru acest mod de a exista: acela de a-ţi trăi orele, zilele şi nopţile în funcţie de clipele în care eşti pe scenă. Şi tot atunci, cu puţină şansă, s-a întâmplat ca, într-o seară, rolurile să se schimbe şi lumina reflectoarelor să cadă pe el.
„Dl Ciulei mi-a propus, într-o seară, când am înlocuit un actor «indispensabil»: «Vrei sa joci în Cum vă place?». Toată viaţa am să-l ţin minte cum stătea acolo, la el în cabină – el juca, în spectacolul acela antologic, rolul lui Jacques Melancolicul. Fuma liniştit, în răgazul dintre două spectacole şi, zâmbind, mi-a pus această întrebare care, într-un fel extraordinar, mi-a marcat viaţa. Apoi, ca director, m-a şi angajat. Prima mea replică rostită pe scena Bulandrei în calitate de actor angajat a fost «Vă rog să-mi daţi o clipă ascultare»“, îşi amintea Florian Pittiş într-un interviu din anii ’90 acordat revistei „Formula As“. Aşa a ajuns la Teatru, încercând şi a doua oară, terminând studiile cu moţ, adică şef de promoţie, la clasa lui Radu Beligan.
Citeşte continuarea pe adevărul.ro