Filip al II-lea al Spaniei: braţul înarmat al catolicismului sau despot fără scrupule
Monarhul unuia dintre cele mai extinse imperii ale lumii Filip al II-lea al Spaniei a fost plasat într-o lumină nefavorabilă încă de la moartea sa în 1598. Identificat cu bigotismul, represiunea şi fanatismul de către adversarii săi, “Regele Prudent” a fost judecat mai ales în funcţie de evenimentele politice ale domniei sale, decât în funcţie de propria persoană.
Cunoscut în special ca rege al Spaniei şi Portugaliei, Siciliei şi Indiilor, Filip al II-lea a fost, deopotrivă, şi duce de Milano, rege de Neapole, rege al Angliei, suveran al Ţărilor de Jos şi conte de Borgoña. Personalitate marcantă a istoriei europene el a condus un imperiu ce cuprindea teritorii de pe toate continentele cunoscute până atunci europenilor.
Filip s-a născut în Valladolid, părinţii săi fiind Carol Quintul (suveranul Sfântului Imperiu Roman) şi Isabela a Portugaliei. În timpul domniei sale, Spania s-a poziţionat printre puterile de prim rang ale Europei Occidentale, atingând apogeul de influenţă, organizând expediţii în toată lumea şi stabilind noi colonii în teritorii diverse.
Încă de la moartea sa a fost prezentat de susţinătorii săi ca un arhetip plin de evlavie şi virtuţi creştine, în timp ce imaginea construită de oponenţii săi contura un monstru despotic. Aceste opinii au condus la apariţia unor legende dihotomice, Legenda Neagră şi Legenda Albă, favorizate de însuşi Filip Prudentul. Acesta a refuzat de-a lungul vieţii să fie publicate biografii ale sale, ordonând, de asemenea, distrugerea completă a corespondenţei personale. Aceste lacune de informaţie au determinat dezvoltarea opiniilor contradictorii şi a speculaţiilor asupra personalităţii monarhului spaniol.
Chiar şi astăzi există anumite direcţii ale istoriografiei anglo-saxone care îl prezintă pe Filip ca pe un criminal despotic şi imperialist, minimizând până la banalitate victoriile sale, concomitent cu exagerarea intenţionată a eşecurilor şi înfrângerilor. De exemplu, pierderea unei părţi din Invincibila Armada în confruntarea cu Anglia, cauzată de factori climatici extremi, este prezentată ca o victorie engleză.
Un exemplu al imaginii lui Filip al II-lea în cultura populară engleză se regăseşte în drama istorică din 1937-“Foc asupra Angliei”. Portretul fostului co-monarh englez nu este în întregime ostil. Tradiţia artistică britanică îl descrie ca pe o persoană inteligentă, foarte muncitoare şi religioasă, într-un fel un conducător paranoic al cărui interes principal era propria ţară.
Posesiunile europene și nord-africane ale lui Filip al II-lea
Din punct de vedere religios, Filip al II-lea a fost devotat catolicismului, urmând principiul impus de tatăl său “cuius regio, eius religio”. Totodată, s-a încadrat în tipicul secolului al XVI-lea, exprimând un dispreţ evident faţă de existenţa mai multor religii. În lupta sa pentru consolidarea catolicismului, Filip a întreprins şi măsuri de intensificare a Inchiziţiei.
Apărarea Bisericii Catolice şi înfrângerea Protestantismului au format unul din obiectivele sale majore. Chiar dacă acesta a fost doar parţial îndeplinit, Filip a împiedicat răspândirea accentuată a protestantismului în Spania, Portugalia şi coloniile din Lumea Nouă, precum şi o fază expansionistă a Imperiului Otoman.
Din punct de vedere psihologic, regele Filip era rezervat, mascându-şi timiditatea şi nesiguranţa în spatele seriozităţii. Acest fapt i-a asigurat o imagine de insensibilitate şi indiferenţă. S-a înconjurat de foarte puţini prieteni, însă nu s-au bucurat de încrederea sa necondiţionată. Cu toate acestea, el nu a fost acel personaj sumbru şi înverşunat, al cărui mit s-a transmis de-a lungul istoriei.
A fost considerat un om cult şi educat, pasionat de cărţi şi pictură, de colecţionarea obiectelor de artă, ceasuri, arme, rarităţi, dar mai ales mare amator de arhitectură. În plus, îi făceau o deosebită plăcere activităţi ca vânătoarea şi pescuitul.
Ca om de stat Filip a acţionat cu sobrietate şi inteligenţă, administrându-şi cu atenţie vastul imperiu.
Domnia lui Filip al II-lea nu poate fi caracterizată doar în funcţie de eşecurile sale, deoarece a întreprins cu success numeroase alte acţiuni. Astfel, Filip a stopat ambiţiile franceze în Italia şi a determinat ascensiunea Habsburgilor pe continent. El a început aşezarea în Filipine (iniţial, Arhipelagul Sfântului Lazarus, redenumit Insulele Filipine în onoarea lui Filip al II-lea) şi a stabilit prima rută comercială trans-pacifică dintre America şi Asia.
A securizat regatul şi imperiul portughez şi a gestionat cu success criza ce ameninţa să conducă la secesiunea Aragonului. Nu în ultimul rând, eforturile sale substanţiale au determinat succesul pe termen lung al contrareformei catolice.
La patru sute de ani de la moartea suveranului, istoricul britanic Henry Kamen a publicat prima biografie completă a acestuia. Kamen îl descoperă pe Filip ca pe un prinţ cosmopolit, a cărui experienţă bogată în nordul Europei i-a lărgit gusturile şi orizonturile culturale şi ale cărui idei conservatoare nu erau deloc fanatice. Cartea aparţine paradoxal culturii britanice atât de ostile în privinţa suveranului spaniol. Totuşi ea prezintă o nouă abordare a imaginii domniei şi caracterului lui Filip al II-lea, plasându-l pe acesta în contextul social, cultural, regional şi religios al timpului său.