Faimoasa gardă de vikingi din Constantinopol
Deşi se ocupau cu activităţi comerciale în zona Balticii încă din secolul al VII-lea, primele raiduri vikinge în est apar în documente relativ târziu, când în 852 trupe de vikingi suedezi iau cu asalt oraşul Novgorod, pretinzând de la localnici sume imense (Danegeld). Dar vikingii estici (varegii) sunt mai mult negustori decât piraţi, chiar şi aşa, nu au ezitat să domine populaţia slavă, care le-a dat numele de Rus.
Până în 858 deja se stabilesc în Kiev, de unde, în numai doi ani, lansează un atac fulgerător şi îndrăzneţ asupra Constantinopolului, pe care îl numeau Miklagard, Marele Oraş. Nu au succes, dar vikingii nu cedează şi tot mai întreprind campanii împotriva bizantinilor în 907, 941 şi 944, deşi în tot acest timp vikingii încep să fie asimilaţi de supuşii slavi şi deja nu îi mai putem privi drept o populaţie de sorginte germanică, ci “un fel de slavi”, după spusele geografului arab Ibn Khordadbah în secolul al IX-lea.
Vikingii autentici, la care arabii şi bizantinii se referă cu denumirea de varegi, încă figurează în istoria Rusiei, pentru că prinţii din Kiev şi Novgorod angajează trupe de mercenari din rândul acestora, o practică ce continuă până în secolul al XI-lea, ultima menţiune a unor astfel de mercenari datând din 1043. Mulţi vikingi, după aventura din Rusia, iau drumul Constantinopolului şi intră în rândurile armatei de aici, chiar în 911 se pare că staţionau aici nu mai puţin de 700 de oameni.
După aceea bizantinii se folosesc din ce în ce mai mult de varegi:şapte corăbii cu 415 vikingi însoţesc o expediţie bizantină în Italia în anul 935;şase corăbii cu 629 de oameni navighează spre Creta în 949 tot sub steag bizantin;în 955 trupe de Rus luptă împotriva arabilor, iar în 968 îi găsim într-o campania în Sicilia. 20 de ani mai târziu, în 988, prinţul Vladimir al Kievului trimite 6000 de varegi în ajutorul împăratului bizantin Basileios al II-lea. Se naşte odată cu ei faimoasa gardă de varegi de la Constantinopol (The Varangian Guard).
Fondarea acestei gărzi, denumită adesea în surse garda Purtătorilor de Securi, a rezultat din neîncredere împăratului în propriile trupe de bizantini. Din contră, nutrea o încredere crescândă în aceşti vikingi Rus, probabil din pricina descrierilor călătorilor arabi, care îi laudă în nenumărate rânduri pe vikingi pentru loialitatea lor fată de prinţul kievean. Vorbele nu sunt exagerate, pentru că în secolul al X-lea Anna Comnena scrie că trupele de varegi considerau protecţia persoanelor imperiale aproape o tradiţie de familie, un fel de datorie sacră trimisă din generaţie în generaţie, o fidelitate pe care nu puteau nicicând să o încalce.
Citeste si:
Aventura vikingilor în Lumea Nouă
Drumul nordului:vikingii în Islanda şi Groenlanda
Tactici militare, arme şi frăţii vikinge
Corăbiile, cheia expansiunii vikinge
Vikingii nu nutreau niciun imbold spre trădare. Scandinavii erau prin urmare mereu bine primiţi la curtea bizantină, iar saga islandeze şi inscripţiile runice conţin numeroase referinţe despre vikingi care la un moment dat au servit în garda de varegi. Chiar Harald Hardrada, viitorul rege al Norvegiei, a fost unul dintre temuţii mercenari.
Garda a continuat să curpindă în principal scandinavi vreme de 150 de ani de la fondarea sa, dar după cucerirea Angliei de către normanzi în 1066, ea începe să încorporeze şi un număr considerabil de anglo-saxoni care emigrează din insulă. Apar pentru prima dată în componenţa trupelor bizantine în anii 1070-1080, când se pare că sunt un corp distinct de cel scandinav, dar până în secolul al XII-lea cresc rândurile. Astfel că, în 1180, cronicarul bizantin Cinnamus menţionează că acum garda de varegi a ajuns să fie compusă mai mult din oameni “de rasă britonă”, decât din Rus sau vikingi.
Chiar şi în acest context, Saga lui Sverrir conţine informaţii cum că târziu, prin 1195, împăratul trimite ambasadori la regii Norvegiei, Danemarcei şi Suediei, cerând 1200 de oameni pentru a-l servi în garda personală. Şi cronica lui Villehardouin care povesteşte despre cruciada a patra din 1202-1204, pomeneşte despre gărzile de danezi, nu numai de anglo-saxoni. Varegii sunt însă în minoritate la această dată, sursele de secol XIII echivalându-i cu Englinoi, deci cu englezii. Aventura vikingilor în est ajunsese la sfârşit.
Referinte:
F. Logan, The Vikings in History, New York, 2003;
J. Richards, The Vikings, Oxford, 2005.