Eugen Ionescu, adolescentul vagabond: „Mai bine să fii jidovit decât tâmpit“
Perioada petrecută în România a fost un adevărat exil pentru scriitorul al cărui nume a devenit mai degrabă Eugène Ionesco, inventatorul teatrului absurd, decât simplu Eugen Ionescu. Nevoit să trăiască într-o ţară în care nu se regăsea, tânărul Eugen Ionescu a fost dominat, în permanenţă, de dorinţa de a fugi cât mai departe de România.
În 1922, anul în care a fost nevoit să se întoarcă în România la tatăl său, Eugen Ionescu avea 13 ani. Şocul ruperii de Franţa şi de „paradisul în care a copilărit“, aşa cum a descris perioada petrecută alături de familia mamei sale în localitatea La Chapelle-Anthenaise, un sat mic din nord-vestul Franţei, avea să-l marcheze pentru totdeauna şi să-i influenţeze opera. După zeci de ani, într-o discuţie cu fiica lui, Marie-France, avea să dezvăluie sentimentele care l-au dominat odată ajuns la Bucureşti:„Acolo m-am simţit în exil. Mi-am promis să nu trăiesc în acel oraş sau în acea ţară. Din păcate, mi-a luat 14 ani pentru a reuşi să scap din România“. Au fost de fapt 16 ani. În 1938 pleca din nou în Franţa, la Paris, ca bursier al statului român. După o scurtă revenire în ţară, perioadă în care lucrează ca profesor de franceză la Liceul „Sfântul Sava“ din Bucureşti, se va stabili definitiv, din 1942, în Franţa, ţara pe care a iubit-o şi în care s-a simţit pe deplin împlinit.
Eugen Ionescu s-a născut pe 26 noiembrie 1909 la Slatina, judeţul Olt. Mama lui, Marie-Thérèse, născută Ipcar, era fiica unui inginer francez care lucra în România. Tatăl, tot Eugen Ionescu, era avocat de meserie, însă a avut de-a lungul vieţii nenumărate funcţii publice, fiind în 1909, pentru câteva luni, subprefect al judeţului Olt. În anul 1911, când viitorul scriitor avea mai puţin de 2 ani, familia se mută la Paris, unde tatăl şi-a continuat studiile la Facultatea de Drept. Între timp, familia Ionescu avea să se mărească:au venit pe lume încă doi copii, Marilina şi Mircea, acesta din urmă fiind răpus de meningită la numai 18 luni. În 1916, anul în care România intră în Primul Război Mondial, alături de Antantă (Franţa, Anglia şi Rusia), împotriva Puterilor Centrale (Germania şi Austro-Ungaria), tatăl se reîntoarce la Bucureşti şi se înrolează în armată, lăsându-i pe Marie-Thérèse şi pe micuţii Eugen şi Marilina să se descurce singuri la Paris. Astfel, relaţiile dintre copilul Eugen şi mama lui deveneau foarte strânse, creându-se o dependenţă care va face despărţirea din 1922 şi mai greu de suportat.
Într-un text scris cu câteva luni înainte de a muri, considerat testamentul spiritual al scriitorului, ce avea să fie publicat post-mortem în săptămânalul francez „Le Figaro Littéraire“, acesta îi mulţumeşte mamei sale pentru tot ce a făcut pentru el:„Mama, care m-a crescut, era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor, în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată – după cum am povestit adesea – de soţul ei ce a lăsat-o singură în marele Paris“.
Paradisul din La Chapelle-Anthenaise
Constrânsă de greutăţi, Franţa fiind de doi ani în război, mama viitorului dramaturg le cere sprijinul părinţilor ei şi îşi trimită copiii să locuiască la rude în Mayenne, un departament din nord-vestul Franţei. Au fost doi ani, din 1917 până în 1919, pe care Eugen Ionescu îi va considera „paradisul copilăriei sale“. Marie-France Ionesco, fiica scriitorului, confirmă:„Pentru tatăl meu, cei doi ani petrecuţi în La Chapelle-Anthenaise. au fost cei mai frumoşi din copilăria sa. La un moment dat, mi-a povestit ce simţea când stătea singur şi privea lumea din jurul lui:«În Chapelle-Anthenaise timpul nu exista! Trăiam doar prezentul. Trăiam cu har, cu bucurie»“. După sfârşitul războiului, Eugen şi sora lui revin la Paris şi vor locui alături de mama lor, în apartamentul bunicilor. În aceeaşi perioadă, tatăl, pe care l-au considerat mort în război, avea să revină în viaţa familiei, schimbându-i dramatic cursul. Beneficiind de relaţii sus-puse, avocatul reuşeşte să divorţeze şi să câştige în justiţie custodia celor doi copii.
Nevoit să înveţe limba română
În aceste condiţii, Eugen şi Marilina sunt nevoiţi să se întoarcă la Bucureşti, unde vor locui cu tatăl lor şi cu cea de-adoua soţie a acestuia, Lola, care avea, conform scriitorului, să le facă viaţa un coşmar. Este nevoit să înveţe limba română, pe care nu o vorbea deloc, şi este înscris la Liceul „Sfântul Sava“ din Bucureşti, unde se adaptează destul de greu, dacă e să luăm în considerare notele obţinute. Reuşeşte să promoveze clasa a V-a, anul şcolar 1925-1926 cu nota 6, 63. Esenţială pentru a cunoaşte starea emoţională a adolescentului este media obţinută la purtare, 6, ceea ce dovedeşte că tânărul Eugen Ionescu era un elev dificil, greu de strunit.
În revista „Caiete critice“, care a editat în 2009 trei numere speciale dedicate lui Eugen Ionescu cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la naşterea scriitorului, Eugen Vidraşcu, unul dintre colegii de clasă ai acestuia, publică un text în care rememorează câteva întâmplări ce îl au în centrul atenţiei pe viitorul dramaturg:„Într-una din dimineţile anului 1927, profesorul de fizică-chimie Ion Botea scoase la lecţie pe Eugen Ionescu, persiflându-i înfăţişarea cam răvăşită după o noapte de vădit nesomn, cu cuvintele:«Crezi că azi ştii lecţia, pentru că văd că ai studiat toată noaptea». Cum, însă, necunoaşterea lecţiei se dovedi totală, examinatorul angajă, ironic, următorul dialog cu elevul său:«Se pare, totuşi, că n-ai studiat astă-noapte!» «Ba da» fu răspunsul. «Ce anume?», întrebă din nou profesorul, a cărui curiozitate fu satisfăcută din plin de următorul amănunt:«Balzac a studiat sufletul uman normal, Dostoievski şi Proust – sufletul uman patologic, iar eu studiez sufletul uman degradat, parcurgând lupanarele (n.r. – bordelurile) şi luând interviuri femeilor depravate!». Ofensat şi furios, profesorul îi interzise să mai participe la orele sale“.
„Eu, cel fără adăpost“...
Perioada liceului este una extrem de tumultuoasă în viaţa scriitorului. Sora lui, Marilina, părăseşte casa tatălui, gonită de mama vitregă. Fata va locui cu mama naturală, Marie-Thérèse, nevoită, pentru a fi în preajma copiilor ei, să părăsească Franţa şi să se stabilească la Bucureşti, unde se angajează ca funcţionar la o bancă. Cele două trăiesc în sărăcie, deşi tatăl scriitorului are o situaţie materială foarte bună. În cele din urmă, inevitabilul se produce, iar în 1926, după o ceartă violentă cu Eugen Ionescu – tatăl, fiul pleacă de acasă şi se duce şi el să locuiască cu mama lui. Conflictele de la şcoală cu profesorii se agravează, iar în primăvara anului 1928 este retras de la „Sfântul Sava“ şi va fi nevoit să susţină, un an mai târziu, examenul de Bacalaureat la Craiova. Pesimismul şi nesiguranţa zilei de mâine îl apasă tot mai mult. „Timpul trecea implacabil, dimineaţa înainta. Mă sculai ca un condamnat la moarte care trebuia să se gătească pentru spânzurătoare. Purtam pe umeri o povară a cărei greutate o simţeam, material, apăsându-mă. Cum voi avea puterea să trăiesc în lumea asta în care vedeam atât de clar mizeria, lumea asta care era, pentru mine, ca o moarte?“, se întreba retoric Ionescu, într-un jurnal recuperat şi publicat în revista „Caiete critice“ în 2009.
În testamentul spiritual, publicat în „Le Figaro Littéraire“, scriitorul avea să consemneze episoadele vieţii sale din perioada liceului, într-un stil demn de inventatorul teatrului absurdului, mulţumindu-le celor care i-au făcut rău:„Şi mi-a făcut bine, dorind să mă distrugă, cea de-a doua soţie a tatălui meu, Lola, care m-a dat afară din casă, provocându-mă în acest fel să mă descurc şi să reuşesc. Mi-au făcut bine profesorii de la Liceul «Sfântul Sava» care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat să-mi iau Bacalaureatul într-un liceu de provincie, ocrotit de sora soţiei mele, Angela, care ţinea o pensiune pentru liceeni. Vagabondând de la unul la altul, de la unii la alţii, eu, cel fără adăpost, am acum unul din frumoasele apartamente din Montparnasse“.
„Mai bine să fii jidovit decât tâmpit“
Relaţia cu tatăl său, despre care nu face niciun fel de menţiune în testamentul spiritual, a fost una extrem de tensionată, Eugen Ionescu senior fiind un consecvent susţinător al puterii politice, indiferent de orientările ideologice ale acesteia. Un personaj care duce cu gândul la „Rinocerii“, piesă ce avea să fie scrisă după două decenii de la evenimentele nefericite din viaţa dramaturgului. Orice conversaţie purtată cu tatăl său se termina cu ceartă.
În volumul său „Prezent trecut, trecut prezent“ (editura Humanitas, 1993), Ionescu avea să-şi amintească de ultima discuţie cu tatăl său, ce a avut loc în 1937:„Tatăl meu n-a fost un oportunist conştient, el credea în autoritate. Respecta statul. Credea în stat, oricare ar fi fost el. Pentru el, de îndată ce un partid lua puterea, avea dreptate. Astfel că a fost legionar, democrat, francmason, naţionalist, stalinist. Pentru el, orice opoziţie se înşela. Pentru mine, opoziţia avea dreptate. (Astăzi, 1967, nu-mi mai place nici opoziţia, pentru că ştiu că ea este statul în germene, adică tirania). Pe scurt, la sfârşitul mesei, ne-am certat:altădată mă făcuse bolşevic;apoi mă făcuse jidovit. Jidovit mă făcuse şi la sfârşitul acelui prânz. Îmi amintesc de ultima frază pe care i-am spus-o:«E mai bine să fii jidovit decât tâmpit. Domnule, am onoarea să vă salut!». M-a privit cu un surâs îndurerat şi mi-a spus:«Bine, bine», şi nu l-am mai văzut niciodată“. Tatăl avea să moară în 1948.
Academicianul Eugen Simion afirmă, într-un articol publicat în decembrie 2009, în revista „Cultura“, că tânărul Eugen Ionescu era dominat de două complexe:„Ionescu nu se simte bine nicăieri şi el gândeşte că, de ar fi francez, ar fi genial. Un complex care îl urmăreşte şi pe care, în opera ulterioară, îl leagă de alt complex (oedipian):relaţiile cu tatăl său, avocatul Eugen N. Ionescu, simbolul autorităţii represive, simbolul, în cele din urmă, al statului…“. Ionescu nu avea niciodată prea multe cuvinte de laudă despre români. „Românul este, de altfel, leneş în viaţa de toate zilele, liric în poezie şi tembel în politică“, scria el într-un text publicat în 1934 în ziarul „Vremea“.