Epicur, o filosofie a plăcerii supreme?

Multã vreme blamatã pentru accentul pe cultivarea plãcerii, fapt datorat în mare mãsurã scrierii filosofiei de cãtre idealişti, filosofia epicureicã este departe de trivialitatea şi simplismul cu care tinde sã fie asociatã. Ea apare, dimpotrivã, radioasã şi bogatã, odatã ce renunţã, la prejudecãţi platonice şi o analizãm puţin în rãspãr cu filosofia ”oficialã.

Epicur (341-270 a.Hr.) este întemeietorul moralei plãcerii, opusã şcolii severe a moralei cinice. Nãscut în insula Samos, îşi începe educaţia filosoficã la 14 ani, sub auspiciile platonismului. Dar plecând din Atena în Teos, intrã sub influenţ lui Nausiphanes, adept al filosofiei lui Democrit. El însuşi întemeiazã o şcoalã la Mitilene, apoi la Lampsac, pentru ca în cele din urmã sã o mute la Atena, în grãdina din nord-vestul oraşului, care de atunci se va numi ”Grãdina lui Epicur”.

Din operele lui Epicur s-au pãstrat fragmente, unele scoase la ivealã cu prilejul sãpãturilor de la Herculanum, în sudul Italiei. El îşi împãrţea filosofia în trei discipline:canonica, referitoare la natura adevãrului;fizica, adicã viziunea despre lume şi etica, nucleul filosfiei sale. Foarte pe scurt, în canonica sa Epicur susţine cunoaşterea prin senzaţie, prin experienţã empiricã, dacã senzaţiile sunt clare şi evidente. Imaginea pe care ne-o formãm despre lucrurile din afarã trebuie sã corespundã lucrurilor reale. Cum imaginile intrã în suflet prin intermediul percepţiei, trebuie sã fie adevãrate pentru cã imaginile sunt practic desprinderi din lucruri.

Totuşi, Epicur recunoaşte o contopire inconştientã de mai multe senzaţii care conduc la naşterea unui adevãr. Fizica în antichitate avea şi importante dimensiuni psihologice şi teologice. Natura trebuie cercetatã dintr-un interes practic, pentru cã dacã ştim, spune Epicur, cum se petrec lucrurile în naturã, vom putea scãpa de superstiţiile şi temerile religioase, care tulburã liniştea sufletului (ataraxia). Zeii nu au nicio importanţã pentru cã natura funcţioneazã foarte bine prin mişcãrile atomilor (o revigorare a materialismului lui Democrit). Totuşi Epicur salveazã libertatea omeneascã prin ideea de deviere spontanã a atomilor (clinamen). Zeii nu intervin însã în lumea, pentru cã sunt alcãtuiţi tot din atomi şi locuiesc în spaţiile dintre lumi. Materialismul se extinde şi asupra sufletului omenesc.

Morala cuprinde patru leacuri sufleteşti menite sa elimine tulburãrile şi sã asigure starea de linişte. Acestea sunt:divinitatea nu este ceva de care sã ne temem, pentru cã legile necesare sunt baza lumii;nici de moarte nu avem de ce sã ne temem, pentru cã în viaţã nu ştim ce eset aceasta şi dupã nu mai simţim nimic;binele nu este greu de dobândit, rãul se poate suporta. Prin respectarea acestor principii simple se poate atinge o plãcere mai mare a vieţii, plãcerea fiind nãzuinţa naturalã a oricãrei fiinţe şi neavând importanţã dacã aceasta este carnalã sau sufleteascã. Morala lui Epicur este un hedonism care face din plãcere scopul suprem, dar aceasta nu este, aşa cum de multe ori s-a suţinut, o exacerbare a instinctelor primare, ci mai mult o placere negativã, adicã filosoful nostru pune mai mult accent pe plãcerea negativã:lipsa neplãcerii, netulburarea, liniştea, seninãtatea. Înţeleptul trebuie sã ştie sã-şi cultive plãcerile. Nu devenim înţelepţi profitând de orice stare corporalã.

Epicur a fost un opozant al idealismului platonic şi creştin, şi din multe puncte de vedere pare mai apropiat de viaţã decât ce ne povestea Platon, care se jena de trup şi de condiţiile sale biologice şi istorice pentru a lua în seamã doar ideile pure. Asta nu înseamnã nici cã Epicur ar glorifica excesiv trupul. Pentru el însã conteazã realul, palpabilul. Gândirea unui om implicã şi trupul sãu, cele douã constituind o singurã realitate materialã. Meritã Epicur, care dispune de un trup bolnav şi plãpând (dupã cum rezultã din cartea ”Despre slaba constituţie a lui Epicur” a discipolului sãu Metrodoros, sã fie acuzat cã ce îşi doreşte este lipsa suferinţei? O existenţã plasatã sub semnul durerii creeazã o filosofie centratã pe evitarea neplãcerii. Pânã la urmã gândim pentru a trãi...

O filosofie porceascã?

De ce proasta reputaţie a lui Epicur, asociat promovãrii unui cult cvasi-orgiastic al excesului şi nestãpânirii de sine? Contextul epocii nu prea îi este favorabil. Pe lângã condiţiile personale precare – Epicur este sãrac, exilat, provincial-dupã ce Atena pierde bãtãlia de la Cheroneea (338) aceasta trece printr-o perioadã a mizeriei generalizate. Şi vine Epicur cu idei inovatoare, oferind filosofia şi altcuiva decât elitelor. Are de suferit pentru cã ne propune o schimbare a persoanei proprii ca rãspuns la o lume în degenerare.

Timon îl numeşte porc. Horaţiu îi perpetueazã imaginea de purcel epicurian, condamnat sã rãmânã departe de esentele pure. Pentru Platon sufletele damnaţilor vor merge sã ţinã companie animalului vestit pentru necumpãtare. A avut Epicur o filosofie porceascã? Stoiciii şi patrologii stigmatizeaza pânã la bestializare o filosofie a plãcerii grosiere, fãrã prea mare investigare a faptelor. Dintre calomniile aduse filosofului amintim:se culcã cu femeile de la şcoala sa, îşi prostitueazã fratele, vomitã din cauza exceselor, îi plac obscenitãţile, se dedã practicilor sectare, preia filosofia altora, nu e cetãţean atenian... Adevãr:la şcoala sa erau admise şi femei, dar nu serveau la desfãtãri;se cheltuia cu mâncarea, dar pe seama şcolii;nu se ştie, dacã textele sunt fragmentare, cât de mult s-a inspirat de la Democrit;comeptiţia cu alte şcoli de gândire era o practicã curentã.

Ce face de fapt Epicur? Trãieşte practic un hedonism ascetic similar ordinelor cãlugãreşti...în niciun caz nu se poate reduce filosofia sa la o filosofie a plãcerii supreme. Asta ţine mai mult de ce ne povesteşte Athenaios în ”Banchetul înţelepţilor”. Dacã filosofia sa e atât de trivialã, de unde etica exigentã pe care o propune, în care conteazã raţiunea, voinţa, cultura, judecata? ”Epikourein” înseamnã pâna la urmã ”a ajuta”...

Epicur ne ajutã sã eliminãm teama şi durerea. Declarã rãzboi miturilor şi dogmelor şi vrea sã se evite rãul, pentru cã el înţelege filosofia ca pe un soi de medicinã preventivã. Nu se poate desigur recrea tot sistemul lui Epicur, ţinând cont cã avem doar scrisorile cãtre Pythocles, Herodot şi Menoiceus, precum şi aforismele adunate în ”Maxime capitale şi sentinţe vaticane”. Bazele gândirii, dupã cum am mai spus, pot fi rezumate într-o fizicã eticã, ateism liniştit, ascetism hedonist.

El ne propune renuntarea la fabulaţii. Totul decurge din atomi, vid şi mişcare. Lumea e un mecanism cu legi care pot fi cunoscute. În virtutea atomismului, sufletul este sediul sensibilitãţii şi are o legãturã indisolubilã cu trupul, deci şi consistenţã materialã. De ce este Epicur împotriva lui Platon? Pentru cã discursul sãu poate crea nişte oameni dominaţi de frica indusã de mitologia morţii şi vieţii dupã moarte. Singura perspectivã propusã de el este cea a dezagregãrii, dar materia se reorganizeazã pentru cã este eternã. Moartea nu înseamnã nimic pentru noi pentru cã atunci când suntem prezenţi, ea e absentã. Epicur se alãturã îndemnului cirenaic de a trãi intens prezentul şi a nu-l strica prin teama de viitor. Viaţa valoreazã prin calitate, prin celebrarea sa. Zeii existã, dar trebuie sã ni-i imaginãm ca pe nişte perosane veşnic fericite, care ocupã acelaşi univers cu noi, dar nu comunicã, deoarece cosmogonia epicurianã presupune lumi infinite cu variaţii ale materiei. Sunt un fel de modele ale meditaţiei epicuriene, pentru cã sunt autonomi, impasibili, autosuficienţi, indiferenţi, lipsiţi de pasiuni.

Ce ne spune Epicur despre buna utilizare a durerii? Pentru el tot ce este rãu este ceea ce aduce suferinţa. Rãul se reduce nu la o datorie contractatã de om în Vârsta de Aur, pe care ar trebui sã o achite, ci la nişte condiţii existenţiale reparabile în viaţa cotidianã, la un dezechilibru atomic. Trebuie sã luptãm contra suferinţei cu voinţã. Chiar şi durerile cele mai mari sunt suportabile, din moment ce nu ucid...O lecţie nu foarte diferitã de cea oferita de stoici. Şi acum, cum obţin plãcerea?

Discursul lui Epicur despre plãcere figureazã printre paginile clasice ale filosofiei. El face deosebirea într dorinţele naturale şi necesare;cele naturale nenecesare şi nenaturale nenecesare. Primele sunt legate de sete şi foame, dar nu numai, în general de tot ce face posibilã senzaţia de bine pentru corp. Cea de-a doua categorie se referã la sexualitate, comunã şi fireascã şi dezirabila dacã nu produce neplãceri dupã consumare. În fine, ultimele sunt cele create de om:faima, gloria, ambiţia, puterea, dorinţe zadarnice care revin cu aceeaşi energie ca si cum nu ar fi fost satisfãcute.

Odatã realizatã aceastã clasificare, concluzionãm cã singurele plãceri sunt acelea naturale ş necesare. Fericirea rezidã în sãnãtatea trupeascã şi absenţa tulburãrilor, deci armonia. A cunoaşte logica dorintelor, a recunoaşte diversitatea lor, a şti sã le rãspunde, a şti sã le evitãm, a nu ignora posibilele consecinţe determinã accederea la adevãrul hedonist. Aspiraţia la filosofie, sens, rafinament sau plãcere esteticã este dezirabilã, dar nu necesarã. Ea genereazã însã plãcere, este bogatã în potenţialitãţi hedoniste. Dar Epicur este adeptul unei plãceri austere.

Cuvântul ”plãcere” a fost caricaturizat multã vreme. Proasta reputaţie a lui Epicur ne învaţã nu despre natura Grãdinii, ci despre complexele adversarilor sãi filosofici. Antihedonismul dezvãluie pânã la urmã ura de sine îndreptatã împotriva unui obiect susceptibil de a îngloba toatã negativitatea:plãcerea. Dar plãcerea înseamnã pentru Epicur o reducere a dorinţelor la ce este esenţial, practicarea cumpãtãrii şi exerciţiul spiritual efectuat în comunitate. E un bine suveran al celor care renunţã la suferinţã. Epicur nu cade la învoialã cu ceea ce dãuneazã trupului şi sufletului. Suferinţa desemneazã lipsa şi cere plãcerea.

Dispariţia ei este sinonimã cu mulţumirea, restabilirea, armonia. Se remarcã o prudenţã utilitaristã şi pragmaticã în sistemul epicureic, pentru cã orice placere care pune în pericol ataraxia este definitã ca indezirabilã şi trebuie îndepãrtatã. Renunţarea este şi ea o cale de acces a plãcerii. Vedem deci cã filosoful nu susţine nicicând cedarea în faţa pasiunilor, ci adoptarea celor care sunt utile pentru suflet. Plãcerile trupului nu sunt separate de cele ale sufletului, pentru cã ambele sunt expresia aceleiaşi unitãţi imanente. Numai sufletul, prin alcãtuirea sa atomicã şi funcţia sa organicã face posibilã conştientizarea plãcerilor. Ce înregistreazã carnea este decodat de suflet. Nu se cuvine aplicarea dualismului platonician la principiile filosofului din Samos.

În plus, în Grãdinã se practicã ideile care nu îşi au rostul pânã nu sunt întrupate. Discipolul epicureic, preocupta mai degrabã sã se schimbe pe sine decât sã schimbe lumea, se desprinde de lumea trivialã a familiei, muncii sau patriei, adoptând o atitudine potrivnicã faţã de exaltarea bogãţiilor şi onorurilor. Grãdina se vrea o anti-republicã a lui Platon, pentru cã are materialitate şi se bazeazã pe egalitate, nu pe o ficţiune a ordinii şi ierarhiei în care individul nu existã decât pentru comunitate. Ce domneşte în Grãdina este contractul, pentru cã aici se elaboreazã în comun regulile jocului social. Hedonsimul presupune nişte condiţii obligatorii:afisarea intenţiilor, elaborarea în comun a proiectelor, decizia de a le respecta. Sunt soluţii simple pentru ca toţi sã acceadã la fericire. Bunãtatea şi virtutea se pot atunci manifesta. Acest contract hedonist împiedicã efecetele ignorantei şi permite în cadrul relaţiilor cultivarea binelui şi evitarea durerii. Deci ce ne învaţã Epicur? O filosofie care nu se constituie împotriva trupului, ci împreunã cu el.

Bibliografie:

Mircea Florian, ”Indrumare în filosofie”, Bucureşti, 1992;
Michel Onfray, ”O contraistorie a filosofiei. Intelepciunile antice”, Iaşi, 2008.