Ecaterina Teodoroiu, între Ioana d’Arc și Florence Nightingale

Să te naști femeie în România sfârșitului de veac XIX nu era cea mai fericită soartă pe care ți-o puteau hărăzi astrele. Cu excepția, evident, a cazurilor când aveai norocul să vezi lumina zilei în casa vreunui privilegiat al vremii, prin avere, instrucție sau rang. Într-o societate relativ subdezvoltată economic, cu o preponderență covârșitoare a ruralului asupra urbanului, cu reflexe sociale și comportamentale proprii Evului Mediu, la sat și, oscilând între ipocrizia burgheză specifică epocii și habotnicia mimată a majorității locuitorilor, la oraș, femeia trebuia să se supună de-a lungul vieții unui întreg set de constrângeri și prejudecăți care făceau din ea, în cel mai bun caz, un cetățean de rangul doi.

Dar care erau personalitățile feminine ale epocii, cele care reușeau prin naștere, căsătorie, avere sau studii, să aspire la statutul de cetațean liber? Care dintre ele exercita o anumită influență în societatea românească? Cine înflăcăra inimile bărbaților și cine încerca să spargă într-un fel sau altul bariera de prejudecăți a semenilor lor?

Evident, în vârful ierarhiei se afla regina României, Elisabeta, deja bine cunoscută în epocă și sub pseudonimul ei literar, Carmen Sylva. Neconsolată după moartea unicului ei copil, Maria, la sfatul lui Alecsandri, regina Elisabeta se lansează într-o productivă – deși mediocră – carieră literară, publicând poezii, romane, povestiri, aforisme etc. O singură dată încearcă să depășească limitele impuse de Constituție și de un soț autoritar, încurajând idila dintre prințul moștenitor Ferdinand și Elena Văcărescu, doamna ei favorită de onoare.

Intervenția energică a lui Carol I pune capăt viselor matrimoniale ale reginei. Ferdinand e căsătorit în regim de urgență cu Maria de Coburg, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii (1893), iar Carmen Sylva își impune un lung și dureros autoexil în Germania și la Veneţia, în timp ce Elena Văcărescu se va stabili definitiv în Franța, unde va deveni una dintre cele mai apreciate scriitoare ale vremii. Nu e singura de altfel. Ana de Noailles, născută Brâncoveanu, și Martha Bibescu i se alătură în scurt timp, întregind diaspora literară feminină plecată de pe malurile Dâmboviței în capitala Franței.

Istorii amoroase cu sfârşit dramatic

Altă poveste de dragoste a vremii se termină însă și mai nefericit decât cea a prințului moștenitor și a urmașei Văcăreștilor. Alexandru Odobescu, neîntrecutul povestitor din Pseudokinegeticos, își pune capăt zilelor pe 10 noiembrie 1895, după o primă tentativă de sinucidere eșuată cu trei zile mai devreme. Motivul suicidului:tânăra și fatala (la propriu și la figurat) profesoară de geografie Hortensia Keminger, fosta soție a dramaturgului Alexandru Davila și a lui Dimitrie Racoviță, șeful de cabinet al lui Titu Maiorescu. Deși beneficiază de înțelegerea unei soții mult prea iubitoare, Sașa Odobescu, născută Prejbeanu, dispusă chiar să renunțe la mariaj, Odobescu se vede respins de juna Hortensia, cu 30 de ani mai tânăra ca el, și, pe fondul consumului de morfină, comite fatidicul gest. Cea care fusese pentru Odobescu – potrivit propriei mărturisiri –„adevăratul mormânt al inteligenței, iluziilor și chiar al vieții sale”se va consola în brațele unui profesor botoșănean, Gheorghe Buzoianu, și va muri în 1953.

Tot într-un al treilea mariaj, de data asta cu un profesor din Basarabia, eșuează celebra – la începutul veacului XX – Natalia Negru. Poetesa obscură intră în boema literară bucureșteană, unde face cunoștiință cu Șt.O. Iosif, cu care se căsătorește în 1904, dăruindu-i și o fiică, Corina. Cel mai bun prieten al lui Șt.O. Iosif, talentatul poet al florilor, Dimitrie Anghel, se îndrăgostește iremediabil de ea, cei trei formând cel mai vestit și controversat triunghi lirico-amoros din primii ani ai veacului trecut. Sătul de infidelitatea soției, Șt.O. Iosif divorțează în 1911, punând capăt și relației literare pe care o avea cu Dimitrie Anghel (scriau împreună sub pseudonimul A. Mirea). Iosif moare doi ani mai târziu de ftizie la spitalul Colțea. Recăsătorită cu Dimitrie Anghel, Natalia Negru este nevoită să suporte accesele de gelozie patologică ale poetului. În 1914, la Tecuci, Anghel încearcă să-și ucidă soția (cu un pistol împrumutat, se pare, de la Minulescu), apoi își trage un glonț în piept. Natalia scapă, Dimitrie Anghel, nu. Femeia care distrusese viețile a două mari talente ale liricii românești și căreia, la înmormântarea lui Anghel, i se strigase:„Mizerabilo, care omori pe toți oamenii mari ai țării!”, va muri de bătrânețe, în 1962.

Femei care intră în istorie:Sarmiza Bilcescu, Ella Negruzzi, Virginia Andreescu-Haret, Elisa Leonida Zamfirescu...

Între melodramele de la Curtea Regală și tragediile din lumea literară răsar însă și adevăratele femei ale României. Cele care, prin ambiție, muncă și carieră, înfrâng prejudecăți, schimbă mentalități, impun reguli noi.

Foto:Ella Negruzii, prima avocată pledant din România (imagine din perioada interbelică)

Sunt, mai întâi, femeile de carieră, cele care reușesc în domenii liberale, rezervate până atunci exclusiv bărbaților. Astfel, Sarmiza Bilcescu (1867-1935) devine prima româncă avocat, prima femeie din lume care își obține licența în drept la Paris și prima femeie din lume doctor în drept. Admiterea ei în baroul bucureștean (1891), condus la acea vreme de marele orator, avocat și om politic Take Ionescu (poreclit și Tăchiță-Gură de Aur), se face cu multe greutăți, dar se face. De profesat nu va profesa însă, lăsând ca onoarea primei avocate pledant din Romania să-i aparțină Ellei Negruzzi (1876-1949). Amândouă vor fi active în rândul mișcărilor feministe de la noi din țară.

Născută în același an cu Ecaterina Teodoroiu, Virginia Andreescu-Haret (1894-1962), nepoata pictorului Ion Andreescu și nora savantului Spiru Haret, va fi recunoscută drept prima femeie arhitect din lume. Elisa Leonida Zamfirescu (1887-1973) se putea mândri cu titlul de cea dintâi femeie inginer din Europa (1912), cu strălucite studii făcute la Charlottenburg, în Germania, după ce nu fusese admisă, din cauza prejudecăților, la Școala de Poduri și Șosele din București. Alte două doamne, devenite discipolele lui Hippocrat, realizează performanța de a deveni, una, prima femeie medic din Romania, Maria Cuțarida-Crătunescu (1857-1919), cealaltă, prima femeie profesor la o clinică de oftalmologie, Elena Densusianu-Pușcariu (1875-1966). Ar fi nedrept să nu o amintim aici și pe prima femeie neurochirurg din lume, Sofia Ionescu (1920-2008).

Hariclea Darclée, de 116 ori pe scena Teatrului Scala din Milano, moare în sărăcie şi uitare la Bucureşti

În epocă apar însă și doamnele culturii, cele care se dedică frumosului artistic în toate formele sale. „Până aproape de vremurile noastre și cu siguranță până binișor în interiorul secolului XX, femeile care s-au străduit să ajungă pe culmile creației au trăit în izolare, singurătate și, nu de puține ori, în disperare”(Paul Johnson). E valabilă judecata de valoare a exegetului britanic și în cazul artistelor românce? Da și nu, în funcție de împrejurări, familie sau, pur și simplu, hazard. Hariclea Darclée (1860-1939), de exemplu, după ce devine cea mai apreciată soprană a lumii la începutul veacului XX, colaborând cu Verdi, Saint-Säens, Mascagni, Caruso ș.a., după ce apare de nu mai puțin de 116 ori pe scena Teatrului Scala din Milano, moare în sărăcie și uitare la București, costul funeraliilor sale fiind suportat de Ambasada Italiei! De cealaltă parte, creatoare de artă precum pictorița Margareta Sterian (1897-1992) sau sculptorița Milița Petrașcu (1888-1976) – autoarea, de altfel, a monumentului dedicat Ecaterinei Teodoroiu de la Târgu Jiu – beneficiază nu doar de o viață lungă, dar și de recunoașterea valorii lor. Nu același lucru se întâmplă cu Hortensia Papadat-Bengescu (1876-1955), a cărei operă literară, relativ puțin cunoscută și apreciată în timpul vieții, este reevaluată de critică și cititori de-abia după moartea autoarei.

Tabloul n-ar fi însă complet dacă n-am aminti și de marile artiste ale României, Lucia Sturdza-Bulandra (1873-1961), Marioara Voiculescu (1885-1976), Elvira Godeanu (1905-1992), Elvira Popescu(1894-1993) ș.a., a căror artă interpretativă dublată de puterea lor de seducție le-au făcut să rămână mereu vii în amintirea contemporanilor.

Care ar fi fost destinul Ecaterinei dacă ar fi reuşit să supravieţuiască războiului?

În sfârșit, avem și femeile care își încearcă propriile limite, reușind adeseori performanțe care nu erau nici măcar la îndemâna unui bărbat. Smaranda Brăescu (1897-1948) devine primul pilot și prima femeie parașutist din România, reușind să câștige titlul mondial în 1932 cu o săritură de la peste 6.000 de metri înălțime. Colega ei, Marina Știrbey (1912-2001), ajunge primul pilot militar femeie, fiind inițiatoarea celebrei „Escadrile Albe” (1942), unitate sanitară de aviație, unică în lume la acea dată. De menționat că în coproducția româno-italiană „Escadrila Albă” (1944), omagiu filmic adus eroismului piloților femei membre ale unității, unul dintre rolurile principale este interpretat de Lucia Sturdza-Bulandra.

Citește și Legenda Ecaterinei Teodoroiu:Ce spun Arhivele Militare

Trecând în revistă toate aceste personalități feminine, cele mai multe colege de generație cu Ecaterina Teodoroiu, nu putem să nu ne întrebăm care ar fi fost destinul tinerei din Vădeni dacă ar fi reușit să supraviețuiască războiului? Moartea ei, prematură și eroică, n-a lăsat însă loc decât unui singur răspuns. Cătălina Toderoiu a lansat unul dintre puținele mituri feminine ale românilor, într-un imaginar colectiv destul de slab populat de prezența sexului frumos. „În mitologia istorică românească, femeia nu este prea dorită. Mitologia nu face în această privință decât să se alinieze unei prejudecăți curente și aproape generale” (Lucian Boia).

Bunica:„Ecaterina Teodoroiu? O nebună!”

Percepția mea asupra personajului Ecaterina Teodoroiu a purtat multă vreme pecetea unei sentințe categorice date în copilărie de bunica. La școală, învățasem câte ceva despre tânăra eroină, așa încât am simțit nevoia să aflu mai multe despre ea. Persoana cea mai potrivită să răspundă curiozității mele era, evident, bunica, fostă învățătoare în perioada interbelică și colegă de generație în fond cu subiectul interesului meu. Răspunsul ei a venit țâșnit și tranșant:„Ei dragă, Ecaterina Teodoroiu? O nebună!”. Pe moment n-am obținut alte explicații, dar mai târziu am înțeles că pentru bunica, ca și pentru cele mai multe – dacă nu cumva toate – dintre prietenele ei, gestul Cătălinei de a se înrola și de a lupta într-un război ce părea a fi doar o treabă a bărbaților friza patologicul. Nu-i mai puțin adevărat că în orașul copilăriei mele, Arad, era la mare preț deviza de sorginte germană aplicabilă femeilor, KKK (Kirche, Kinder, Kuche), adică biserică, copii, bucătărie, tripticul obligatoriu de îndeplinit pentru obținerea unui statut onorabil de femeie decentă, „în rândul lumii”.

Mai târziu, pasionat de istorie cum eram, n-am putut să nu remarc o anumită similitudine de comportament și destin între eroina noastră de la Jiu și cea care este considerată sfânta ocrotitoare a Franței, Ioana d’Arc.

O fecioară din Lorena era aşteptată să salveze Franţa

Ioana d’Arc se naște în 1412, în satul Domremy, din comitatul Champagne. Vremurile erau tulburi, Franța aflându-se angrenată în războiul de o sută de ani (1337-1453) ce o opunea Angliei. Bătăliile, pustiirile și jafurile se țineau lanț, sărăcind țara și aducându-i în pragul disperării pe cei care trebuiau să le suporte. Încă de la vârsta de 13 ani, Ioana începe să aibă viziuni (potrivit propriilor mărturii) în care Sfântul Mihai și Sfânta Margareta îi apar tot mai des, înfățișându-i „marea jale în care se află regatul Franței” și îndemnând-o să vină „în ajutorul regelui Franței”. Într-adevăr, în acel moment, Carol al VII-lea (1422-1461), un rege nehotărât, lipsit de voință și de energie, se găsea într-o poziție extrem de dificilă, cu jumătatea de nord a țării ocupată de englezi și de aliații lor, burgunzii, lipsit de mijloace financiare și de aliați puternici. În plus, nu se încoronase încă în catedrala de la Reims, ceea ce făcea din el un suveran contestabil, lipsit de prestigiul sacral al ungerii divine. Având credința mistică a misiunii sale și o putere de convingere ieșită din comun, Ioana d’Arc reușește să-l determine pe un nobil local, Robert de Baudricourt, să o prezinte regelui. Pe 23 februarie 1429, Ioana ajunge la Chinon, una dintre reședinţele lui Carol al VII-lea, și reușește să-l convingă pe rege – după multe ezitări ale acestuia – de misiunea divină cu care este investită, aceea de a elibera Franța de sub stăpânirea engleză.

Cum a reușit o țărăncuță de 17 ani să-i determine pe rege și pe sfetnicii săi să o asculte și să o urmeze? În primul rând, să nu uităm că vorbim despre o epocă profund religioasă, în care sacrul și supranaturalul făceau parte din viața cotidiană, oamenii raportându-se în permanență la divinitate și la toate semnele pe care aceasta părea să li le arate. În acest context, profețiile aveau un impact covârșitor asupra mentalului popular. Ori, una dintre ele prezicea că dacă „Franța va fi pierdută de o femeie, va fi mântuită de o fecioară venită din Lorena”. Femeia la care făcea referire profeția era, evident, Isabela de Bavaria, soția lui Carol al VI-lea (1380-1422), mama lui Carol al VII-lea, a cărei proastă reputație făcuse să planeze bănuiala asupra regelui că n-ar fi fost într-adevăr fiul tatălui său. Pe cale de consecință, nu el era suveranul legitim al Frantei. „Alte preziceri de care auzise și Ioana d’Arc prevesteau venirea de pe meleagurile Lorenei a unei fecioare care va lupta împotriva englezilor. Fecioara mult așteptată, care, prin jertfa ei, urma să răscumpere vinile reginei și să izbăvească țara, a apărut curând, întruchipată de Ioana d’Arc” (Radu Manolescu).

În al doilea rând, situația Franței era atât de disperată și nemulțumirea populară atât de acută, încât consilierii regelui, în primul rând șambelanul Georges de la Tremoilléși cancelarul Regnault de Chartres, arhiepiscop de Reims, ajung la concluzia că doar un miracol mai poate salva regatul. Acolo unde dăduseră greș oștile nobiliare, la Crécy (1346), Poitiers (1356), Azincourt (1415), poate reușea să izbăvească țara o mișcare populară condusă de o fecioară, capabilă să redea încrederea oamenilor în victorie. Astfel, Carol al VII-lea se hotărăște să pună la dispoziția Ioanei trupele necesare despresurării Orleans-ului.

Ioana îşi făcuse datoria, Ioana putea să dispară

Ceea ce a contat în obținerea victoriei de către francezi a fost nu doar exemplul personal de curaj pe care Ioana d’Arc l-a oferit, câștigându-și supranumele de „Fecioara din Orleans”, ci faptul că a restabilit încrederea francezilor în ei înșiși, imprimându-le convingerea că Dumnezeu e de partea lor și că ea poate mijloci acest sprijin divin. La 8 mai 1429, englezii ridică asediul Orleans-ului, suferind astfel primul eșec în înaintarea lor. Urmează înfrângerile de la Meung, Beaugency și Patay. De acum înainte, cursul războiului va curge ireversibil în favoarea lui Carol al VII-lea, care se legitimează ca monarh legitim – așa cum dorise Ioana – prin încoronarea din catedrala de la Reims, din 17 iulie 1429.

Ioana își făcuse datoria, Ioana putea să dispară. În timpul unei mărunte ciocniri cu burgunzii, Ioana d’Arc este capturată, predată englezilor, judecată, condamnată și arsă pe rug la Rouen, pe 30 mai 1431. A murit cu demnitate, invocând ajutorul Mântuitorului. În tot acest timp, regele Franței și sfetnicii săi n-au făcut nimic pentru a o răscumpăra din mâinile burgunzilor sau pentru a o elibera din închisoarea de la Rouen. De-abia în 1456 va fi reabilitată, în urma revizuirii procesului ei. Beatificată în 1909 și sanctificată în 1920, Ioana d’Arc este considerată astăzi patroana spirituală a Franței, fiind sărbătorită în ziua de 30 mai a fiecărui an.

Definitorie în destinul Fecioarei din Orleans și al eroinei de la Jiu este credința. Mistică, în cazul primeia, patriotică, în cazul celei de-a doua. Salvarea țării este misiunea pentru care se cred hărăzite amândouă, doar că în cazul tinerei lorene ea este intermediată de transcendent, pe când la Cătălina îmbracă forma simplă și pură a propriului devotament și sacrificiu. Din acest punct de vedere, Ecaterina Teodoroiu e mult mai umană. Ea nu aude voci, nu visează sfinți, ea își iubește pur și simplu fratele, familia, satul, țara. Ioanei d’Arc, divinitatea pare a-i fi hărăzit rolul, Cătălina își asumă singură misiunea, resorturile acțiunii ei sunt în ea însăși, nu exterioare propriei voințe.

Din această perspectivă, Ecaterina Teodoroiu e mai degrabă o Florence Nightingale a României, o conștiință dublată de compasiune.

Florence Nightingale, adevăratul erou al Războiului Crimeii

Născută în însorita Toscană, a cărei capitală se va regăsi în numele ei, Florence Nightingale era fiica unei familii englezești înstărite, tipice, dornice să asigure odraslei lor o copilărie fericită, urmată evident de o căsătorie convenabilă. Doar că planurile părinților s-au văzut dejucate de ambițioasa tânără care dorea să dea un alt sens propriei vieți. La 17 ani, Florence are o revelație:„Dumnezeu mi-a vorbit și m-a luat în slujba lui”, va mărturisi ea mai târziu.

În pofida opoziției familiei, tânăra pleacă în Germania, unde se va specializa în asistență sanitară. La întoarcere, este numită directoarea spitalului Harley Street, pe care îl modernizează, dotându-l cu bucătărie, lifturi, grupuri sanitare etc. Însă adevărata ei valoare de organizatoare și de promotoare a unor idei simple și novatoare în domeniul medical va ieși la iveală în timpul Războiului Crimeii (1853-1856), care opunea Rusia țaristă unei coaliții formate din Imperiul Otoman, Anglia, Franța și regatul Piemontului. Un război dur și sângeros, rămas în memoria istorică prin istovitorul asediu al Sevastopolului și prin celebra și superba șarjă a brigăzii engleze de cavalerie ușoară, dar și prin munca plină de abnegație pe care a desfășurat-o Florence Nightingale în spitalele din Scutari (cartier al Istanbulului), locul unde erau aduși, de la peste 500 de kilometri, răniții din Crimeea. Prin organizare și prin introducerea unei igiene foarte stricte, domnișoara Nightingale va reuși să coboare mortalitatea intraspitalicească de la 44% la 2, 2% ! Aceasta, deoarece marea majoritate a pacienților care mureau la Scutari, înainte de venirea celor 37 de surori medicale pregătite și conduse de Florence Nightingale, erau victimele tifosului și ale holerei, nu ale rănilor căpătate pe câmpul de luptă. „Adevăratul erou al acestui război a fost Florence Nightingale și rezultatul cel mai neîndoielnic a fost crearea rolului modern de infirmieră, atât în domeniul civil, cât și în cel militar, și o nouă concepție asupra posibilităților și locului în societate al femeii educate și cu o pregătire specială” (G.M. Trevelyan).

Ecaterina, unul dintre puţinele mituri feminine pozitive ale istoriei noastre

Întoarsă în Anglia, „Doamna cu lampa” – supranume datorat rondurilor de noapte efectuate la paturile bolnavilor în spitalele din Scutari – se va implica în organizarea sistemului sanitar britanic, organizând prima școală laică de infirmiere în 1865, Liverpool Workhouse Infirmary. Florence Nightingale ţine cursuri de pregătire, adună fonduri pentru școlile tot mai numeroase de surori medicale, călătorește în India și Statele Unite și îl inspiră pe elvețianul Henri Dunant, creatorul Crucii Roșii. Deși apreciată (va fi decorată de regina Victoria în 1883 și de Edward al VII-lea în 1907) și recunoscută pretutindeni drept creatoarea sistemului modern de infirmierie, ultimii ei ani de viață sunt marcați de depresii prelungite și de pierderea vederii în 1901. Va muri însă liniștită, în somn, la venerabila vârstă de 90 de ani, în 1910.

Ar fi putut ajunge Ecaterina Teodoroiu, dacă ar fi supraviețuit războiului, o Florence Nightingale a României? Greu de dat un răspuns, deși devotamentul și altruismul de care a dat dovadă în îngrijirea răniților, până la înrolarea efectivă în rândul trupelor combatante, ne sugerează mai degrabă o variantă afirmativă.

Un lucru este sigur:dacă Ecaterina Teodoroiu ar fi murit pentru Franţa ar fi avut o statuie în fiecare oraș, dacă ar fi trăit în Anglia în fiecare comitat ar fi existat un spital sau un colegiu care să îi poarte numele. Așa însă, pentru memoria ei, rămâne ca, din când în când, un grup de tineri inimoși, cu dragoste pentru trecutul neamului românesc, să încerce să readucă în conștiința publică unul dintre puținele mituri feminine pozitiveale istoriei noastre, o legendă a Primului Război Mondial, un om, o eroină.