Din amintirile lui Popa Ionel: Ion Mihalache, inedit

Ioan Popescu, „popa Ionel” cum era cunoscut și cum a rămas în memoria locuitorilor de pe valea Cârcinovului, s-a născut la 29 septembrie 1896 în satul Cândești-Deal, ca fiu al lui Nicolae Stan Popescu și al Paraschivei, născută Cercel, din comuna Dobrești.

A rămas, până la mutarea la cele veșnice, preot în Dobrești, profund implicat însă în viața socială și artistică a colectivității: a înființat Căminul Cultural, a cărui impunătoare clădire domină și astăzi centrul satului, s-a aflat printre cei care au înființat băncile populare „Dorința” și „Înfrățirea”, a condus cooperativele de producție și consum „Biruința” (1909) și „Treimea” (1923), a căror fuziune a realizat-o în 1929, a organizat corul „Vraja” (laureat, printre altele, al unui concurs organizat la Arenele Romane în anul 1939) și fanfara, a inițiat o școală țărănească în care tehnicieni agricoli predau lecții sătenilor, a scris versuri pe teme politice, pe unele dintre ele publicându- le, sub semnătura Ionel de la Muscel, în ziarele „Țărănismul“ și „Aurora“. Cele mai multe dintre poeziile sale au rămas însă nepublicate, așa cum au rămas și însemnările lui referitoare la personalitatea lui Ion Mihalache, cu care se înrudea și al cărui colaborator apropiat a fost.

Cercel, Radu, Mihalache...

După ce ultimii ani de viață i-a petrecut în întunericul nevederii, s-a mutat la cele cerești la 27 noiembrie 1987, iar trupul i-a fost înmormântat sub piatra funerară pe care stă scris:

Am făcut de tânăr muncă voluntară,
Edificii mândre astfel se înălțară:
Biserica nouă, local de cămin
Sunt o mărturie c-am trăit din plin.
Am sădit la tineri gustul pentru artă
Și către Hristos le-am deschis o poartă.
Asta pentru semeni – Cerescule Tată,
Ție Ți-am păstrat inimă curată.

Convins că prin mama sa, Paraschiva Cercel, se trage din domnitorul Petru Cercel, popa Ionel își susține teoria cu argumente de bun-simț, dar și cu documente. (v. O problemă de arheologie locală. Legăturile lui Petru Cercel cu satul Dobrești).

Un alt subiect în privința căruia dorea să restabilească adevărul l-a constituit Radu lui Anghel, rămas în memoria colectivă drept haiduc, în fond hoț la drumul mare. (v. Haiducia lui Radu lui Anghel).

În fine, se găsesc în însemnările părintelui Ioan Popescu amintiri despre viața și activitatea lui Ion Mihalache. Mare parte a textelor rămase de la părintele Ioan Popescu au fost scrise după dictare de rude și apropiați care îi mai treceau pragul în ultimii ani de viață. Transcrierea manuscrisului s-a făcut în funcție de normele limbii literare actuale, greșelile fiind îndreptate în mod tacit.

Ion Mihalache și satul Dobrotești

Cine a fost Ion Mihalache, care într-o epocă încheiată a istoriei noastre ajunsese pe primul plan al vieții publice, nu e treaba mea să o spun. Istoricii, în viitor, se vor ocupa de ceea ce a făcut sau n-a făcut, de ceea ce a putut sau n-a putut să facă pentru pătura țărănească din care a ieșit. Cred că este de datoria mea să spun ce-a făcut Ion Mihalache pentru satul nostru Dobrești.

Născut din părinți de origine sănătoasă la Goleștii-Badii, azi Topoloveni, în anul 1882, tatăl său fiind gardian la Primărie, Ion Mihalache și-a petrecut copilăria păzind vacile pe izlazul comunal. La școală vădește o inteligență sclipitoare și o aplicație la învățătură extraordinară, ceea ce impresionează puternic pe învățătorul lui, Nicolae Cristescu, care îl duce la Școala Normală din Câmpulung, unde intră ca premiant și se menține ca premiant tot cursul școalei și la diplomă.

Numit învățător, mai întâi la Ludești Dâmbovița și apoi la Topoloveni, s-a remarcat numaidecât la cercurile învățătorești, ca un om cu pregătire excepțională. În anul 1908 se căsătorise cu Niculina, fiica adoptivă a Preotului Ioan Dumitrăchescu și locuiau în clădirea școlii din Topoloveni, de unde purta corespondență cu sute de învățători din întreaga țară, cei mai mulți cunoscându-l din Școala Normală de la Câmpulung. În anul 1911, la un congres al învățătorilor ținut la Târgoviște, Ion Mihalache s-a ridicat împotriva Conducerii Asociației din întreaga țară, impusă de cluburile politice și a dărâmat-o [...ș fiind purtat în triumf, pe umeri, de învățători și ales Președinte al Asociației.

În anul 1913 a făcut campania din Bulgaria ca sergent în rezervă.

În anul 1915, la adunările ce se țineau la București, în sala Dacia, pentru intrarea în Ardeal – la care se opunea Regele – între ceilalți vorbitori: Iorga, Goga, Filipescu etc., îl găsim pe Ion Mihalache, care își începea discursul astfel: Vin din partea miilor de învățători din țară să vă spun că suntem gata să muiem săbiile în sânge și să scriem cu ele „România Mare”!

Fiind mobilizat în 1916 și trimis la școala de ofițeri [...ș a înaintat în timpul războiului până la gradul de căpitan, distingându-se în luptele de la Mărășești și Oituz în așa fel că Generalul Francez Berthelot îl decorează cu „Legiunea de onoare” și Generalul Prezan cu ordinul „Mihai Viteazu”.

Popa Ionel împreună cu soția

Învățătorul și Partidul Țărănesc

La 17 ianuarie 1919 dă ființă la Câmpulung Partidului Țărănesc, la care aderă – în primul rând – învățătorii din toată țara și fiind ales deputat în primul Parlament de după război, este propus de N. Iorga și numit ministru al Agriculturii în Guvernul Federației; dar Regele Ferdinand nu aprobă legea agrară propusă de el și după câteva luni, guvernul cade, camarila împingând la putere pe Generalul Averescu.

După aceea, Ion Mihalache și partidul țărănesc este ostracizat un șir de ani și alegerile violentate. Suntem încă în viață destui care știm cum toate gardurile până la Țigănești erau pline de afișe în care scria că Ion Mihalache e comunist, vândut Moscovei și jidanilor. Mai târziu legionarii scriau că Ion Mihalache s-a lepădat de credința creștină și s-a vândut jidanilor.

Eu însumi, ca și alți preoți am primit o înștiințare de la un anume Cerc studențesc legionar, în care mi se spunea că sunt obligat, ca preot, să-l combat pe Ion Mihalache prin toate mijloacele, pentru că batjocorește credința noastră și s-a vândut jidanilor. M-am simțit obligat să le răspund prin ziare că Ion Mihalache este enoriașul meu și-l cunosc mai bine ca ei; că vine la biserică, se spovedește și se împărtășește și a contribuit cu sume importante la construirea bisericii.

De altfel, cu ocazia sfințirii Bisericii Parohiale [din Dobrești – n.a.ș de către Patriarhul Miron Cristea, Ion Mihalache a îmbrăcat cămașa de ctitor, în fața asistenților veniți din toată țara. În afara ajutoarelor date bisericii în construcție, lui Ion Mihalache îi datorează foarte mult Căminul Cultural [din Dobrești – n.a.ș. În anul 1938, cu fondurile strânse de Cooperativele Unite, hotărâsem să facem un local cu sală de spectacol, săli pentru birourile cooperativei și magazine.

Atunci a intervenit Ion Mihalache și ne-a spus: „Faceți un local mai mare în care să intre și Băi, Dispensar și o Școală de gospodărie”. „Dar fondurile noastre nu ajung pentru așa ceva”, am replicat noi. „Vă dau eu”, ne-a spus. „Să-mi dați niște apeluri către diferite ministere și întreprinderi particulare și mă duc eu cu ele.”

Și-a tot scris N. Șetraru, directorul căminului [...ș la apeluri – și-au început să curgă ajutoare: vagoane de fier și tablă, de ciment, de scândură, de țevi, de sume importante de bani încât acestea au întrecut de zece ori sumele date de cooperativă. Astfel s-a construit Căminul Cultural, podoaba satului nostru, cu sprijinul nelimitat al lui Ion Mihalache. Satul nostru a fost sprijinit și în alte direcții de Ion Mihalache.

Când proprietarul Crăsnaru se opunea la predarea izlazului comunal și adusese 20 jandarmi în „Coada vulpii” să oprească vitele să intre în izlaz, Ion Mihalache n-a ezitat să se pună în fruntea sătenilor și să intre cu forța, asumându-și răspunderea.

Nu mai vorbesc de ajutoarele cu care Ion Mihalache venea în sprijinul tuturor celor năpăstuiți, încât pot să afirm că în satul acesta n-a existat un singur om care să fi apelat la Ion Mihalache și să iasă nemulțumit, iar urmașii lui îi vor păstra o amintire recunoscătoare.

Întâlnirea cu Vîșinski

În amintirile sale, popa Ionel a menționat și un moment important din viața lui Ion Mihalache, și anume întâlnirea cu Vîșinski, adjunctul ministrului de Externe al URSS. Acesta venise în țară pentru a întrona guvernul comunist la care urma să participe și Ion Mihalache din partea Partidului Național Țărănesc.

Ion Mihalache și soția, nașii părintelui Ionel (1936)

Cele de mai jos sunt extrase din memoriile lui Ion Mihalache, la care popa Ionel a avut acces:

O cameră luxoasă de Hotel, în ianuarie 1946.

Vîșinski: Domnule Mihalache, am dorit să te cunosc și mă bucur că te văd. Știi că Puterile Aliate în Conferința de la Moscova, au hotărât ca în Guvernul democratic să intre și câte un reprezentant al partidelor istorice Național Țărănesc și Liberal. Domnul Maniu mi-a comunicat că Comitetul Central al partidului, te-a desemnat în unanimitate pe dumneata ca reprezentant în acest guvern, dar Guvernul Groza nu e de acord cu numirea dumitale, pe motiv că ai luptat în război împotriva Puterilor Aliate. Dumneata ce ai de spus?

Ion Mihalache: Când țara a intrat în război, indiferent dacă ești de acord sau nu, eu, ca ofițer de rezervă, decorat cu ordinul Mihai Viteazu, nu-mi ierta conștiința să stau deoparte. M-am prezentat însă Generalului Antonescu și i-am spus: Mă duc și eu la război [,] dar cu [o] condiție: numai până la Nistru; eu mă voi retrage cu zgomot, demonstrativ, pentru că socotesc că ar fi cea mai mare greșeală. Antonescu mi-a spus că sunt românii până la Bug și eu i-am răspuns că sunt români în toate țările, dar noi trebuie să stăm în pământ românesc, că n-avem interes să ne certăm cu vecina de la răsărit cu care nu ne-am certat niciodată.

Vîșinski: Dar Basarabia nu e pământ românesc...

Ion Mihalache: Ba tocmai că este. Înainte de 1812 ea a fost peste 1000 de ani o parte a Moldovei și administrată sute de ani de Domnii Moldovei. Țările Române n-au consimțit niciodată la înstrăinarea ei și Turcii, sub regimul capitulațiilor n-aveau dreptul să o cedeze. Marea majoritate a populației a fost întotdeauna română și când a fost chemată să-și spună și ea cuvântul și l-a spus la 9 aprilie 1918, când Sfatul Țării a hotărât unirea cu patria mumă.

Vîșinski: Sub armată de ocupație română...

Ion Mihalache: Care armată fusese chemată de Sfatul Țării, nu s-a amestecat în nici un fel. Pentru unire au votat și reprezentanții celorlalte naționalități, fiind numai trei voturi contra, URSS, profitând de conjunctura politică din Europa, ne-a luat-o din nou, fără o consultare a populației din această provincie.

Vîșinski: Guvernul sovietic a ținut seama de dorința poporului sovietic de-a păstra granițele moștenite de la regimul țarist...

Ion Mihalache: Dar, pe care le-ați depășit la Herța și Dărăbani, în Bucovina...

Vîșinski: Numai din motive strategice...

Ion Mihalache: Să lăsăm aceste probleme. Eu mă bucur că Guvernul nu e de acord cu intrarea mea în Guvern, că nici eu nu am fost de acord și am fost nevoit să accept din disciplină de partid. E mai bine să fie ales altul, pentru că eu nu mă pot împăca ușor și colabora cu tendințele totalitare și cu metodele dictatoriale ale guvernului actual.

Vîșinski: (sculându-se) Domnule Mihalache, îmi pare bine că te-am cunoscut și a aflat gândul dumitale cinstit.