Dimensiuni ale genului în arta lui Egon Schiele
Viena sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX apare istoricilor ca un spaţiu al contrariilor:pe de-o parte, este spaţiul prin excelenţă conservator, capitală a unui vast şi multinaţional Imperiu, moştenitoare a unei tradiţii catolice şi aristocratice multiseculare. Este una dintre cele mai populate şi mai cosmopolite metropole occidentale, reduta unui regim politic ultraconservator, bastion al stabilităţii politice întruchipat simbolic de împăratul Franz Iosif.
Pe de-altă parte, acest spaţiu este minat de tensiuni sociale şi etnice care vor conduce la începutul secolului al XX-lea la conflicte armate (culminând cu declanşarea Primului război mondial) şi la disoluţia Imperiului Austro-Ungar. Cele două lumi contrastează puternic în această perioadă:moralităţii şi modului de viaţă burghez, germanic şi occidental li se opun, treptat, idei şi curente venite atât din spaţiul artei (Gustav Klimt, Egon Schiele, Alfred Kubin, Oskar Kokoschka – arte plastice, Robert Musil, Franz Kafka, Arthur Schnitzler, Stefan Zweig – literatură), cât şi din spaţiul ştiinţelor cognitive pionerate de lucrările lui Sigmund Freud. Sentimentul unui sfârşit continuu, al disoluţiei vechilor valori şi credinţe morale, al inevitabilului declin şi al iminentei dispariţii sunt teme centrale în operele artiştilor amintiţi anterior. În lucrărilor lor, fie ele de un pronunţat subiectivism (fundamentate pe introspecţie, autoreflexie şi intimitate – mai ales în pictură), fie accentuând caracteristici ale societăţii austriece de la cumpăna celor două veacuri (mai ales în proză), artiştii au suprins nemulţumirile, fricile şi refulările unui grup important din spaţiului social austriac. Folosind discursul psihanalitic freudian, multe dintre motivele şi simbolurile folosite de artişti reliefează dorinţa de a rupe cu trecutul considerat învechit, desuet şi depăşit şi nevoia de a găsi noi formule estetice care să se plieze peste frustrările şi refulările generate de decadenţa şi degradarea specifice modernităţii. În acest spaţiu şi în această stare de spirit ce cuprindea o bună parte din elita intelectuală a Vienei începutului de secol XX s-a înscris şi a creat pictorul Egon Schiele.
Copilăria şi primele încercări artistice
Egon Schiele s-a născut în data de 12 iunie 1890, în orăşelul Tulln (aflat în proximitatea Vienei), fiul lui Adolf Eugen Schiele (1851-1905), angajat al Căilor ferate imperiale şi al Mariei Soukoup (1862-1935). Învăţământul primar l-a urmat în oraşul natal începând cu anul 1896, pentru ca în anul 1902 să urmeze ciclul secundar în oraşul Krems. În aceaşi an se va muta în oraşul Klosterneuburg, unde îşi va continua studiile. Unul dintre momentele definitorii ale vieţii artistului se va cristaliza în anul 1905, odată cu moartea tatălui său, pensionat pe caz de boală de câţiva ani. Din această perioadă datează primele sale încercări artistice, Egon alegând să deseneze numeroase autoportrete.
O operă sub semnul angoasei
Moartea tatălui său l-a afectat profund pe tânărul artist, el admiţând că acest episod i-a influenţat într-o proporţie covârşitoare atât orientarea aristică ulterioară, cât şi relaţia cu mama sa. Astfel, tânărul Egon va deveni un adolescent singuratic, introvertit, pentru care pictura reprezenta singurul mod de exprimare autentic, sincer. Crezând că mama sa nu a resimţit la fel de intens pierderea tatălui, artistul se va simţi înstrăinat faţă de aceasta, cu atât mai mult cu cât Maria nu-i aprecia încercările artistice, considerându-le porniri egoiste, excese adolecentine. În anul 1906, Schiele este admis în cadrul Şcolii de Arte Frumoase din Viena (Kunstgewerbeschule), în care studiase şi viitorul său prieten şi admirator, Gustav Klimt. La insistenţele unor profesori, este trimis să studieze în spaţiul mult mai conservator al Academiei de Arte Frumoase din Viena (Akademie der Bildenden Künste), unde îl va avea ca tutore pe pictorul academist Christian Griepenkerl. Încorsetat de restricţiile specifice acestui tip de artă, tânărul Schiele va părăsi Academia trei ani mai târziu.
Prietenia cu Gustav Klimt şi primele expoziţii
Din aceşti ani debutează prietenia tânărului artist cu Gustav Klimt, care îl va ajuta atât material (cumpărându-i desenele sau făcând schimb de picturi cu el), cât şi profesional (îl va introduce în cadrul celebrelor „Ateliere vieneze” ce funcţionau din anul 1903 datorită arhictectului Josef Hoffmann;îl va sprijini să-şi prezinte lucrările în cadrul Expoziţiei internaţionale „Kunstschau”, alături de artişti consacraţi precum Henri Matisse, Vincent van Gogh, Paul Gauguin, Edvard Munch, Pierre Bonnard, Oskar Kokoshka). Urmează afişarea lucrărilor sale în cadrul altor galerii, precum cea din Neukunstgruppe (Praga, 1910), Sonderbund (1912), Munchen (1911), prima expoziţie avându-l pe Schiele ca singur artist reprezentat având loc în anul 1913 (Munchen), urmată de una similară în Paris (1914). În anul 1911, Schiele o cunoaşte pe tânăra Valerie Neuzil, împreună cu care va părăsi Viena pentru o scurtă perioadă. Atonia şi spleen-ul resimţite în capitala austriacă vor fi înlocuite de exuberanţă şi hedonism în mediul izolat al orăşelului boem Krumau. Aici Schiele îi va realiza iubitei o serie de portrete şi va convinge tinere localnice să-i fie modele pentru realizarea de lucrări cu un pronunţat şi adesea ostentativ caracter erotic. Ca urmare a iniţiativelor sale artistice, Schiele va fi obligat de către localnici să părăsească orăşelul, stabilindu-se apoi în Neulengbach.
Sfidarea moralităţii burgheze
Ducând un stil de viaţă boem, care contrazicea flagrant cu normele morale aprobate de majoritatea populaţiei Imperiului (va continua să ademenească minore şi prostituate în studioul său), Schiele va fi arestat şi condamnat la 21 de zile de închisoare (fiind iniţial acuzat că ar fi răpit şi sechestrat minori, pentru ca apoi să fie condamnat pentru afişarea de desene cu caracter pornografic), din care va ispăşi doar trei. În perioada detenţiei (aprilie 1921), va realiza 12 desene care reliefează frustrarea pe care o resimţea ca artist judecat pentru că a abuzat de libertatea sa artistică. În anul 1914 se va îndrăgosti de surorile Edith şi Adéle Harms, pentru a se căsători cu prima în anul 1915, încercând să păstreze şi legătura cu Valerie.
Odată cu desfăşurarea Primul război mondial, Schiele va fi mobilizat în anul 1915, dar nu va participa activ în cadrul războiului;în schimb, va fi detaşat în diferite oraşe din Imperiu, fiind însărcinat cu escortarea şi păzirea prizenierilor ruşi. Din această perioadă datează o serie de desene şi picturi înfăţişând soldaţi ruşi. În anul 1917, Schiele se va restabili în Viena, unde se va remarca drept unul dintre cei mai importanţi artişti ai avangardei, mai ales după moartea lui Gustav Klimt, în anul 1918. El va fi cel mai celebrat artist din cadrul celei de-a 49-a expoziţie a „Secesiunii Vieneze” din anul 1918, apărând ca figura centrală de pe posterul evenimentului şi având mai mult de 50 de lucrări expuse în salonul principal al expoziţiei. Schiele va muri un an mai târziu, în data de 31 octombrie 1919, la trei zile după soţia sa, victimă a epidemiei de gripă spaniolă.
Egon Schiele – artist expresionist
Egon Schiele se încradrează din punct de vedere estetic în curentul amplu al Expresionismului. Prima definire şi teoretizare a acestui nou curent artistic a aparţinut lui Roger Elliott Fry (1909), punându-i caracteristicle estetice în opoziţie cu cele ale Impresionismului. În timp ce artiştii impresionişti militau pentru detaşare emoţională faţă de obiectul reprezentat, expresioniştii evocau tulburările interioare ale artistului. Expresionismul în arta plastică exprimă fractura produsă de conceptul freudian de inconştient în alcătuirea conştiinţei umane. Refulările, angoasele, sentimentele şi amintirile reprimate sunt catalizatorii unui nou tip de artă care face din autor subiectul şi obiectul propriei opere. Lucrările lui Schiele sunt încadrate deopotrivă în curent Expresionist şi în curentul Art Noveau, accentul căzând pe inovaţiile sale stilistice (formele răsucite şi contorsionate ale corpului, cu linii îngroşate, aproape caricaturale, predilecţia pentru teme erotice în care macabrul, lugubrul, iminenţa morţii reliefează dubla natură a fiinţei umane – vitalitatea şi inevitabilul sfârşit, sexualitatea care apare adesea în formele sale groteşti, androgine, nediferenţiate fenotipic). În activitatea sa de numai un deceniu, Schiele a realizat peste 330 de picturi în ulei şi mai mult de 2.500 de desene, fiind un artist extrem de prodigios. Deşi majoritatea creaţiilor sale sunt portrete (peste 100 de astfel de lucrări), artistul a pictat şi peisaje citadine, naturi moarte şi peisaje rurale.
„Autoportret cu grimasă” (1910)
Din seria de autoportrete, merită amintită lucrarea „Autoportret cu grimasă” din anul 1910. Se remarcă cu destul uşurinţă poziţia contorsionată a corpului, care îi comunică privitorului durerea şi nevrozitatea artistului. De asemenea, corpului îi este exagerată carnalitatea şi fragilitatea, consistenţa sa materială sfidând convenţiile sociale cu privire la nuditate. Artistul ilustrează un trup bolnav, expresia angoaselor şi chinurilor interioare găsindu-şi o poartă de acces spre privitor prin intermediul grimasei şi al contractării generale a muşcilor. Nu există aici niciun element constitutiv al masculinităţii clasice:slăbiciunea fizică maladivă, organul genital absent (sau care aminteşte de cel feminim, accentuându-se androginismul, spargerea convenţiilor sociale cu privire la distincţiile stricte dintre genuri), poziţia contorsionată a corpului anunţă o nouă estetică, în care primează viziunea artistului racordată la trăirile sale interioare şi dialogul direct pe care acesta îl poartă cu cititorul, fie chiar şi sub forma iniţială de şoc, uimire, respingere.
„Prietenie” (1913)
Disoluţia conceptului standard de gen este reliefată şi prin intermediul lucrării „Prietenie” din anul 1913. Aici, artistul portretizează două personaje îmbrăţişate, având corpurile scheletice lipite unul de celălalt. Din nou, genul personajelor nu se supune clar dihotomiei bărbat – femeie. Lucrarea sugerează atât intimitatea dintre personaje, cât şi distanţa inevitabilă care separă doi oameni oricât de apropiaţi (personajul din dreapta priveşte direct, sfidător privitorul, în timp ce cel din stânga se odihneşte pe umărul primului, cu ochii închişi). Nuditatea este aici o marcă a intimităţii, o intimitate ce se doreşte a fi privită, protejată, dar şi respinsă ca neînţeleasă de cei din afara cuplului. Liniile sunt îngroşate, formele sunt dure, geometrice, însă trăirile transmise sunt cât se poate de umane.
„Nud feminin” (1910)
Lucrarea „Nud feminim” înfăţişează aspecte ale acestui gen, filtrate însă de emoţiile şi trăirile autorului. Astfel, se observă alegerea culorii de fundal (în fapt, a culorii ce domină întreaga creaţie) – rozul, culoare prin excelenţă asociată genului feminin. Nuanţele de alb ce înconjoară personajul au rolul de a sublinia formele corpului fenimin prezentat aici nu în forma sa clasică, canonică, ci evident mutilat, secţionat, amputat. Lipsa membrelor (deci a graţiei feminine în sens clasic) nu duce totuşi la diminuarea fragilităţii şi delicateţii asociate genului feminin. Artistul a conservat ceea ce pentru el este esenţial fenimin:forma bazinului, a sânilor, a sexului. Lipsa membrelor atrage atenţia tocmai asupra acestor elemente fizice. Chipul personajului exprimă senzualitate, ochii strânşi şi privirea încruntată sugerând sfidarea privitorului. Părul este desenat într-un stil diferit (culorile arată ca şi când ar fi fost aruncate pe suprafaţa de lucru), contrastul de roz şi negru accentuând ideea de senzualitate. Mâna poate fi cea a autorului, care îşi anunţă prezenţa protectoare în acest spaţiu intim.
Egon Schiele şi moştenirea avangardismului
Ruptura pe care a reprezentat-o creaţia lui Egon Schiele faţă de canoanele artistice şi morale ale începutului de secol XX se înscrie în proiectul mai amplu al artiştilor şi intelectualilor europeni grupaţi în jurul conceptului de „Avangardă” – acela de a remodela o lume pe care ei o considerau închisă, refractară şi învechită. Expresionimul, ca prim curent de avangardă care şi-a găsit întâia expresie artistică în spaţiul germanofon are în lucrările artistului austriac o puternică şi originală voce. Ducând o viaţă excentrică, izolându-se mereu în propriul sa lume, Egon Schiele este un reprezentant memorabil al principiului „artă pentru artă” şi un artist pentru care corpul, sexualitatea, genul şi moartea au reprezentat avatarurile necesare şi problematice ale existenţei sale.
Surse
Aoife Sadlier, An exploration of the origins and development of Expressionism in twentieth-century music, în, 2011 Undergraduate Awards Competition, Cork Institute of Technology, 2011
Esther Selsdon, Jeanette Zwingerberger, Ashley Bassie, Schiele, Grange Books, Rochester, 2007
Frank Whitford, Egon Schiele, Thames and Hudson, London, 1981
Frank Whitford, Expressionist Portraits, Abbeville Press, New York, 1987
Jin-Tsann Yeh, Being-there:an Existentialism Point of View in Egon Schiele's Self-portraits, în, The International Journal of Arts Education, 2007