Înainte să devină actorul uriaş pe care şi-l aminteşte lumea astăzi, cel poreclit „Bibanu’“ a împărţit croşee şi upercuturi prin sălile de box. Odată ajuns pe scenele de teatru din Bucureşti şi în câteva dintre cele mai iubite filme ale românilor, Dem Rădulescu a luat cu asalt spectatorii, împărţind, cu aceleaşi lovituri neaşteptate, emoţie şi hohote de râs.

BIBÁN, bibani, s. m. Peşte răpitor de apă dulce, cu laturile corpului acoperite cu dungi negre transversale, cu carnea albă, gustoasă;baboi, costrăş“ (Dicţionarul Explicativ al Limbii Române). Dem Rădulescu nu s-a dat niciodată în vânt după porecla pe care a purtat-o aproape toată viaţa. Se putea şi mai rău, ce-i drept. Unii oameni sunt porecliţi „Buză“, „Grasu’“ sau chiar „Cretinu’“. Comparativ cu astfel de mostre de creativitate, „Bibanu’“ pare, mai degrabă, un fel de alint duios.

Se prea poate să fi fost haios în copilărie. Dem Rădulescu îşi aducea aminte cu precizie momentul în care cei din jurul său renunţaseră a-l mai chema după numele dat de părinţi, alegând comparaţiile cu un peşte răpitor. „Tata vindea peşte la Vâlcea şi într-o zi a venit acasă cu un exemplar deosebit. Frate-miu l-a dus repede la şcoală la ora de ştiinţe naturale. Profesoara, văzându-l, s-a adresat copiilor spunându-le:«Dragii mei, acesta este un biban». Denumirea peştelui s-a lipit ca timbrul de scrisoare de numele fratelui meu. Când am devenit şi eu elev, porecla era oficializată de puştime. În 1950, odată cu primul an de studenţie, a fost suficient ca un prieten din anul III să mă strige «Bibanule», ca efectul să fie ca al unei bombe incendiare“, povestea Dem pentru Elisabeta Munteanu, autoarea cărţii „Tinereţea actorilor“.

Însă Dem Rădulescu nu a fost mereu împăcat cu acest apelativ. Într-un interviu din 2009, actriţa Adriana Şchiopu povestea cum fostul ei soţ era mişcat atunci când era numit astfel de către studenţi, pentru că simţea aprecierea, respectul şi apropierea dintre generaţii. În schimb, spunea aceeaşi Şchiopu, au fost colegi de scenă care au folosit porecla „Bibanu’“, şi nu întotdeauna într-un context favorabil lui Dem Rădulescu. Dimpotrivă.

„Instituţia“ Rădulescu

Privit din mulţimea mărturiilor ce urmează, aparţinând unor oameni care văd întâlnirea cu Dem ca pe un moment fundamental al vieţilor lor, „Bibanu’“ pare, în cel mai bun caz, o găselniţă neinspirată. „Adevăratul“ Dem, cel din amintirile celorlalţi, se schiţează pe sine ca opusul complet al omului pe care-l vedeau spectatorii pe scenă, la cinema sau pe ecranele televizoarelor.

Era serios, serios până la Dumnezeu, obsedat de muncă şi de corectitudine. Nu dădea doi lei pe talent, dacă acesta nu era susţinut de obsesia pentru profesie şi capacitatea de a face sacrificii enorme. În locul personajului pontos, care reiese din majoritatea producţiilor la care a luat parte, Dem Rădulescu, cel din mărturiile apropiaţilor, se lua pe sine şi pe cei din jurul său extrem de în serios. Nu-l interesa prima pagină a ziarelor sau revistelor de profil. Se bucura moderat când cineva îi cerea un autograf pe stradă, dar prefera să se plimbe noaptea, când şansele de a fi recunoscut erau învăluite în beznă.

Ţinea mult la imaginea sa, atât ca actor, cât şi ca profesor:selecţiile cursanţilor şi, ulterior, ale absolvenţilor se făceau pe sprânceană, tocmai pentru a nu-i fi jenă de a gira nişte actori facili. Puneţi lângă toate aceste coordonate şi următoarea declaraţie a regizorului Liviu Ciulei, despre care Dem însuşi spunea, în emisiunea „Profesioniştii“, difuzată de TVR, în 1998, că „nu prea dă drumul la gură, aşa uşor“:„Dem Rădulescu nu este un actor, ci o instituţie de comedie“. Cum vi se mai pare acum „Bibanu’“?

Copilul şi războiul

Născut pe 21 septembrie 1931, Dem Rădulescu îşi petrece sfârşitul copilăriei în plin Război Mondial, iar amintirile din acei ani cumpliţi îl vor măcina şi la bătrâneţe. În ultimele apariţii publice, actorul povestea, într-o imagine aproape cinematografică, cum privea trenurile care tranzitau gara din oraşul natal, Râmnicu-Vâlcea, pline cu prizonieri evrei şi polonezi. „Îi vedeam de după gratii, ne cereau apă“, spunea Dem Rădulescu.

Tot de război se leagă şi ceea ce a perceput, ulterior, ca fiind prima mare reprezentaţie la care a luat parte, un veritabil happening, după standardele de astăzi:un prizonier rus, expus în centrul oraşului, singur şi trist, analizat precum un animal la zoo de către întregul oraş.

Copilul Dem Rădulescu trece prin acest peisaj deprimant cu mult umor. „Încă de la grădiniţă îmi dădeam seama că amuz lumea. Am simţit o atracţie pentru scenă dintotdeauna“, povestea Dem, la emisiunea „Profesioniştii“. Nimic nu pare însă să prevestească viitorul actor. Se înscrie la box. Ulterior, avea să recunoască că acest sport i-a dat curajul fără de care nu s-ar fi descurcat în viaţă. „În viaţă eu am fost cel care a lovit primul, nu am aşteptat niciodată lovitura. Curajul la box ţine de cele câteva secunde de dinaintea intrării în ring“, povestea Dem Rădulescu, într-un interviu pentru revista „Cinema“, în 1975.

Un rol fundamental în formarea sa îl au părinţii. „Eram trei fraţi, eu eram cel mai mic. Tata era negustor. Era o atmosferă plăcută în familie. Tata avea umor. Avea el o vorbă:«Să nu sari când sună la uşă!». Adică să-ţi vezi de treaba ta în viaţă. Cât despre mama… Chiar nu ştiu ce să zic. Mama e un lucru sfânt, e legătura cu viaţa“, spunea Dem Rădulescu în emisiunea transmisă de TVR în 1998.

O caracterizare asemănătoare a familiei lui Dem Rădulescu avea să vină şi de la fosta soţie a acestuia, Adriana Şchiopu. „Pe socrul meu nu l-am cunoscut. A murit când soţul meu era student. Dar soacra mea şi sora ei erau nişte oameni extraordinari, de o blândeţe şi de o delicateţe sufletească cum rar întâlneşti“, povestea actriţa în 2009.

„Mă fofilam la cinema“

Sunt două episoade prin care viitorul actor ia contact cu profesia care avea să-i marcheze destinul. Mai întâi, urmăreşte entuziast spectacolele trupelor de teatru sosite în turneu la Teatrul „Adreani“ din Râmnicu-Vâlcea. Acolo îi vede prima oară pe actorii sosiţi din Capitală. Tot acolo îl vede şi pe marele Constantin Tănase cu trupa lui. Se furişează de acasă pentru a merge la teatru. Mama sa îl considera prea mic să meargă la astfel de spectacole, în care ţinuta actriţelor pe scenă era prea sumară.

În serile de iarnă, când geruia, cinematograful din oraş devine a doua sa casă. „Devoram filmul. Seara, după şcoală, mă fofilam la cinema, ăsta-i adevărul, că bani n-aveam. Mă uitam la film şi după aia mă duceam acasă să mă bată părinţii. Ştiam deja cum o să înceapă:„De unde vii tu, mă, iarna, noaptea, la 9?». Aşa-mi zicea mama“, povestea Dem Rădulescu în 1975.

Un al doilea episod are loc când avea 15 ani. Aflat în biblioteca şcolii, descoperă volumul „Arta dramatică“. „Eram un elev mediu, ca să nu zic mediocru. Norocul meu a fost că am frunzărit această carte cu scoarţele roase. Am citit-o tremurând. N-am înţeles mai nimic“, îşi aduce aminte Dem Rădulescu, în 1998, la emisiunea „Profesioniştii“.

Influenţa cărţii este însă una uriaşă. Tânărul debutează ca amator, la 17 ani, la un bal organizat de fanfara gării. Începe să publice în reviste judeţene şi joacă tot mai des, în localitatea natală, folosindu-şi talentul comic într-o serie de cuplete inspirate din repertoriul lui Constantin Tănase. La una dintre aceste reprezentaţii este urmărit de actorul Aurel Rogalski, care îl sfătuieşte să dea examen la Teatru.

Plin de emoţii, Dem Rădulescu călătoreşte la Bucureşti. Se prezintă în faţa comisiei de examinare, cu tot cu o medalie de aur agăţată pe piept, primită la liceu pentru „merite deosebite în toate probele sportive“. Incidentul stârneşte hohotele de râs ale examinatorilor, conduşi de profesorul Gheorghe Storin. Dar Dem Rădulescu se descurcă cu brio. Şi intră la Teatru.

Trăiesc din amintiri. Nu am prezent. Când plec de undeva, îmi dau lacrimile. Ştiţi ce urăsc cel mai tare? Gara. E necunoscutul, dorul de a fugi. Pentru mine, plecarea cu trenul înseamnă să pleci de tot.

A fi actor de comedie înseamnă să ai ceva în plus. În viaţa de zi cu zi, râd greu. Am un simţ critic foarte dezvoltat. De asta nici nu mă duc la teatru. Mă doare aici, în capul pieptului, dacă nu-mi place ceva.

Sunt un mare timid şi sunt un om de o sensibilitate bolnăvicioasă. Sufăr pentru orice. În acelaşi timp sunt şi un temperament coleric şi uneori devin autoritar, ca să nu zic dictator. 

Dem Rădulescu, la emisiunea „Profesioniştii“, TVR 1998

<strong>Prima piesă adevărată:„Domnule, ce cauţi dumneata aici?“</strong>

Două instantanee din piesa „Troilus şi Cresida“, 1965:Dem, alături de Mircea Albulescu (stânga) şi într-un dublu salt cu Marin Moraru (dreapta) FOTOGRAFII:ARHIVA TEATRULUI DE COMEDIE

„Cariera s-a construit cu sănătatea şi cu viaţa mea. Joc teatru din dragoste. Pentru plăcerea mea“, spunea Dem Rădulescu, în 1998. Această „plăcere“, „pasiune“ în alte interviuri, este localizată invariabil de către fostul actor în anii studenţiei sale. „Mâncam literalmente cartea. Ca student, am fost adesea împrumutat la clasele paralele de regie, la maestrul Şahighian căruia îi păstrez o adâncă afecţiune sau la clasele de actorie conduse de Moni Ghelerter sau de Irina Răchiţeanu Şirianu. Trei ani am fost bursier republican“, povestea Dem, în interviul acordat revistei „Cinema“, în 1975.

Unul dintre foştii săi colegi de facultate este Dan Puican (81 de ani), fost angajat la Radiodifuziunea Română, regizor artistic al redacţiei Teatrul Radiofonic. „Dem avea bursă republicană şi noi toţi îl invidiam. Păi avea bani, nu glumă, 500 de lei. Noi, ceilalţi studenţi, abia dacă ajungeam la 180 de lei. Şi aveam şi noi note bune“, spune Puican.

Varianta „optimistă“ a acestuia este infirmată de câteva declaraţii date de Dem Rădulescu. Precum aceasta, din emisiunea „Profesioniştii“:„Când eram student, eram sărac rău de tot. Mâncam o juma de borcan de vinete şi o pâine întreagă. Pe zi“. 

„Observ oamenii“

Cert este că, în perioada studenţiei, Dem Rădulescu îşi însuşeşte primele măsuri pentru obţinerea conceptului fundamental în actorie:autenticitatea. Studiază extensiv, fiind, în acelaşi timp, atent la lumea din jur, la oameni şi la detalii. „Observ oamenii, îi privesc cu atenţie. Eu cred că în interpretarea unui personaj, dacă nu te duci la meridianul respectiv, faci un fals. Cehov în fotolii de plastic nu e de conceput. Totul ţine de profesionalism, respect pentru epocă, stil. Eu am trăit într-o lume de nestemate şi nu pot accepta gablonţurile, sticla de sifon“, spunea Dem, într-un interviu pentru revista „Teatrul“, în 1978.

Dem Rădulescu termină Facultatea de Teatru în 1954 ca şef de promoţie şi este repartizat direct, aşa cum prevedea regulamentul din acele vremuri, la Teatrul Naţional. Aici ajunge pe mâna celebrului regizor Sică Alexandrescu, despre care Dem avea să afirme, în 1998, că „a fost al doilea tată al meu. El m-a construit“.

Prima piesă în care apare este „Mielul turbat“, scrisă de Aurel Baranga. „Jucam, bineînţeles, în figuraţie, nu mă cunoştea nimeni. La un matineu am ieşit din scenă şi mă îndreptam spre cabină, când am auzit:«V-am dat dispoziţie să nu mai lăsaţi să intre în teatru pe oricine! Domnule, ce cauţi dumneata aici?». Era inspectorul sălii. Eu am răspuns:«Mi-a plăcut teatrul de mic. Aici am fost repartizat şi n-am să plec nici mort». După vreo 20 de ani, acelaşi inspector, Costel Manolescu, care m-a iubit extraordinar, mi-a zis:«Maestre, nu vrei să uiţi incidentul acela?». «Nu-l uit, nene Costele, şi am să-l scriu, că-ţi face cinste». Era un om de ispravă“, povestea Dem, în 1978.

„I-am citit numele: era Dem“

Unul dintre cei care au prins „în direct“ primele zile ale actorului Dem Rădulescu a fost marele avocat Victor Anagnoste, soţul actriţei Gina Patrichi. Anagnoste a dispărut dintre noi în 2011, însă, într-un interviu acordat ziarului „Jurnalul Naţional“, în 2009, povestea impresia puternică pe care o avusese asupra sa prima întâlnire cu Dem:„Avusesem ocazia să-l văd pe scenă prima dată prin 1955. Am găsit un bilet la Sala Odeon. Se juca o piesă românească, majoritatea personajelor fiind ţărani tineri. Unul dintre aceştia nu prea avea text de rostit şi participa prin gesturi, mobilitatea ochilor mari şi a feţei exprimând acceptarea, nemulţumirea şi mai frecvent nedumerirea a ceea ce se întâmplă pe scenă. Majoritatea publicului era mai mult cu ochii pe el. În pauză am luat un program şi i-am citit numele. Era Dem Rădulescu, care la sfârşitul piesei a primit cele mai multe aplauze“.

Dem Rădulescu a pus succesul său aproape imediat pe seama marilor actori alături de care a avut privilegiul să împartă scena Naţionalului, citându-i pe George Calboreanu, Aura Buzescu şi pe Emil Botta. Cert este că, imediat după absolvirea facultăţii, piesele şi rolurile încep să curgă:„Îndrăgostiţii“ (1954) de Maria Bănuş, „Regele Lear“ (1955), în regia lui Sică Alexandrescu, „Căsătorie impusă“ (1955) de Molière, alături de Radu Beligan, „Steaua fără nume“ (1956) de Mihail Sebastian sau „Duşmanii“ (1958) de Maxim Gorki, alături de Matei Alexandru, Coca Andronescu şi Emil Botta.

Cariera din teatru este completată şi cu un alt tip de recunoaştere. În 1955, devine profesor de actorie în IATC (Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică), Facultatea de Teatru, secţia „Actorie“. Aici avea să rămână până la finalul vieţii, fiind deseori în comisia de admitere la Facultatea de Teatru. Astfel începea unul dintre cele mai frumoase episoade din viaţa lui Dem Rădulescu:cea de profesor, mentor, sfătuitor. Şi tot de aici putem înţelege de ce Dem a fost iubit, în egală măsură, atât de spectatori, cât şi de propriii colegi şi elevi de pe scenă. 

Mi-e teamă că eu o să ajung să nu mai joc ca mine, că prea mă imită mulţi.

 Ştiu tot atât de mult despre o priză cât ştie ea despre arta dramatică.

Să nu creadă cineva că Teatrul a-nceput cu el. Noi, actorii, suntem copii de duminică ai oraşului.

Dem Rădulescu, revista „Cinema“, 1975 

<strong>Profesorul Dem:„Nu-l imita, ai grijă să nu ieşi biban“</strong>

Dem Rădulescu şi Raluca Zamfirescu, în piesa „Conu Leonida“, 1973 FOTO:ARHIVA TEATRULUI NAŢIONAL

Maia Morgenstern, Dan Puric, Anca Sigartău, Alexandru Bindea, Vasile Muraru, Geo Costiniu, Dana Tapalagă, George Ivaşcu. Sunt câteva dintre numele celor care au ajuns pe scenă ca absolvenţi ai clasei de actorie condusă de Dem Rădulescu. Portretul construit din mărturiile acestora îl dezvăluie pe Dem ca un triunghi oarecare (cu laturi de lungimi diferite) şi compus din unghiuri ascuţite. Cariera sa profesorală pare a fi construită în jurul ieşirii din „normal“, din relaţia tipică profesor-elev.

Dem Rădulescu era, deopotrivă, tandru şi sever cu studenţii săi. Le cerea extrem de mult, dar îi şi susţinea permanent. Prefera exerciţiul în locul teoriei, recurgând, deseori, la exemplificarea directă a unui rol, în locul vorbăriei. În plus, era un comunicator foarte bun, alternând partea teoretică a expunerii cu câte o glumă menită să-i destindă pe cei din faţa sa şi să-i facă să prindă mesajul mai rapid.

Rodica Mandache (72 de ani), una dintre studentele sale, povesteşte unul dintre aceste momente. La clasă se discuta despre Cehov, un veritabil punct de reper pentru orice actor de teatru. La un moment dat, vrând să exemplifice mai bine tonul în care autorul rus îşi construia personajele, Dem le-a spus stundeţilor săi:„Ştiţi de ce sunt aşa de trişti eroii lui Cehov? Pentru că n-au servici!“.

„Dem era foarte timid“

George Ivaşcu (47 de ani), un alt student al „Bibanului“ povesteşte cum era atmosfera la cursurile susţinute de Dem Rădulescu:„Era incredibil. Se râdea cu multă poftă. Mai ales când şi exemplifica, studenţii râdeau până-i lua cu leşin“. De altfel, Ivaşcu pune întreaga sa carieră pe seama încrederii pe care fostul său profesor a avut-o în el.

A stat mult pe lângă Dem, a fost şi invitat la el acasă, un lucru care se întâmpla extrem de rar. Tot Ivaşcu povesteşte şi despre o altă faţă a lui Dem, cea dincolo de aspectul hazliu prin care este cunoscut, în general astăzi:„Dem era foarte timid, de fapt. Şi punea foarte multă emoţie în tot. De fapt,  l-am şi auzit spunând, mai târziu, la televizor, că se consideră o persoană emotivă. Când studenţii săi aveau examene, tremura de emoţie pentru ei“, explică Ivaşcu.

„Biblia“ lui Dem în teatru era textul. Alexandru Bindea (57 de ani), un alt student al „Bibanului“ povesteşte cum profesorul său îi interzicea să-şi compună personajul, îi spunea să reziste tentaţiei de a introduce în joc nuanţe care nu se regăseau în textul originar. „Era foarte atent să nu existe exces de zel, să nu facem în plus“, explică Bindea.

Cei doi, Dem şi Bindea, au fost uniţi, pe lângă relaţia profesor-student, şi de o pasiune comună, mult mai lumească:atracţia pentru automobile. Alexandru Bindea era cel desemnat să aibă grijă de cele două maşini ale profesorului său, un Ford Mustang, o veritabilă raritate în România acelor vremuri, şi o Lada. Conjunctura era să se termine într-o adevărată tragedie! „Îmi amintesc o chestie. Ne întorceam de la Otopeni, şi am intrat, uşor aşa, în spatele maşinii maestrului. Din neatenţie. S-a dat jos din maşină, s-a uitat şi mi-a spus atât:«Ce faci, dragă, credeam că eşti şofer profesionist!»“, povesteşte râzând Alexandru Bindea.

„Pe ăsta îl iau eu!“

Vasile Muraru (58 de ani) l-a cunoscut pe Dem Rădulescu în oraşul Roman. A râs cât a râs în timpul spectacolului, apoi, la final, şi-a făcut curaj şi a intrat să stea de vorbă cu „Maestrul“. I-a spus că vrea şi el să dea la Teatru şi că-l admiră sincer. Dem i-a spus atât:„Da, să vii!“. 

Examenul propriu-zis a fost o încercare grozavă pentru Muraru. Pe lângă tensiunea specifică, îl mai şi vedea pe „Bibanu’“ plimbându-se printre membrii comisiei de examinare, şoptindu-i fiecăruia ceva imposibil de auzit. După ce a primit unda verde şi a devenit student cu acte în regulă, Vasile Muraru avea să dezlege secretul:„Le spunea celorlalţi profesori:«Pe ăsta îl iau eu! Pe ăsta îl iau eu!». Voia să mă aibă la clasa lui“, povesteşte Muraru.

Pentru acesta, întâlnirea cu Dem a fost pusă, încă de la început, sub semnul perplexităţii. Aşteptând ore de expunere teoretică despre cum să devii actor, Muraru descoperea un profesor exploziv, care prefera, de câte ori avea ocazia, să exemplifice rolurile discutate.

Astăzi, Muraru foloseşte o expresie pentru a reda starea pe care o simţea în faţa acestor spectacole improvizate:„a sta cu gura căscată“. „El interpreta acele personaje pe care le studiam. Nici nu conta că era un rol masculin sau feminin“, povesteşte Muraru.

Efectul acestor reprezentaţii era unul atât de puternic, încât, nu de puţine ori, tânărul student era sfătuit, de către colegii săi mai mari, să nu-l imite pe „Maestru“. „«Te paşte pericolul să ieşi biban, că şi multe fete au ieşit bibăniţe de la clasa lui!». Aşa-mi spuneau. Era uriaş, te acoperea imediat cu stilul lui de a interpreta orice“, îşi aminteşte Vasile Muraru.

Ultima reprezentaţie

Muraru l-a văzut ultima oară pe Dem pe scenă în chiar ultima piesă pe afişul căreia acesta a figurat. Se întâmpla la Teatrul Bulandra, iar reprezentaţia în cauză era „Secretul familiei Posket“. Vasile Muraru a mers să vadă piesa de cinci ori. De fiecare dată se îneca de la atâta râs, avea dureri de cap după piesă. De aici şi regretul de astăzi:„Cei care nu-l mai pot vedea pe scenă nici nu ştiu ce pierd. Era impresionant, ceva unic în viaţă“, spune Muraru. 

Singurul regret al studentului faţă de profesorul său este că, aflând de decizia lui Muraru de a alege teatrul de revistă, Dem ar fi fost dezamăgit. Această specie nu este neapărat preferata actorilor, fiind considerată facilă, la îndemână. „El m-ar fi vrut actor de teatru serios“, spune Muraru, nu fără o urmă de amărăciune în glas.

<strong>Celălalt Dem Rădulescu:&nbsp;„Deseori, era trist“</strong>

Patru fotografii de arhivă:Alături de Tamara Buciuceanu-Botez (1), cu Puiu Călinescu şi Jean Constantin (2), în compania Violetei Andrei (3) şi, în fine, tânăr, alături de o la fel de tânără Draga Olteanu Matei

Dincolo de luminile scenei şi uralele de la final, Dem Rădulescu era o persoană mai degrabă introvertită şi destul de tăcută. Soţia sa, actriţa Adriana Şchiopu, încerca să-i facă acestuia un portret succint, publicat în „Jurnalul Naţional“, în 2009. În prezent, soţia şi fiica lui Dem, actriţa Irina Rădulescu, lucrează la editarea unei cărţi despre fostul mare actor, declinând invitaţia unei discuţii cu „Weekend Adevărul“. Însă, rândurile apărute în 2009 schiţează viaţa cuiva care părea să se afle la opusul perfect a ceea ce oamenii credeau despre el.

„Ne-am cunoscut la Mangalia în 1973 şi de atunci nimic nu ne-a mai despărţit. Ne-am căsătorit în 1984, iar doi ani mai târziu am avut-o pe Irina“, îşi începea povestea Adriana Şchiopu. „Spectacolul îl făcea pe scenă. A fost foarte selectiv cu oamenii din jurul lui. Era un om de casă, un familist. El se dăruia şi acasă, nu numai pe scenă. Ne-a făcut să simţim că suntem centrul universului. Deseori, o lua pe Irina şi ieşeau la plimbare noaptea. Îi plăcea mai mult aşa, să nu fie recunoscut de oameni“, povestea actriţa.

Căutând televizoare

Declaraţiile acesteia sunt confirmate de George Mihăiţă (64 de ani), partener de mai multe ori cu Dem, pe platourile de filmare. „Deseori, era trist. Le zâmbea celorlalţi, dar era un simplu mod de a interacţiona, o făcea de parcă încerca să-i mulţumească, să le dea ceea ce aşteptau de la el. Eu am cunoscut şi un alt Dem Rădulescu“, spune Mihăiţă.

Când îşi tura motoarele la maxim însă, Dem devenea irezistibil, chiar şi în viaţa de zi cu zi. George Mihăiţă povesteşte cum fostul mare actor colecţiona televizoare. „Am alergat cu el două zile prin Moscova, să caute televizoare. Până a găsit unul, după ce a răscolit prin vreo mie“, râde Mihăiţă.

Astfel de poveşti, la graniţa dintre poantă şi realitate, avea şi Dan Mihăescu, scenaristul care i-a făcut mari, printre alţii, pe Dem şi pe Toma Caragiu. Într-o discuţie din 2005, Mihăescu îmi povestea cum, vizitaţi fiind într-o pauză de filmare de nişte cenzori, Dem a început să se plângă de colaborarea cu TVR, invocând că prea
mulţi îşi dau cu părerea ca să se afle în treabă. „Şi imediat a adăugat:«Persoanele excluse sunt de faţă. Ăăă… adică invers!»“. Şi acelaşi Dem afirma despre o doamnă numită pe o poziţie înaltă la Ministerul Culturii că „seamănă cu o sticlă de bere. De la gât în sus, e goală!“. 

Puţini ştiu că Dem Rădulescu putea să plece definitiv din ţară. A recunoscut-o chiar el, în 1998, la emisiunea „Profesioniştii“:„M-a chemat George Emil Palade să predau actoria în America, la New Haven. L-am refuzat. Prinţ poţi să fii oriunde“, declara actorul. În schimb, a jucat încontinuu, devenind idol printre români, mai ales prin filmele populare în care a figurat. „Ţinea mult la un principiu. Nu filma cu oricine, oricum!“, spune Tamara Buciuceanu Botez, care-l descrie pe Dem ca fiind „o persoană extrem de serioasă, în ciuda aerului comic pe care-l inspira printre oameni“. „Uneori, când jucam cu el, abia mă abţineam să nu râd. Ştiam tot, replica lui, când intră, cum intră, şi tot mă surprindeau tonul vocii şi mimica“, spune Botez.

„Mă, da’ ce aer tare!“

În ultimii ani ai vieţii, Dem părea dezamăgit de lumea din jur. În emisiunea „Profesioniştii“ descria România ca fiind „în colaps“. „Gata, nu mai putem face nimic“, spunea atunci, cu amărăciune. Cu banii nu o ducea grozav, rolurile din filme dispăruseră. Cu toate acestea, în mijlocul familiei încerca să-şi păstreze buna dispoziţie. „Nu l-am auzit niciodată văitându-se. A avut un preinfarct de care el nici n-a ştiut. L-a descoperit când a fost în America. Fiind răcit, a făcut nişte analize. Ţinea regim şi toată situaţia era sub control. Dar...“, spunea Adriana Şchiopu, în 2009.

Şi a venit ziua de 17 septembrie 2000. Iată varianta prescurtată a acelui moment, în cuvintele actriţei Stela Popescu. „Veniseră nişte prieteni din Germania, el tocmai se întorsese din turneu şi au vrut să se plimbe. Ei aveau casă la Telega şi au vrut să-l ia şi pe el. S-a dus cu ei şi trebuiau să urce un deal, care nu era foarte mare. În schimb, lui i se spusese, doctorii îi atrăseseră atenţia că nu prea are voie să facă efort. La un moment dat, s-a oprit şi a respirat adânc. «Mă, da’ ce aer tare!», asta a zis. A căzut şi până la spital a murit“, povesteşte Stela Popescu. 

Eram la Sighetu-Marmaţiei. Şi ştiam că e acolo o fabrică de confecţii de calitate. Dem s-a dus înaintea noastră. Ne-am întâlnit pe drum, el cu nişte pachete mari în mâini. «A, -ne zice-vă duceţi degeaba! S-a schimbat directorul!».

Stela Popescu, actriţă