De la Costache boiangiul la Constantin Brâncuşi
„Am fost și eu de mic copil la procopseală în lume. N-am pierdut legătura și nu mi-am scos rădăcinile pentru a umbla năuc pe glob. A profitat și arta mea. M-am salvat ca om”. Așa spunea Constantin Brâncuși, după mai bine de jumătate de secol departe de România. A plecat când știa că a luat tot se putea lua: tradiția și istoria, cei șapte ani de-acasă și poveștile păsării măiestre, piatra și infinitul. A plecat după ce în țara natală a învățat că echilibrul talent – muncă este esențial. A fost cioban, boiangiu, băcan, cârciumar; elev şi student, dar, mai presus de toate, a fost călător. Iar înainte de a crea zborul, drumul de la Costache la Constantin Brâncuşi a fost făcut pe jos.
În secolul al XIX-lea, viața pe tărâmul culelor era asemănătoare oricărei alte regiuni din România. Proclamația de la Padeș fusese citită. Revoluția pașoptistă trecuse și ea. În 1876, România era condusă de un prinț străin, iar viitorul apropiat îi rezerva cucerirea independenței. Iar viața la țară, din sătucurile pe care și astăzi abia dacă le găsim pe hartă, rămânea neschimbată – aceleași greutăți, aceleași tradiții și aceleași bucurii la zile mari. ”Pe atunci viața era frumoasă și armonioasă. De milenii, oamenii duceau, fericiți, o viață patriarhală. […] Totul trecea liniștit de la un anotimp la altul. Și știți de ce s-au schimbat lucrurile? Civilizația marelui oraș a ajuns la noi”, așa descria cotidianul ultimul sfert de secol XIX cel care avea să pună pe harta lumii satul Hobița.
Infinitul s-a născut alaltăieri
Ziua 21 a lui Făurar. Ninsoarea se potolise, iar Radu Brâncuși împreună cu câțiva apropiați de-ai casei au plecat la Registratura Stării Civile de unde au scos certificatul de naștere al ultimului membru al familiei. Au declarat că micuțul se născuse ”alaltăieri”, au semnat și au plecat degrabă la casele lor. Așa avea să rămână: pe 19 februarie 1876 s-a născut în satul Hobița, comuna Peștișani, județul Gorj, Constantin Brâncuși.
Costache a venit pe lume ca al șaselea copil al familiei Brâncuși, din neamul Bejuicanilor. Tatăl său, Radu, se ocupa mai mult cu lucrul pământului – moștenise șapte hectare de teren și, în plus, administra un domeniu al mănăstirii Tismana. A cunoscut-o pe Maria când era văduv și avea în grijă trei copii, dar pentru fata de diacon nu a contat acest lucru. Avea 24 de ani când a născut primul băiețel, fratele mai mare al lui Constantin. Casa era plină cu băieți, iar Radu aștepta ca cel de-al șaselea copil să fie fată – atunci n-a fost să fie. În 1885, la 52 de ani, tatăl lui Constantin moare, lăsându-i pe cei șapte copii orfani de tată – șapte, căci Maria era însărcinată cu mezina familiei, Frusina.
Cu toate că muica lui l-a visat îmbrăcat în hainele preoției, viața i-a deschis lui Constantin încă de mic drumuri aspre, pe care nu avea cum să le evite. La șapte ani e trimis cu oile, la stână, unde stătea cât era vara de mare – de la Paște până la Sânmedru nu mai dădea pe la școală, ci-l găseai în vârf de munte. Acolo, în cei patru ani de ciobănit, a cunoscut minunile naturii și a început să privească lemnul și piatra ca elemente de neînlocuit în viața lui. Acolo a aflat, din poveștile ciobanilor bătrâni, povestea pasărei măiestre cu ouăle de aur. Și tot acolo a găsit imensitatea cerului, pe care nici munții nu o puteau ajunge. Deși era foarte mic, Costache avea să-și aducă aminte de anii ciobănitului toată viața. ”Ciobănia la voi, la șes – reproșa Brâncuși – e de derâdere și de disprețuire, văzându-i pe ciobanii înfipți în opinci, plecați pe bâtă, cucăind sau dormind cu ochii deschiși, ori părând pierduți în zările apelor morților, treji doar la răgetul măgarilor sau la căscatul dulăilor care se gudură străinilor salutându-i din coadă. Așa sunt ciobanii la voi, fără fluier la chimir”, așa avea să i se confeseze lui V.G. Paleolog mai târziu.
”Iagu Cireșagu cu mânuța frântă!”
Costache, ca orice copil zvăpăiat de la țară, sărea din copac în copac cât era ziua de mare. Pe când avea șase ani, se urcă cu îndrăzneală într-un cireș bătrân și, fără să-și dea seama călcă pe o creangă putrezită. A plonjat pe pământ, cu tot cu creangă, și s-a ales cu brațul ieșit din umăr și alte oase zdrobite. Norocul său a fost baba Andochia din Gureni. I-a pus brațul la loc, iar oscioarele le-a pus ca un puzzle, fiecare la locul său și le-a prins în cârpe, scânduri și bețe. După o lună, nici nu se mai cunoștea că brațul suferise un traumatism așa grav. Leacul babei a fost plătit cu bani, dar și cu lână toarsă de mama lui Costache.
În cele 30 de zile cât a stat oblojit, micul Brâncuși a avut de suferit ceva mai ”grav” decât durerea brațului: ironiile și glumele copiilor din sat. Costache stătea acasă, fiindu-i dată în grijă sora cea mică, Frusina. Iar năzdrăvanii veneau la gard și strigau cât îi ținea gura: ”Iagu Cireșagu cu mânuța frântă! Costache-Cotocu, Cotocu-Costache!”. Și cam așa era Brâncuși să își irosească talentul pe care încă nici nu-l descoperise.
Primul drum cu ”secăteul” după el
Costache abia ce împlinise nouă ani când dorința de a pleca i se înfiripă în minte. Vrăjit de poveștile fratelui său mai mare, Vasile, care era negustor, Brâncuși se hotărî că e momentul să plece de acasă. ”Imboldul de ducă mă rodea ca un șarpe sub sân, și părea că îmi curge o dată cu sângele prin tot corpul, semănând cu suferința unei patimi și cu ceea ce mi se spunea adeseori că o să-mi fie de cap, ceea ce mă înfiora uneori, apropiind făcutul de cap cu ceea ce învățasem a fi de hac și oamenilor și dobitoacelor: pieirea”.
Așa se face că, după ce își încărcă secăteul (denumirea oltenească a traistei) cu de-ale gurii, Costache plecă la Târgu Jiu. Ajuns la podul de peste Jiu, în fața lui i se deschise o lume nouă, colorată și gălăgioasă – târgul. Însă cum Costache plecă de acasă pentru a face un ban cinstit, lăsă mirajul iarmarocului în urmă și se opri la destinația pe care și-o propusese. Tot hoinărind pe străzile Târgu Jiului, Costache rămase cu ochii țintuiți la vitrina unei boiangerii. Intră cu îndrăzneală și întrebă dacă au nevoie de ajutor. Stăpânul vopsitoriei îl acceptă pe micul ucenic, mai ales că auzise prin împrejurimi de numele Brâncușilor. Și așa, iată cum prima slujbă a lui Constantin Brâncuși a fost de boiangiu.
Învățase repede chimia dintre țesătură și culoare; îi plăcea chiar să și experimenteze combinații de culori care nu îi reușeau de fiecare dată. Nu a stat mult timp acolo, căci mama sa îl găsise și, cu chiu, cu vai, îl aduse pe Costache acasă. Jumătate de an a mai stat cu familia, timp în care se gândi încotro să se îndrepte. Următoarea destinație: Slatina. Acolo a stat o iarnă, angajat la un han. A stat cât să strâgă bani pentru a merge mai departe de locurile natale. A dat cu banul și destinul a ales Craiova.
„La Craiova m-am născut a doua oară!”
Prima călătorie cu trenul. În capitala Băniei, Brâncuși se opri chiar în piața gării, unde își oferi serviciile la cârciuma pe care era scris mare ”Restaurant Frații Spirtaru”. Munca grea și programul neomenesc l-au istovit în cei doi ani pe tânărul gorjean. ”Închideam la unu noaptea, o dată cu ultimul tren spre București, de la zero cincizeci, și trebuia să fim în picioare la patru și jumătate pentru Severinul mixt – de marfă și călători. Am fi găsit noi de la 1 la 4 somnul cel bun, dacă iarna ne-ar fi lăsat în pace îndeosebi birjarii din stație, care ne băteau obloanele cu codirișca biciuștii, cerându-ne să deschidem ca să se încălzească cu puțină țuică și cu vin fiert, pentru dezmorțire din gerul care se lăsa dimineața. Și băteau! Și băteau!... de s-ar fi deșteptat și morții, morți de-a binelea, darmite bieții de noi, morți doar de oboseală”.
Om harnic și sprinten, cu mintea ageră – așa cum învățase de la ciobani – Costache era epuizat. Stăpânul îi oferi un post mai bun, dar el era hotărât că vrea să plece. Așa că, cu bunele recomandări ale fraților Spirtaru, Brâncuși începuse lucrul la băcănia lui Ion Zamfirescu. De această dată, era într-un loc mai select, căci prăvălia se afla lângă piața Elca, loc pe care îl frecventau mai marii Craiovei. Munca era multă și aici, dar cu răgaz, și cu odihnă noaptea. Timpul chiar permițându-i să își facă prieteni.
Întâmplarea face că, aflându-se la colindat în preajma Crăciunului, mai în glumă, mai în serios, Brâncuși primește o provocare: să facă de la zero o vioară. Străin de meșterit lemnul nu era, căci mai mult cu asta îți ocupa timpul petrecut în satul natal – confecționând unelte gospodărești – așa că acceptă. O iarnă a durat să creeze o scripcă ca aceea pe care craiovenii o vedeau doar la lăutari sau în vitrina magazinului cu instrumente muzicale Baselli. Vorba s-a dus despre isprava băcanului Costache, așa că mai mulți clienți fideli ai prăvăliei lui Zamfirescu se adunară să vadă cu ochii lor. După ce vioara sună îngerește în mâinile lăutarului Mihalache, oamenii veniți rămaseră muți de uimire. Și aici se află, poate, gramul de noroc de care orice om ar avea nevoie: în public se afla și Grecescu, perier și consilier județean care pe loc i-a făcut propunerea de a accepta să urmeze studiile Școlii de Arte și Meserii.
De la Arte și Meserii la Belle Arte
Era 1 septembrie 1894 și acum deja majorul Brâncuși începea studiile. Aproape că se împlinea termenul de plecare în armată când actele de bursier-intern al Școlii de Arte și Meserii au fost semnate. Aici începe cu adevărat viața sculptorului Constantin Brâncuși; momentul 0 când talentul său începea să fie remarcat.
Pentru un tânăr născut la țară și crescut cu dorul drumului, am putea spune că viața la internat era grea pentru Brâncuși, obligat fiind să petreacă acolo tot timpul. Școala îi asigura tot ce avea nevoie – ”se îngrijea nu numai de manuale, întreținere și celelalte, dar și de îmbrăcămintea bursierului: o uniformă impozantă cu chipiu cu ceaprazuri, nădragi cu vipuști și tunici cu nasturi de metal lucitor, încizmuit și cu potcovițe cazone”, după cum arată unul dintre prietenii și biografii lui Brâncuși, V.G. Paleolog. Cât despre micile cheltuieli ocazionale avusese grijă tot Greceanu, care prin intermediul bisericii Maicii Domnului din Dud, îi oferea 200 de lei anual. Pe lângă faptul că era un tânăr liniștit și chibzuit, Costache își iubea nespus mama – prima bursă a păstrat-o pentru ca de Crăciun să își poată chema muica la Craiova.
Lecția numărul 1: muncește. Lecția numărul 2: muncește și mai mult. Pe acestea două, Brâncuși le-a învățat din copilărie și nu le-a uitat până în ziua când a murit. La Școala de Arte și Meserii le-a aplicat din plin, cu pasiune: ”Am învățat cu tragere de inimă, reușind să-mi apropii cunoștințe temeinice, scăpând de învățătura din auzite și având la îndemână cărți, scule și oameni destoinici ca să mă învețe, trebuindu-mi multă vreme să mă dezvăț de trasul ferăstrăului pe care nu învățasem să-l acord cu ritmia respirului, precum și mânuirea bardei și a dălții, ținând capul sus și lărgind pieptul”.